marți, 1 martie 2005

Despre dilemele industrializarii interbelice

PAULA MIHAILOV
Atunci cand in Romania mijeau zorii industrializarii, tarile occidentale din Europa trecusera deja de a doua revolutie industriala. Pretul platit de romani pentru industrializare pe un teren deloc pregatit a fost unul mare: inmultirea datoriilor externe, cresterea nemultumirii populatiei, sugrumata de taxe si impozite.

„Industria si comertul tanjesc si scaderea consumatiei provoaca stingerea furnalelor si o reducere a intregii productii industriale. Somajul a ajuns o boala endemica si, daca nu mai putem exporta totdeauna grau, in schimb, am inceput sa exportam muncitori.“ Constatarile apartin omului politic liberal Gheorghe Tatarescu, rostite in 1930 si reflecta realitatea dureroasa a industriei romanesti interbelice.
RADACINILE RAULUI. Tara preponderent agrara, Romania a incercat sa gaseasca in industrializare o solutie la criza economica din care parea a nu mai iesi. Spre deosebire de tarile dezvoltate ale continentului european, care parcursesera deja etapele industrializarii, statul roman inca nu reusise sa dezvolte o industrie nationala eficienta. Cauzele au fost multiple, de la greselile guvernantilor pana la inapoierea populatiei, de la dominatia capitalurilor straine la inmultirea datoriilor externe acumulate. Alternanta la putere a guvernelor (liberal sau taranist), care aplicau teorii economice diferite, si perpetuarea structurilor si relatiilor sociale invechite au tinut pe loc dezvoltarea economiei romanesti. Lucru ce se va resimti cel mai tare in anii crizei mondiale dintre 1929 si 1933.
LUNGUL DRUM DE LA TARA LA ORAS. Dupa unirea celor trei provincii romanesti in 1918, numarul lucratorilor in industrie a crescut, mai ales datorita celor provenind din zona Transilvaniei, unde functionau mai multe fabrici si ateliere miniere si metalurgice cu capital maghiar sau austriac. Problema majoritatii muncitorilor romani era ca acestia proveneau aproape toti din mediul rural, fiind insuficient pregatiti pentru munca industriala.
Din nefericire, unul dintre obstacolele intampinate de muncitorimea romana era lipsa educatiei minime. Lipsa mijloacelor de trai ii obligase pe cei mai multi sa abandoneze scoala in favoarea muncii la camp. In perioada interbelica, nu numarul mic al scolilor a determinat numarul mare de analfabeti sau semianalfabeti, ci lipsa de intelegere a parintilor in fata eforturilor si efectelor benefice ale invataturii pe termen lung.
CONDITII DE MUNCA SI DREPTURI SOCIALE. Lucratorii care ajungeau totusi sa se angajeze in marile fabrici sau uzine ale vremii aveau de suportat conditii de munca deloc usoare. Industria romaneasca inca nu depasise stadiul renuntarii la munca manuala, nepermitandu-si cumpararea de masini si utilaje. Iar daca acestea existau, nu erau multi muncitori capabili sa le manevreze. Pe langa frigul, caldura sau mizeria excesive de la locurile de munca (cele mai infecte pareau atelierele mici), lucratorii industriali erau prost platiti. Iar in momentul izbucnirii crizei generale (1929), pentru a achita datoriile externe, Guvernul taranist condus de Iuliu Maniu a marit numarul taxelor si impozitelor si a redus salariile muncitorilor cu pana la 73,8%. Cei mai afectati au fost lucratorii din minerit, din productia petroliera si muncitorii agricoli.
Inmultirea numarului muncitorilor a determinat guvernantii, in alianta cu patronii, sa decida ameliorarea conditiilor de munca ale lucratorilor industriali. Un muncitor mai bine platit si ingrijit produce mai mult si mai bine. Astfel ca, din 1925, s-a legiferat repaosul duminical, din 1928 s-a introdus ziua de lucru de opt ore si s-au stabilit normele de ocrotire a femeilor si minorilor. Din 1929, s-a generalizat contractul colectiv de munca si ajutorul de somaj.
LA COADA EUROPEI. In ciuda acestor legi, rezultatele muncitorilor romani, asa cum sunt prezentate in cifrele din Anuarele Statistice ale Romaniei in acel timp, surprind prin comparatie cu cele din Apus. Un lucrator roman producea de doua sau de trei ori mai putine bunuri in industrie si de sase, sapte ori mai putine bunuri in agricultura decat unul din Vest. Ca dovada ca daca in Anglia venitul national pe cap de locuitor era de 376 de dolari, in Germania, de 337 de dolari, un muncitor roman castiga doar 76 de dolari. In 1927, de exemplu, la o populatie de peste 17.600.000 de locuitori, existau doar 538 de intreprinderi metalurgice, 825 pentru prelucrarea lemnului si 840 din industria alimentara. Exportul Romaniei era de sase ori mai mare decat importul, cele mai exportate produse fiind zacamintele brute ale solului si subsolului. Aproape jumatate din numarul intreprinderilor romanesti aveau pana la cinci angajati, lucru ce nu le permitea realizarea unei productii care sa satisfaca intregul volum de cerere al populatiei. Intreprinderile de peste 500 de muncitori nu depaseau 12%.
MUNCITORII ISI CER DREPTURILE. Dupa modelul tarilor europene, si in Romania a fost introdusa practica incheierii contractelor de munca. Pentru ca semnarea unor astfel de acte presupunea insa angajarea patronilor in respectarea legislatiei muncii si plata a numeroase taxe pentru salariat, numarul contractelor colective de munca a fost infim. In ideea imbunatatirii traiului lor, muncitorii au pledat pentru impunerea si pastrarea regulilor de semnare si respectare a contractelor de munca, recurgand chiar la proteste. In general, cele mai des intalnite cauze ale grevelor muncitoresti au fost legate de salariile mici, conditiile proaste de munca etc. De obicei, grevele muncitoresti au fost inabusite cu forta, soldandu-se chiar cu morti si raniti.
Comparativ, daca in anii 1915, 1916 numarul grevelor era mai mic din cauza slabei dezvoltari a industriei, a necunoasterii regulilor unui conflict de munca de acest gen, numai intre 1922 si 1929 s-au inregistrat 500 de greve, la care au participat peste 100.000 de muncitori. In anul care a marcat punctul culminant al crizei, 1933, au avut loc 92 de greve, care au afectat 272 de intreprinderi. La ele au participat 14.842 de salariati (dintre care numai jumatate erau inscrisi in sindicate), iar din cauza grevelor s-au pierdut peste 90.000 de zile de lucru.
In asemenea conditii de trai, muncitorii nu au fost transformati o data in masa de manevra politica pentru un partid sau altul. Inmultirea numarului de angajati a atras la randu-i includerea muncitorilor in platformele si programele politice ale guvernantilor sau aspirantilor la guvernare.

MICUL „PARIS“
Orasul romanesc interbelic este un sat mai mare, cum ar spune unii istorici, unde doar centrul este ingrijit, curatat, luminat electric, cu strazi pavate, cu canalizari de apa curenta. Periferia a ramas la stadiul mahalalelor mizere, cu bordeie din pamant, unde serviciile de curatenie abia daca treceau de doua, trei ori pe luna. Anchetele sanitare realizate la cererea Ministerului Sanatatii in 1938 prezinta concluzii deloc magulitoare pentru aspiratiile Romaniei: din 176 de orase ale tarii, 123 nu erau canalizate si 74 dintre ele nu aveau apa curenta. Despre canalizare la sate nici nu poate fi vorba. In Bucuresti, din 670 km de strazi, doar jumatate erau iluminate electric. Desi „suferea“ de multe neajunsuri, nedemne pentru o capitala europeana, Bucurestiul interbelic a fost recunoscut ca „micul Paris“.