marți, 11 ianuarie 2005

Fractionismul de partid

CORNEL MICU
Comunistii activau in ilegalitate, infruntand fortele de Politie ale statelor in care actionau. Pericolul cel mai mare venea insa de la propriii colegi. In perioada interbelica, cei mai multi comunisti au fost executati in urma proceselor instrumentate de Stalin, acuzati fiind de fractionism.

Orchestrarea de procese politice de catre partidele comuniste este un lucru binecunoscut astazi atat de istorici cat si de publicul larg. Mai ciudat insa este ca, adesea, victimele acestor procese au fost chiar luptatori marcanti pentru cauza comunismului. Comunistii care au cazut victima proceselor au fost de cele mai multe ori eliminati fizic. Doar cei foarte norocosi au scapat sfarsindu-si cariera politica, dar pastrandu-si viata.
Motivele si rolul acestor procese in societatea comunista nu sunt nici astazi stabilite cu precizie. Unii istorici le considera doar simple manifestari ale luptei pentru putere din cadrul gruparilor comuniste. Altii, o modalitate de a gasi „tapi ispasitori“ pentru esecurile din anumite perioade si de a mentine mobilizarea societatii impotriva unor falsi inamici interiori.
Acuzele sub care membri ai partidului s-au prabusit de-a lungul timpului au fost diverse. De la complot terorist pentru eliminarea liderului (in special, in perioada lui Stalin) la spionaj in favoarea statelor burgheze. Dar una din cele mai grave acuze din perioada interbelica pana la sfarsitul comunismului a fost cea de fractionism. Aplicarea acestui termen unui acuzat insemna intotdeauna moartea sau, in cel mai rau caz, sfarsitul carierei politice.
PARTIDUL REVOLUTIONAR. Fractionismul se traduce, in mare, prin tentativa de impartire a unui partid comunist in diverse grupuri, cu interese divergente, tentativa ce are ca urmare slabirea partidului respectiv.
Problema a aparut o data cu crearea partidului bolsevic. In 1903, anul rupturii de mensevici, Lenin vedea noul partid ca „o organizatie de lupta“, in care ficare membru trebuia sa fie gata oricand sa indeplineasca sarcinile ce i se cereau si sa lupte, la nevoie, cu arma in mana. Intr-o astfel de organizatie strict ierarhizata, libertatea de exprimare era fara indoiala problematica. Cuvantul de ordine era mai degraba indeplinirea ordinelor decat discutii despre politica de urmat.
CENTRALISMUL DEMOCRATIC. Partidul a intrat in ilegalitate o data cu revolutia rusa din februarie. Tacticile sale au ramas in continuare ilegale. Bolsevicii se pregateau de revolutie si vedeau in celelalte forte politice adversari cu care nu se putea negocia.
In ciuda intrarii in legalitate, libertatea de exprimare in cadrul partidului s-a redus. Inainte de 1917 nu existase nici un principiu clar care impiedica punctele de vedere divergente. Organizarea partidului si intransigenta lui Lenin limitau asemenea situatii, dar, in principiu, comunistii nu erau exclusi din partid pentru exprimarea unor idei proprii.
Pregatirea loviturii de stat din toamna lui 1917 si apoi preluarea puterii au schimbat aceasta situatie. O serie de decizii ale lui Lenin a fost contestata de alti lideri bolsevici. In octombrie 1917, cand s-a planuit insurectia care i-a adus pe bolsevici la putere, doi dintre membrii Comitetului Central al partidului (Grigori Zinoviev si Lev Kamenev) au considerat aceasta actiune prematura.
Ba mai mult, au publicat in presa detalii despre hotararea, secreta, a partidului. Pentru aceasta, Lenin a cerut excluderea lor din partid.
Interdictia membrilor partidului de a exprima idei diferite fata de cele adoptate de organele de conducere centrale a fost motivata prin organizarea partidului dupa principiul „centralismului democratic“. Doua au fost motivele adoptarii acestei linii.
Unul a fost de natura practica, si anume lupta comunistilor pentru a se mentine la putere in perioada razboiului civil. Lenin rezuma aceasta idee in termenii impusi partidelor comuniste la acceptarea in Comintern (1920): „In epoca actuala de razboi civil aprig, partidul comunist nu va putea sa-si indeplineasca datoria decat fiind organizat in mod pe cat se poate de centralist, pastrand in sanul sau o disciplina de fier, si atunci cand centrul partidului, purtat de increderea membrilor din partid, va fi investit cu deplina putere, autoritate si drepturi cat mai largi...“
Celalalt motiv era mult mai nuantat din punct de vedere teoretic si, practic, extindea principiul „centralismului democratic“ aplicat partidului si dupa sfarsitul razboiului civil. O data ajunsi la putere in Rusia, una din problemele bolsevicilor a fost acceptarea de noi membri in partid. Urmarea logica a cresterii numarului de membri era pierderea caracterului revolutionar si ierarhizat al partidului.
In fata acestei amenintari, bolsevicii au incercat sa controleze acceptarea de noi membri in partid. In fata cererilor de aderare ale celor considerati de el doar elemente oportuniste, care doreau sa utilizeze partidul ca pe o trambulina pentru ascensiunea sociala, acelasi Lenin spunea in 1919, in lucrarea sa „Stangismul, boala copilariei comunismului“: „Trebuie ca partidul politic al proletariatului sa posede o centralizare si o disciplina absolut stricte, pentru a le pune piedici, pentru a permite proletariatului sa exercite regulat, fericit si victorios functia sa organizatorica...“
STALIN SI FRACTIONISMUL. La moartea lui Lenin, ideea „centralismului democratic“ era deja acceptata in randurile partidului. Nu era insa vorba decat despre o idee. Nici un bolsevic celebru nu a fost acuzat de deviationism, desi unii dintre membrii de varf ai partidului avusesera grave divergente de opinii cu Lenin. Este cazul lui Zinoviev si Kamenev, amintiti mai sus, si chiar al lui Leon Trotki, care s-a opus initial incheierii pacii cu Germania, in martie 1918. Principiul centralismului se aplica partidelor afiliate Cominternului si noilor membri. Bolsevicii cu state vechi puteau fi in cel mai rau caz amenintati cu eliminarea din partid.
Lucrurile s-au schimbat in timpul lui Stalin. Unul din avantajele lui Stalin, in lupta pentru putere, care s-a declansat la moartea lui Lenin, a fost buna cunoastere a textelor acestuia. Facand apel la principiul „centralismului democratic“, Stalin scria in „Bazele Leninismului“, in 1924: „Cucerirea si mentinerea dictaturii proletariatului fara un partid puternic datorita solidaritatii si disciplinei sale de fier (...) dupa ce un conflict de opinie a fost inchis, dupa ce criticile au incetat si o decizie a fost adoptata, unitatea de vointa si unitatea de actiune a tuturor membrilor partidului sunt conditii necesare nici unitatea partidului si nici disciplina de fier in cadrul acestuia nu pot fi concepute“.
In aceste conditii, acuza de fractionism a devenit o arma politica. Prin intermediul acesteia, Stalin si-a eliminat principalii rivali politici. Lovitura decisiva, data in toamna lui 1926 „opozitiei unite“, reprezentata de Trotki, Kamenev si Zinoviev, a fost acuzatia de amplificare a luptei fractioniste. Cativa ani mai tarziu, aceasta acuzatie atragea dupa sine moartea.

AL X-LEA CONGRES
Incepand cu 1921, fractionismul devine oficial o abatere de la linia partidului. La Congresul al X-lea al Partidului Comunist din Rusia (bolsevic) din luna martie a acestui an s-a adoptat o rezolutie in acest sens. In continuare citam din aceasta:
„Toti muncitorii cu constiinta de clasa trebuie sa realizeze ca fractionismul de orice fel este daunator si de neacceptat, pentru ca, indiferent de modul in care membrii grupurilor individuale doresc apararea unitatii Partidului, in practica, fractionismul duce la slabirea muncii de echipa si la incercari intensificate si repetate ale inamicilor Partidului de guvernamant, care s-au strecurat in interiorul acestuia, sa largeasca fisura si sa o foloseasca in scopuri contrarevolutionare“.