joi, 11 noiembrie 2004

Rascrucea lui 1918

PAULA MIHAILOV
Romania lui 1918 este o tara aflata in razboi, obligata sa semneze o pace dezastruoasa, din fericire neratificata. Marea Unire va umple inimile romanilor de speranta si mandrie nationala. Instabilitatea politica si haosul economic sunt consecintele razboiului si premise ale consolidarii miscarilor de stanga.

Anul 1918 este considerat unul decisiv pentru soarta Romaniei. Este momentul de rascruce, unul dintre acei ani in care deciziile se iau sub presiunea timpului si a conjuncturilor.
O PACE UMILITOARE. Din punctul de vedere al evenimentelor petrecute in 1918, abunda cele referitoare la participarea armatelor romane in primul razboi mondial, la instabilitatea politica din tara, la nemultumirea oamenilor fata de consecintele nefericite ale razboiului.
In 1918, clasa politica romaneasca, refugiata la Iasi, va asista la succesive schimbari de guvernari. La intervale scurte de timp vor conduce noile guverne Take Ionescu si I.I.C. Bratianu, Alexandru Averescu, Alexandru Marghiloman, Constantin Coanda si, din nou, I.I.C. Bratianu. Aflata inca intr-o pozitie favorabila, Germania va cere Romaniei (februarie 1918) cedarea Dobrogei, concesii economice si rectificari in zona muntoasa.
Guvernului Marghiloman (martie-septembrie 1918) ii revine dificila misiune de a incheia pacea cu Germania, pace care va ramane in istorie ca unul dintre cele mai umilitoare episoade, datorita pierderilor teritoriale si subjugarii economice pe care le prevedea. Singurul succes obtinut de conservatorul Alexandru Marghiloman a fost recunoasterea de catre Germania a unirii Basarabiei cu Romania.
In timpul urmatorului prim-ministru – Constantin Coanda, octombrie-decembrie 1918 – cursul razboiului se schimba radical: Puterile Centrale isi recunosc infrangerea si accepta sa-si retraga armatele de pe teritoriul romanesc. Generalul francez Henri Berthelot a reusit sa convinga autoritatile noastre sa reintre in razboi alaturi de puterile castigatoare (Franta, Anglia, Rusia). Romania accepta alianta cu Antanta pe 28 octombrie 1918, cu o zi inainte de incheierea ostilitatilor.
ROMANIA MARE. A urmat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, moment in care cele trei provincii romanesti – Basarabia, Bucovina si Transilvania – alaturi de Vechiul Regat au devenit Romania Mare.
Bucuria si euforia unirii aveau sa fie curand urmate de griji inerente: alipirea la vechea Romanie a inca trei provincii presupunea administrarea a 295.000 kmp si a unui numar de 15.500.000 de locuitori. Romania Mare reprezenta aproape dublarea teritoriului si a populatiei tarii de dinainte de razboi, la care se adauga inmultirea minoritatilor conlocuitoare, distrugerile provocate de razboi industriei, agriculturii, precum si necesitatea de a lucra cu institutii noi.
DEZAMAGIRE. Poporul astepta de la conducatorii sai o viata mai buna. In propaganda de dinainte de razboi, autoritatile romanesti facusera deseori apel la promisiuni ca acelea de infaptuire a reformei agrare si a celei electorale. Intorsi de pe front insa, soldatii romani au ramas deziluzionati de gospodariile distruse, cresterea preturilor, proliferarea pietei negre, sfidarea imbogatitilor de razboi.
Grevele si manifestatiile de protest din Romania se intensifica. Lipsa unui loc de munca, inflatia crescanda, nesiguranta zilei de maine favorizeaza eficienta propagandei comuniste in Romania.
Mediul devine prielnic agitatorilor comunisti care inoculeaza ideile lor de egalitate sociala, de ura impotriva capitalistilor, instigarea la revolta impotriva guvernului si instaurarea dictaturii proletare. Revolutiile bolsevice din Rusia si Ungaria sunt folosite ca exemple in demonstrarea faptului ca exploatatorii burghezi pot fi detronati de „clasa muncitoare“.
Cei care adera la ideile radicale ale comunistilor sunt muncitorii, care cer drepturi egale cu cele ale patronilor, tinerii care par a nu-si gasi un punct de reper intr-o tara ruinata de razboi, intelectualii fara cariera.
EPOCA REFORMELOR. Marea majoritate a populatiei tarii – peste 70% – era formata insa din locuitorii satelor, fara pamanturile lor, care mai lucrau inca pe marile proprietati boieresti. Dar iata ca aceasta masa, de secole inerta, a aflat ca Regele a decretat improprietarirea taranilor (15 decembrie 1918) si s-a largit dreptul de vot.
Din pacate, reformele infaptuite erau de tipul celor denumite de Titu Maiorescu, al formelor fara fond. Daca premierul I.I.C. Bratianu stia ca Romania are nevoie de reformele agrara si electorala, majoritatea romanilor nu stiau ce vor face cu bucata lor de pamant sau cu dreptul lor de vot.
Presa interbelica oglindeste episoade inedite din viata noua pe care o incepuse Romania Mare. Iata, de exemplu, cum infatisa un ziar din Vechiul Regat Parlamentul reprezentantilor celor trei provincii, un veritabil portret al societatii in ansamblul ei: „Parlamentul votului universal are aspectul cel mai democratic si cel mai neasteptat, cum e si firesc. Fracurile si piepturile albe ale „vechilor partide“ stau alaturi de sumane si itari, alaturi de caciuli tinute sfios in mana. (...) Taranistii, imbracati cam ca acasa, care cu ilicul, care cu sumanul si cu cizmele, s-au asezat cuminti la locul lor si privesc cu interes imprejur“.

VECHI SI NOU
Tanarul liberal Gheorghe Tatarescu (foto), intr-un articol din „Glasul Gorjului“ (in noiembrie 1918), exprima pareri de rau pentru dezastrul provocat de razboi, dar incearca si sa insufle speranta intr-o viata mai buna: „Oricat ar fi de lunga si de sangeroasa incaierarea care a cuprins o buna parte din omenire, va veni o zi in care glasul tunului va amuti si armele vor cadea din mainile ostenite (...). In ziua aceea, omenirea se va intoarce sa-si tamaduiasca ranile; in orasele calcinate va tresari iarasi viata; de-a lungul transeelor va trece domol plugul, iar peste dealurile si vaile in care vuiau ghiulelele se va aseza, din nou, linistea de altadata...“.