miercuri, 10 noiembrie 2004

Editorial: Dezastrele razboiului civil

LAVINIA BETEA

Pana la finele celui de-al doilea razboi mondial, temele predilecte ale literaturii sovietice au fost razboiul civil, industrializarea si colectivizarea. Literaturii, devenita mijlocul propagandistic cu cele mai bogate resurse de formare a reprezentarilor sociale dorite, liderii bolsevici i-au atribuit roluri si preocupari speciale.

Daca temele industrializarii si colectivizarii presupuneau viziuni clare, in consonanta cu documentele oficiale, cum sa prezinti insa razboiul civil? Cum sa descrii Armata Rosie cand numele lui Trotki, creatorul si conducatorul ei, fusese interzis?
Cand ganduri ca acestea devenisera inalte dileme de partid, epopeea razboiului civil fusese in mare parte scrisa. Mihail Solohov si romanul sau „Pe Donul linistit“, o capodopera a literaturii ruse, careia i s-a conferit in 1965 Premiul Nobel, pot fi socotiti, deopotriva, legende ale razboiului civil si modele ale tulburatelor vremuri.
Incoronat cu inalte premii si demnitati sovietice, dar mai ales cu menirea conferita de Stalin de a reprezenta prototipul „scriitorului proletar“, Solohov a intrat in legenda dinainte de moarte. Ca pregatire scolara, scriitorul care s-a nascut (1905) si a trait toata viata in tinutul Donului avea patru clase si un curs de doua luni pentru functia de inspector cu colectarile. A intrat, la 15 ani, de partea „rosilor“, in razboiul civil. Primul volum al capodoperei sale l-a incheiat la numai 23 de ani. Din romanul in patru volume nu s-a pastrat nici o pagina de manuscris. Au pierit toate in devastarile celui de-al doilea razboi mondial. „Cartea – scrie Soljenitin (1988) – are o forta artistica pe care un maestru experimentat o dobandeste doar dupa multe incercari (...) E vorba de un geniu fara seaman? Dar in urmatorii 45 de ani de viata ai scriitorului, niciodata nu s-au confirmat si nu s-au repetat nici culmile, nici ritmul acela. Prea multe miracole! – asa a inceput sa circule prin tara zvonul ca romanul nu e al semnatarului, ca Solohov a gasit manuscrisul (dupa alte variante – jurnalul) unui ofiter ucis si l-a folosit“.
Legende ale istoriei sovietice sunt si convorbirile lui Solohov cu Stalin pe tema prezentarii „juste“ a evenimentelor si personajelor din cel de-al treilea volum al „Donului linistit“. De altfel, inca inaintea acestor intalniri romanul lui Solohov devenise o problema politica de cel mai inalt nivel. „Celebrul scriitor al timpului nostru tov. Solohov a facut in al sau „Don linistit“ o serie de greseli dintre cele mai grosolane si a adus marturii de-a dreptul false...“ – remarca Stalin intr-unul din celebrele sale biletele. Greseli politice cum ar fi descrierea unui grup de „ostasi rosii“ in felul acesta: „Calaretii se bataiau in sa. Parca ar fi niste carpe care clampanesc“. Ori si mai grav: l-a prezentat pozitiv pe generalul „alb“ Kornilov. „Chipul lui trebuia sa fie mai crud“ – ii reproseaza de-a dreptul scriitorului liderul de la Kremlin. „Reflectarea evenimentelor in cartea a treia a „Donului linistit“ lucreaza in favoarea noastra, a revolutiei“ – a fost insa, in final, verdictul sau incontestabil.
Solohov nu a continuat insa povestea cazacului Grigori Melehov conform asteptarilor lui Stalin. Nu si-a adus personajul pe calea cea buna a convertirii la comunism. S-a revansat in cartile viitoare, plasmuind eroi ai „pamanturilor destelenite“ si „marelui razboi pentru apararea patriei“. Pe Melehov il parasise definitiv, in primul si faimosul sau roman, pribegind in marginea vremurilor noi.
Am recitit romanul cu putina vreme in urma. Mi s-a parut acum, cand pot contextualiza evenimentele, cea mai buna explicatie a instaurarii puterii bolsevice in Rusia. Fascinanta istorie a satului Tatarski, stanita Viosenskaia din tinutul Oastei Donului, este revelatoare pentru schimbarile psihologiei multimii dupa cinci ani de razboi. Pe parcursul lor, din cei noua membri ai bine randuitei familii Melehov doar trei au ramas in viata. Grigori (razboinicul care trecuse din oastea tarului de pe frontul impotriva nemtilor, dupa imprejurarile razboiului civil si intamplarile vietii, cand la „albi“, cand la „rosii“), sora sa Duniasa si fiul sau Misa. Grigori e pribeag si se ascunde de autoritatile sovietice care l-au condamnat la moarte. Duniasa e casatorita cu fostul sau prieten, Mihai Korsunov, liderul bolsevic al satului. Micul Misa e crescut de matusa Duniasa si de sotul ei, Korsunov, denuntatorul lui Grigori Melehov si ucigasul fratelui sotiei sale. Instarita gospodarie a Melehovilor e in paragina. Ca si celelalte case ale satului. Multi barbati au murit in razboi, familii intregi au pierit in vendetele iscate de impartelile sale. Tifosul, mizeria si foametea au desavarsit tragedia obstii de razboinici, distrusa in nemaipomenita inclestare dintre oamenii aceleiasi tari.
Solohov – sau oricine-ar fi scris cartea aceasta – ne-a transmis o marturie mai valoroasa decat documentele istorice despre instaurarea puterii bolsevice in Rusia. Prin imprejurarile descrise, satenii din Tatarski – taranii din traditionala Rusie, in fapt, incremeniti de secole in supunere – sunt pregatiti sa accepte orice noutate a destinului lor. Dupa atata suferinta, oamenii au pierdut reperele morale de orientare sociala, intrand in strarea confuza numita de psihosociologi anomie. Bolsevici, colectivizare, surghiun in Siberia sau orice-ar veni...! Mai rau decat acel razboi – gandesc si spun ei resemnati – nu poate sa fie.

DICTIONAR
Contrarevolutia este o miscare organizata, opozitionista, a grupurilor inlaturate de la putere, indreptata impotriva noii ordini sociale instaurate prin revolutie, cu scopul restaurarii vechii puteri de stat. In Rusia, bolsevicii au folosit termenul pentru a desemna toate gruparile adverse, chiar daca unele dintre acestea sprijineau revolutia de la inceputul lui 1917. Mai apoi, prin contrarevolutie se intelegea orice protest fata de politica bolsevicilor.

RUSIA TRADITIONALA
„Civilizatia rusa este atat de aproape de sursa sa, incat ea se aseamana cu barbaria. Rusia nu este decat o societate cuceritoare, forta sa nu sta in gandire, ci in razboi, adica in viclenie si ferocitate. (...)
Caci, inca o data, rusii n-au nimic al lor in afara de supunere si imitatie; conducerea spiritului lor, a judecatii lor, a liberului lor arbitru apartin suveranului. In Rusia, istoria face parte din domeniile Coroanei: este proprietatea morala a printului, asa cum oamenii si pamantul sunt proprietatea sa materiala; o asaza in camera tezaurului alaturi de comorile imperiale si nu este aratat decat ceea ce se doreste sa fie cunoscut.
Amintirea a ceea ce s-a petrecut in ajun este bunul imparatului; el modifica dupa bunul sau plac analele tarii si distribuie in fiecare zi poporului adevarurile istorice care se potrivesc cu fictiunea momentului. (...)
Totusi aceasta putere excesiva isi face rau siesi; Rusia nu o va suporta etern: un spirit de revolta mocneste in armata. Spun si eu la fel ca imparatul, rusii au calatorit prea mult; natiunea a devenit avida de invatatura: vama nu are puterea asupra spiritului, armatele nu extermina gandirea, meterezele nu o pot opri, ea trece pe sub pamant; ideile sunt in aer, ele sunt peste tot, si ideile schimba lumea.“
Marchizul de Custine, „Scrisori din Rusia“ (1839)