marți, 18 ianuarie 2005

Editorial: Nasterea „culturii proletare“

LAVINIA BETEA
Pentru bolsevici, cultura in toate aspectele si formele sale apare ca o „suprastructura“ conditionata economic, care exprima interesele si valorile claselor dominante. Cultura trecutului, creatorii si reprezentantii sai puteau fi astfel aruncati in „groapa de gunoi a istoriei“, dupa cunoscuta expresie a unuia dintre liderii bolsevici.
In locul ei urma a fi creata si impusa „cultura proletara“ (proletkult) – cultura socialista de mai tarziu – al carei scop era formarea „omului nou“.
Ca si in cazul altor practici generate de ideologia marxista, poporul rus a fost pentru capeteniile bolsevice, asa cum observa Alexandr Soljenitin, „plamada docila a unor experimente prin care se putea obtine orice“. Tehnicile si rezultatele acestora au fost ulterior obligatoriu impuse imitatiei in toate celelalte tari comuniste.
Responsabilii proletkult-ului, tutelati de influentul conducator al Comisariatului Instructiunii Publice, Anatoli Lunacearschi, au trecut cu entuziasm la practicarea noii orientari. Cu rezerva ca „inspiratia“ individuala nu are ce cauta in arta noua, deoarece este o „iluzie burgheza“, caracteristica esentiala a culturii proletare a fost colectivismul. Pentru descatusarea energiilor creatoare ale clasei muncitoare au fost infiintate studiouri unde muncitorii invatau sa deseneze si sa picteze si „ateliere“ de creatie poetica. Din cenaclurile de poezie care functionau pe langa redactiile ziarelor rezultau opere compozite la care fiecare participant contribuise cu un vers.
Singurul curent artistic care a colaborat din convingere cu bolsevicii a fost futurismul. Futuristii rusi, asemeni celor italieni (majoritatea adepti ai lui Mussolini), dispretuiau burghezia si creatiile ei artistice, promovau o cultura noua, corelata cu tehnologia din era masinismului, exaltau energiile primitive, militau pentru raderea de pe fata pamantului a bibliotecilor si muzeelor. Printre liderii bolsevici n-au fost insa adepti ai futurismului. Lenin, spre exemplu, dispretuia „bufoneriile“ poetului Vladimir Maiakovski si eticheta creatiile sale ca „stupiditati patentate“. Mai apreciat era poetul-proletar Demian Bednii pentru calitatile de a versifica la comanda politica si „disciplina inspiratiei“ sale („zi de zi, ceas de ceas, dupa cum o cereau evenimentele si… Comitetul Central“, spunea unul dintre conducatori). Pentru a mari forta inspiratiei sale prin documentarea directa, Bednii fusese invitat sa asiste la executia Faniei Kaplan, femeia care incercase sa-l asasineze pe Lenin. Evenimentul (consumat intr-unul din subsolurile din proprietatea serviciilor speciale in vreme ce un motor fusese turat la maxim ca sa acopere zgomotele) nu a produs in planul creatiei mobilizatoare efectele scontate.
Intr-o tara in care marea majoritate a populatiei nu stia sa citeasca si sa scrie, efectele literaturii erau prea limitate pentru scopul noului regim. De aceea, bolsevicii au ales mijloace mai eficiente prin incurajarea experimentelor teatrale si cinematografice. Dramele cu subiect revolutionar si teatrul agitatoric implicau participari de masa si interactiuni de replici intre actori si spectatori. La inceputul anilor ’20, foarte gustate erau spectacolele constand din reconstituirea in aer liber a unor evenimente istorice, la care participau mii de figuranti. Din cauza cheltuielilor enorme solicitate de asemenea spectacole in aer liber, in scurta vreme atentia culturnicilor sovietici s-a concentrat catre cinematografie.
Lemnul si piatra ca elemente de constructie urbanistica au fost declarate „burgheze“, preferintele indreptandu-se spre metal, sticla, beton. Marile piete publice sunt decorate cu monumente imense, iar sculpturile cinetice devin o noutate in spatiul rus. Artistii aflati in slujba statului sovietic umpleau peretii cladirilor publice si ai caselor, trenurilor si tramvaielor cu grafitti continand lozinci propagandistice. Pe masura ce accentul se deplaseaza spre creatiile stradale, muzeele si celelalte institutii culturale traditionale cad in desuetudine.
In muzica, prefacerile au fost si mai spectaculoase. Dupa ce marii muzicieni rusi emigrasera in Occident, cei ramasi s-au orientat spre un „stil novator“, in care vioara si pianul considerate „instrumente burgheze“ au fost inlocuite cu motoare, turbine, sirene. Locul dirijorului a fost luat de un „maestru de zgomote“. „Triumful“ cel mare al noului curent s-a inregistrat in 1922, la Baku. Cu ocazia celei de-a cincea aniversari a revolutiei, a fost prezentat un „concert“ interpretat de unitatile flotei Marii Caspice – sirene de ceata si de fabrica, doua baterii de artilerie, mitraliere si avioane.
Pragmaticul Lenin privea insa cu scepticism insasi notiunea de „cultura proletara“, apreciind ca gradul de cultura si potentialul creator al maselor sunt insignifiante. Astfel ca in toamna lui 1920 a decis trecerea organizatiilor Proletkult-ului in subordinea Comisariatului Instructiunii Publice, iar teoriile despre independenta culturii au fost curand interzise. De atunci si pana in 1989 controlul asupra activitatii culturale si creatorilor se va exercita in Uniunea Sovietica si in celelalte tari intrate in orbita ei, prin intermediul cenzurii si monopolului strict asupra presei, institutiilor si actiunilor culturale.

TRAIRI ARTISTICE
„Actele al doilea si al treilea creau in public tensiunea necesara, conducand la explozia din actul al patrulea, in care muncitorii (germani) devastau tribuna fascistilor. Spectatorii se ridicasera in picioare. Se auzeau strigate de „Acolo, acolo! Uite, contele fuge! Puneti mana pe el!“. Un student de la o universitate muncitoreasca, un adevarat urias, arata spre cocota, strigand: „Ce va tot coditi? Insfacati-o!“ si insotindu-si indemnurile cu o injuratura suculenta. Dupa ce cocota a fost omorata si scoasa de pe scena, studentul a mai injurat o data, satisfacut, apoi a adaugat: „A primit ce merita“. Cuvintele rasunasera atat de convingator, incat o doamna in haina de blana, asezata alaturi, s-a pierdut cu firea, sarind in picioare si tipand speriata: „Dumnezeule! Ce se petrece aici? Ne vor omori si pe noi“, dupa care s-a napustit spre iesire. Cu fiecare fascist ucis, aplauzele si strigatele se inteteau. Au existat relatari ca un militar de pe unul din ultimele randuri si-a scos revolverul si l-a indreptat spre cocota, dar vecinii au reusit sa-l linisteasca. Entuziasmul ii cuprinsese chiar si pe actori. Personaje din multimea aflata in fata tribunei, simpli figuranti, nemaiputandu-se stapani, s-au alaturat muncitorilor care ii atacau pe fascisti, trebuind sa fie trasi de picioare spre a fi opriti.“
Relatare de la spectacolul de teatru „Ma auzi, Moscova?“ (1924) regizat de S. Eisenstein; actiunea piesei prezinta lupta comunistilor germani impotriva „fascistilor“.

VIITORUL...
„Psihologia proletariatului este puternic standardizata de mecanizarea miscarilor si a gandirii de zi cu zi… Tocmai aceasta trasatura confera psihologiei izbitoarea ei anonimitate, facand posibila desemnarea fiecarei entitati proletare prin A, sau B, sau C (…) Prin urmare (...) proletariatul este strabatut de un flux impetuos de curenti psihologici, ca si cum n-ar mai exista un milion de creiere proletare diferite, ci un singur creier universal. In viitor, aceasta tendinta va face ca gandirea individuala sa dispara“
Aleksei Gastev (1918), metalurgist devenit poet