marți, 7 decembrie 2004

Editorial: Revolutionarii de profesie schimba lumea

LAVINIA BETEA

In Rusia, la inceputul secolului XX apare o noua „profesie“: aceea de revolutionar. Acesti „profesionisti“ ai revolutiei sunt decisi sa schimbe lumea pe cale violenta. In curand acest model va ajunge in Romania. Inca de la sfarsitul primului razboi mondial apar si aici revolutionari de profesie. Printre ei, nume care vor marca istoria comunismului romanesc: sotii Pauker si Lucretiu Patrascanu.
Dintru-nceput contactul direct cu muncitorii l-a dezamagit pe teoreticianul Lenin. Strategia de a distribui in fabrici brosuri in spiritul revendicarilor lor economice – pentru care optase la inceput – cu speranta ca ii va ridica impotriva autoritatilor, nu a dat rezultate. Arestat ca urmare a acestor actiuni si exilat trei ani in Siberia, Lenin a devenit deplin convins de apolitismul muncitorilor. Ii considera putin interesati de politica si impermeabili la agitatia revolutionara. Caracteriza sindicatele lor ca „nerevolutionare“, de vreme ce erau dispuse la intelegeri cu patronii. Acceptand in felul acesta capitalismul, muncitorii nu vor infaptui niciodata, prin ei insisi, revolutia proletara. In consecinta, proletarii trebuie condusi de o mana de alesi – „revolutionarii de profesie“ –, va concluziona Lenin. Ideea lui Lenin ca muncitorii aveau nevoie de corpul de „perceptori“ al revolutionarilor de profesie care sa le insufle ardoarea necesara a avut unul dintre cele mai profunde efecte pentru istoria secolului al XX-lea. „Niciodata in istorie – scrie Lenin in «Ce-i de facut?» (1902) – o clasa nu a invins atata vreme cat nu a dat nastere unor lideri politici (…) capabili sa organizeze miscarea si sa o dirijeze.“ In fundamentarea noii caste de „membri anonimi ai dictaturii colective“ si organizarea partidului bolsevicilor s-a inspirat din „Catehismul lui Neceaev“ (1869). Principiile sale vor deveni „indreptarul“ de munca si viata al „superman-ilor“ comunisti.
Profitand de anarhia politica si autarhismul structurilor sociale ale Rusiei, acesti revolutionari de profesie au luat puterea „in numele poporului“, fara a avea curajul, nici in 1917 si nici in cei 70 de ani ce-au urmat, sa incerce sa obtina un real mandat popular. Principala sarcina pe care declarau ei ca si-o asumasera era „educatia revolutionara a maselor“.
Acesti supravietuitorii ai existentei alternative de aventura, surghiun si inchisoare au compus areopagul puterii comuniste – Biroul Politic al PCUS. Din biografiile lor au fost inlaturate episoadele nepotrivite, iar meritele revolutionare au fost hiperbolizate ori eliminate in functie de conjunctura politica a vremii. Una dintre primele hotarari ale Biroului Politic sovietic a fost aceea de a nu dezvalui nici un fel de materiale compromitatoare despre vreun membru al sau, decat daca acesta este supus epurarii. Asa se face ca biografiile lor reale erau imposibil de cunoscut in vremea regimului comunist. Inculpati si condamnati, multi dintre ei in celebrele procese din anii „marii terori staliniste“, vor uimi lumea cu autoincriminarile lor. In fata plutonului de executie, glorifica revolutia proletara si pe Stalin. Inca in zilele noastre, istoricii nefamiliarizati cu codul eticii lor, care-i obliga sa faca orice in numele cauzei revolutiei, nu atribuie semnificatii corecte proceselor staliniste si comportamentelor protagonistilor acestora.
Calificarea profesionala a celor care s-au autodeclarat conducatorii proletariatului mondial a fost, de asemenea, ocolita in dezbaterile publice. Stalin inscrie la activul sau patru ani de studiu la Seminarul teologic din Tbilisi, de unde a fost exmatriculat pentru activitate revolutionara. Cu exceptia catorva luni de lucru la observatorul astronomic din Tbilisi nu a prestat in intreaga lui viata vreo alta munca decat aceea de „revolutionar“. Revolutionari de cariera sunt, de asemenea, Trotki, Dzerjinski, Sverdlov, Molotov, Kaganovici, fara alte calificari, atestate de institutiile oficiale. Ca si acestia, Kalinin, Vorosilov, Kamenev, Budionii ori Hrusciov nu prestasera, inainte de a ajunge la putere, vreo activitate stabila, calificata, pentru care sa fi fost retribuiti. In decursul intregii sale vieti, Lenin nu pledase decat in doua procese, in ambele ca avocat al apararii pentru cauze personale.
Ca si in anii ilegalitatii, ajunsi la putere, viata lor personala va fi ascunsa cu grija ochilor lumii. Magazine, policlinici si locuinte speciale, personal administrativ si de paza, transforma fostii „revolutionari de profesie“ deveniti conducatori comunisti intr-o casta situata deasupra obiceiurilor si uzantelor celor pe care declarau ca-i reprezinta. Precum negustorii imbogatiti ce-si cumparau titluri nobiliare in fostul regim, revolutionarii de profesie si-au confectionat biografii pe masura cerintelor de partid. Rezultatul a fost o noua istorie. Pe tot parcursul ei insa, tot astfel cum credinciosul se raporteaza continuu la credinta in Biblie, „spiritul revolutionar“ a contat ca grila de evaluare (si promovare) in partid.

VICTORIA REVOLUTIEI!
„Catehismul revolutionarului de profesie“. „Revolutionarul este un om predestinat. El nu are interese personale, treburi private, sentimente, legaturi particulare, proprietate; el nu are nici macar nume. Totul la el e absorbit de un singur interes, mai presus de toate celelalte, de un singur gand, de o singura pasiune: revolutia (...). El a rupt orice legatura cu ordinea publica, cu lumea civilizata in ansamblul ei, cu toate legile, conventiile sociale si regulile morale ale acestei lumi (…).
Indivizii alesi in cercuri pentru a face parte dintr-o sectiune isi iau la prima reuniune angajamentul:
a) de a actiona indisolubil in mod colectiv, supunandu-se in totul parerii generale si de a nu parasi sectiunea decat pentru a trece, la ordinul comitetului, la un nivel mai tainic al organizatiei; b) de a nu avea in vedere decat interesul societatii in toate relatiile sale cu lumea exterioara.
Fiecare camarad trebuie sa aiba in subordine cativa revolutionari de categoria a doua si a treia, adica incomplet initiati. Pe acestia el trebuie sa-i considere ca o fractiune a capitalului revolutionar, total pus la dispozitia sa. El trebuie sa cheltuiasca cu economie partea sa de capital, straduindu-se sa obtina totdeauna cel mai mare profit posibil. El insusi se considera ca un capital destinat a fi pierdut pentru triumful cauzei revolutionare, dar un capital de care nu poate dispune singur si dupa vointa sa, fara acordul intregii Societati a camarazilor initiati.
Aspru cu sine insusi, el trebuie sa fie neindurator si cu altii. Toate sentimentele duioase care efemineaza, ca de exemplu legaturile de rudenie, de prietenie, dragoste, recunostinta, onoarea chiar, trebuie sa le inabuse sub unica si recea pasiune pentru c


O MESERIE
„Cel care in viata lui nu avusese nici o profesiune capata una, iar cel care avusese o profesiune o ura pe a lui si se «califica la locul de munca». (...) Calugari dominicani, pregatiti sa trimita in cer popoare, ca sa le salveze sufletul, gata uneori sa fie ei insisi eroi pentru aceasta izbavire. Acestia erau revolutionarii de profesie“
Belu Zilber, „Actor in Procesul Patrascanu“ 1997