marți, 15 martie 2005

Comunistii, declarati singurii vinovati

ILARION TIU
Dupa evenimentele de la Atelierele CFR Grivita Bucuresti, compasiunea romanilor pentru cauza muncitorilor nu a mai fost generala. Clasa politica sustinea ca de vreme ce revendicarile economice ale lucratorilor din ateliere fusesera satisfacute, ei poarta vina de a fi cazut in capcana agitatorilor comunisti.

Dupa evenimentele de la Atelierele CFR Grivita, terminate tragic la 16 februarie 1933, autoritatile au pornit o campanie de stabilire a responsabilitatilor. Inca de la inceput, agitatorii comunisti au fost declarati autorii grevei. S-a vorbit foarte putin despre mizeria in care traiau muncitorii, salariile insuficiente, absenta unei protectii sociale solide etc.
DEZBATERI POLITICE. Represiunea grevistilor de la CFR Grivita a intrat in dezbaterea Adunarii Deputatilor chiar a doua zi dupa evenimente, la 17 februarie 1933. Atat Puterea (national-taranistii), cat si Opozitia (national-liberalii) au fost unanim de acord ca singurii vinovati de masura autoritatilor au fost agitatorii comunisti.
Primul-ministru, Alexandru Vaida-Voevod, intr-un interviu dat presei straine, a declarat ca peste hotare s-au exagerat proportiile grevei si ca „guvernul nu putea admite sa fie terorizat de greve politice cari pot duce la destramarea tarii“. Deputatul national-liberal Richard Franasovici, intr-un discurs tinut la tribuna Camerei, sustinea: „Trista masura a fost absolut necesara pentru salvgardarea ordinei publice amenintata de elemente comuniste. Organele fortei publice au fost in legitima aparare si nu poarta nici o vina“. Deputatii socialisti au sanctionat insa consensul dintre PNT si PNL. In discursul tinut la tribuna Camerei, deputatul social-democrat D.I. Mirescu a acuzat Guvernul ca „de patru ani duce o politica de reprimare si persecutie“. A criticat, de asemenea, faptul ca Puterea nu facuse nimic pentru a-i izola pe agitatorii comunisti.
SITUATIA ARESTATILOR. Dupa inabusirea revoltei de la CFR Grivita, armata a preluat controlul obiectivului si a facut primele arestari. Cei retinuti au fost repartizati la Parchetul Militar (670 arestati) si Prefectura de Politie Bucuresti (500 muncitori). In timpul anchetei, arestatii au putut fi vizitati de catre familii, care le-au adus alimente si imbracaminte. Autoritatile au cautat sa nu mai agite spiritele intre muncitorii ceferisti, astfel ca represaliile s-au concentrat asupra celor considerati direct responsabili de instigare la greva. La 3 martie 1933, parchetul militar a comunicat ca vor fi adusi in fata instantei 380 muncitori considerati responsabili de greva de la Atelierele CFR Grivita. Acestia urmau sa fie judecati de instanta militara, intrucat greva avusese loc in timpul unei stari de asediu.
POZITIA SINDICATELOR SOCIAL-DEMOCRATE. A doua zi dupa reprimarea grevei de la CFR Grivita, Federatia Asociatiilor si Sindicatelor profesionale din CFR si-a exprimat printr-un comunicat pozitia fata de greva. Liderii sindicali au plasat responsabilitatea grevei spre autoritati. Ei sustineau ca lucratorii si-au pierdut increderea in sindicate datorita atitudinii pe care unii conducatori ai Administratiei CFR au avut-o fata de organizatiile muncitoresti. Astfel ca liderii comunisti ai „sindicatului rosu“ au putut sa-i compromita pe social-democrati, iar muncitorii n-au mai ascultat apelurile la liniste ale liderilor sindicalistilor socialisti.
FUNERALII. Inmormantarea celor sapte muncitori ucisi s-a facut cu mare discretie de teama izbucnirii unor noi tulburari. Cadavrele acestora au fost pazite de soldati, circuland zvonuri in presa ca ar fi fost inhumati in secret, noaptea. In cele din urma, autoritatile au organizat inmormantarea celor sapte muncitori la cimitirul Ghencea, accesul fiind limitat la familiile celor decedati.
ATELIERELE GRIVITA DUPA GREVA. Chiar inainte de reprimare grevei, ministrul Comunicatiilor, Eduard Mirto, si directorul CFR, Cezar Mereuta, au dispus inchiderea Atelierelor CFR Grivita. Dupa evacuarea acestora de catre armata in dimineata zilei de 16 februarie, autoritatile au dispus sa fie inchise pe o perioada nedeterminata. Muncitorii erau reprimiti la lucru numai daca semnau o declaratie prin care se angajau ca nu aveau simpatii comuniste. Ei mai erau obligati sa poarte o legitimatie de lucrator CFR si sa se angajeze ca nu vor permite in incinta atelierelor accesul strinilor. Autoritatile sustineau ca in dimineata zilei de 15 februarie cand a izbucnit greva, in Atelierele CFR Grivita patrunsesera foarte multe persoane care nu erau angajate acolo. Astfel ca aceste persoane erau suspectate de a fi fost agitatori comunisti.
MASURI ANTICOMUNISTE. Dupa finalizarea tragica a grevei de la Atelierele CFR Grivita, autoritatile au decis sa intensifice masurile de izolare a nucleelor comuniste. La 18 februarie 1933, ministrul de Interne G.G. Mironescu a anuntat ca va initia un proiect de lege prin care sa fie intoduse noi prevederi in „legea Marzescu“. Aceasta lege a fost adoptata in decembrie 1924 pentru a scoate in afara legii Partidul Comunist din Romania.
Noile articole ale legii declarau infractiuni urmatoarele activitati: propaganda pentru crearea de nuclee comuniste, asociatii sau filiale „subversive“, participarea la manifestatii si procesiuni neautorizate, indemnari la rebeliune, baricadarile, portul de arme si uniforme fara a avea o calitate oficiala.
SFARSIT DE „FEBRUARIE ROSU“. Greva ceferistilor de la Grivita Bucuresti a fost punctul maxim al tensiunilor sociale din Romania inceputului de an 1933. S-au revoltat in special muncitorii din sectoarele slab tehnologizate, care primeau salarii cu mult mai mici decat colegii lor care lucrau in domenii „de varf“. Nu numai muncitorii au protestat. Profesorii si studentii au organizat si ei greve impotriva „curbelor de sacrificiu“ si conditiilor dificile de trai.
La Facultatea de Drept din Bucuresti studentii s-au baricadat, cerand reducerea taxelor si subventii reale, care sa-i ajuta sa se sustina in conditiile crizei economice mondiale. Acestia au reintrat la cursuri la 2 martie 1933, cu o zi inainte reinceperii lucrului la Atelierele CFR Grivita. La inceputul lunii martie 1933 si-au anulat intentiile de greva si minerii din Valea Jiului, petrolistii de la Moreni (Dambovita) etc. Problemele sociale au ramas insa aceleasi, fara ca guvernul sa intreprinda actiuni concrete de protectie sociala.

COMPASIUNE
Printre deputatii care au sustinut cauza grevistilor la tribuna Parlamentului s-a aflat si Corneliu Zelea-Codreanu, seful organizatiei de extrema dreapta „Miscarea Legionara“. Vorbitorul a acuzat clasa politica, preocupata exclusiv de bunastarea propriilor afaceri, de dezinteres fata de problemele sociale ale romanilor. Referitor la greva de la CFR Grivita, Codreanu a afirmat: „Noua nu ne este frica de comunism sau bolsevism. Noua ne este frica de altceva, de faptul ca oamenii de la acele ateliere nu au ce manca“.

JOACA RUMBA!
Un exemplu al dezinteresului politicienilor fata de situatia grevistilor este ministrul de Finante Virgil Madgearu, cel care, in noaptea de 15 spre 16 februarie 1933, in timp ce jandarmii si armata erau fata in fata cu muncitorii baricadati, participa la un eveniment monden. In dezbaterea parlamentara din 17 februarie 1933, deputatul de extrema dreapta A.C. Cuza i-a dedicat cu ironie lui Madgearu urmatoarele versuri: „Suera prin ateliere/Gloante de mitraliere/Si sub moarte facem tumba/Cand Madgearu joaca rumba!“.