marți, 22 februarie 2005

Tatiana Bratescu, nascuta Pauker, nu isi judeca mama

LAVINIA BETEA
Fetita sotilor Pauker a devenit, fara sa stie, simultan copil de revolutionar merituos (ca fiica a mamei) si copil de „dusman al poporului“ (dupa tata). Devenita la randul ei mama si bunica, Tatiana Bratescu considera vietile parintilor ei, in numele idealurilor carora a fost si ea sacrificata, niste vieti ratate.

Intoarcerea mamei necunoscute

Cum a reintrat mama in viata dvs.?
Cand mama a venit in ’41, am stat putin impreuna, deoarece a inceput razboiul. Iar noi, „copiii Cominternului“, am fost evacuati la Gorki. Iarasi am fost adusi la Moscova, apoi, impreuna cu mama, am fost evacuati la Ufa, in Baskiria. In ’43, ea a revenit la Moscova. Fratele meu a intrat in Divizia „Tudor Vladimirescu“ si a plecat pe front. In 16 septembrie 1944 am venit cu mama la Bucuresti.

Ati ajuns la o explicatie logica privind aceasta existenta anormala a copiilor de felul dvs.?
Dupa ce s-au terminat toate, mi-am explicat simplu: fanatismul revolutionar. Inainte nu mi-am pus problema. Stiam ca ei, parintii nostri, luptau pentru revolutie si asta era ceva sfant. Asa eram educati. Eu am o scrisoare de la ea, scrisa din puscaria de la Dumbraveni pentru noi, pentru copii. Scrisoarea fusese tradusa in nemteste si n-a ajuns niciodata la noi. De ea am aflat cand am vazut dosarele de la Comintern. Noua nu ne-a fost data. Cand am citit-o, mi s-a parut sinistru. Cata sfiala, dragoste si caldura era in acea scrisoare! Ce facem, unde suntem, ce mancam... Imi amintea o zi de la Ivanovo – probabil cineva pleca in Romania – si mi s-a spus „Facem fotografii!“. Probabil ca rochia mea li s-a parut nu indeajuns de buna si mi-au dat o haina de la o belgiana. Privind fotografia cu haina prea mare pe mine, mama s-a ingrozit in ce hal sunt imbracata, ea fiind o cocheta...

Cred ca v-ati simtit parasita, asa cum numai un orfan poate sa fie...
In general, stiam ca am o mama, stiam ca e la inchisoare. Intr-o vara, ma aflam la acel sanatoriu de copii bolnavi de plamani si am primit de la ea un dar. Doi trandafiri facuti din paine framantata si vopsita pe care scria „Rot Front“. Matusa Titi mergea si vindea astfel de lucruri, erau un fel de martisoare. In sanatoriu se stia ca suntem niste personaje. Era un fel de mandrie, acolo, ca mama e la inchisoare.

In mai 1941, Ana Pauker a revenit in Uniunea Sovietica, in urma intelegerii dintre guvernele roman si sovietic, la schimb cu unionistul basarabean Ion Codreanu. Cum a fost?
Ea nu a stiut ca va fi eliberata pana cand a ajuns in URSS. Cand i s-a cerut sa-si faca bagajul, a crezut ca va fi dusa la alta inchisoare. A fost urcata in tren. A intrebat „Unde ma duceti?“. Dar nu i s-a spus. A mers pana aproape de granita, a fost cercetata de armata si a fost predata. Sovieticii adusesera la granita o fosta puscariasa ca sa o recunoasca. Ea nu stia ce se hotarase, nici cu cine fusese schimbata. Cand a ajuns, s-a adresat oficialitatilor cu care venise in contact sa anunte ca la granita Romaniei cu Uniunea Sovietica e o mare concentrare de armata. I s-a spus sa taca din gura. Abia dupa atacul asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941 si-au dat seama ca vazuse bine...

Cum v-ati revazut?
A coborat in gara Kievskivagzal. Eu aveam 13 ani, fratele meu 15 si fuseseram adusi s-o intampinam. Pentru noi, mama era complet necunoscuta. Eu o vazusem ultima data la 4 ani si jumatate. Am imaginea din fotografie. Se organizase o festivitate pentru primirea ei. Mi se parea ca sunt in vis. A coborat din tren, iar fotoreporterii se inghesuiau cu aparatele lor. Am stat cu ea doua zile, dupa care am revenit la casa de copii sa terminam scoala. Ea a fost trimisa la un sanatoriu de refacere si noi am plecat cu ea. Imi aduc aminte de prima seara petrecuta impreuna. Ne pregateam de culcare si am inceput sa ne descaltam. Dupa tonul pe care ne-a cerut ordine, ne-am uitat unul la altul si ne-am dat seama ca... pana aici ne-a fost!

Ana Pauker – o viata ratata

A fost, banuiesc, o mama autoritara...
Nu, a fost o mama deosebit de buna si blanda. Probabil se simtea vinovata fata de noi. Spun asta in calitatea mea de mama. Eu asa m-as fi simtit. N-am avut intimitati pe aceasta tema cu ea. Nici ea nu ne-a povestit cum s-a simtit, nici noi. Era si acea atmosfera de inchistare! Imi amintesc ca erau la noi prietenele ei, Stella Blagoeva si Varia Manuilskaia. Formau un trio. Stella lucra la revista Cominformului Pentru Pace Trainica. Venise la Bucuresti Balsoi Teatr cu baletul „Lacul Lebedelor“. Dupa spectacol, acasa, fratele meu si cu mine comentam: „Uite baletul rus cum este...“. Stella si mama s-au opus: „Nu rus, ci sovietic!“. Insistau foarte tare sa ne intre in cap...

Era dogmatica, in acest caz, sau poza?
Cred ca pentru ea lucrurile devenisera de mult clare. Dar faceau in prea mare masura parte din viata ei ca sa poata sa mai schimbe ceva. Procesele de la Moscova au insemnat un episod nefericit. Mama, careia ii fusese omorat sotul in acest fel, cauta sa evite sa vorbeasca despre ele. Mama povestea ca in 1941, cand a revenit la Moscova, primul lucru de care a intrebat-o pe prietena sa, Varia Manuilski, a fost „Ce-i cu Puiu?“. Tatei i se spunea Puiu. „Vreau sa vorbesc cu Beria“, i-a spus mama Variei. „Mai bine sa nu mai intrebi“, a sfatuit-o prietena ei. Va fac o paranteza cu Neli olandeza care m-a crescut cand eram mica. Neli a trait peste 90 de ani si se afla la noi, in Bucuresti, cand s-a intamplat oroarea de la Praga, in 1968. „Neli, cum poti sa mai crezi dupa toata oroarea pe care ai vazut-o?“, am intrebat eu. Iar ea mi-a raspuns ceva ce m-a uluit: „Daca eu recunosc ca toate acestea sunt o oroare sau eroare, atunci trebuie sa recunosc si ca viata mea a fost o greseala“. Ma gandesc ca si la mama a fost aceasta imposibilitate de a recunoaste ca viata sa a fost ratata. L-a iubit pe tata; a vorbit totdeauna la superlativ despre el. Cand a aparut „raportul secret“ al lui Hrusciov, sotul meu a primit acel raport de la un prieten de-al lui care fusese in Occident si i l-a dat si ei sa-l citeasca. „Tovarasa Ana, la modul serios, acesta era sistemul de adresare, oare e posibil asa ceva? Este un fals!“. La care ea a raspuns: „Nu e un fals. Este adevarat“. Deci ea stia! Vazuse si stiuse. Nu din povesti. Fusese acolo.

Probabil ca la ea, ca la multi alti intelectuali fascinati de revolutia comunista si de proiectele ei, functiona rationamentul: platim un pret, dupa care ne va fi atat de bine, incat vom spune ca a meritat sacrificiul...
Cand s-a scris ceva despre Marx, dupa moartea lui Stalin, devenise entuziasmata. Credea ca va fi o revenire la izvoarele marxismului si ca raul ce se intamplase fusese o denaturare a lui Stalin.

Ce credeti dvs., fiica Anei Pauker, despre viata ei?
Cu energia, curajul si inteligenta ei, cred ca ar fi putut face orice. Le-a ratat...

APARATOAREA
„Imi storc creierii sa gasesc ceva, vreun semn care sa ma fi facut sa cred ca el (Marcel Pauker, n.r.) ar fi un dusman al poporului. Nu pun deloc la indoiala decizia partidului; partidul stie mai bine decat mine. Dar eu nu mi-am dat seama de nimic si, oricat mi-as cerceta sufletul, amintirile, memoria, nu gasesc nimic care sa poata dovedi un asemenea lucru.“
Ana Pauker, 1938

PRIMA FIICA
„Sunt nascuta in URSS. Prima fiica a parintilor mei, Tanio a murit la sapte luni, de dizenterie. Tanio s-a nascut in Romania. Fratele meu Vlad s-a nascut la Viena, eu m-am nascut in Uniunea Sovietica“


ULTIMA INTALNIRE
„Din pacate doar o foarte scurta perioada din ea am petrecut-o cu tata. Eu il tin minte numai din ’37. In ’38 am fost impreuna cand a venit el la Moscova pentru a fi arestat si ucis“

AMINTIRI
„A fost o mama deosebit de buna si blanda. Probabil se simtea vinovata fata de noi. Spun asta in calitatea mea de mama. Eu asa m-as fi simtit. N-am avut intimitati pe aceasta tema cu ea“
Tatiana Bratescu