marți, 1 martie 2005

Editorial: Despre romani

LAVINIA BETEA

Inceputul secolului XX este marcat in istoria stiintelor socio-umane de preocupari privind determinarea caracteristicilor mentale ale diverselor etnii si natiuni. Patrunderea multimilor in scena politicului – sindicatele occidentale si revolutia bolsevica fiind fenomenele europene care schimba perceptia asupra socialului – propune si o noua viziune despre personalitatea individuala.
Traind, intr-un anume timp istoric si spatiu geografic, fiecare om contribuie la configuratia lumii sale si este totodata un produs al acesteia.
Din aceasta perspectiva, o interesanta lucrare pe tema psihologiei poporului roman a fost scrisa de C. Radulescu-Motru (1868-1957). Autor al teoriilor „personalismului energetic“ si „vocatiei ca factor hotarator in cultura popoarelor“, filosoful a fost o voce distincta in spiritualitatea interbelica romaneasca si totodata un purtator al viziunii psihosociologice in spatiul autohton. Deputat ani multi in Parlamentul Romaniei, membru al Academiei Romane (din 1923) si presedinte al ei (intre 1938-1941), Radulescu-Motru ramane si unul dintre rarii martori care a consemnat si comentat schimbarile din tara, prin insemnarile sale din anii 1943-1957.
In „Psihologia poporului roman“, publicata in 1937, Radulescu-Motru propune o analiza comparativa a „manifestarilor sufletesti obisnuite romanului cu acelea pe care le gasim la popoarele culte apusene“. In concluzie, filosoful remarca unele trasaturi distincte ale mentalului colectiv romanesc.
Individualismul a fost prezentat ca trasatura principala a etniei. „Romanului nu-i place tovarasia“ deoarece „el vrea sa fie de capul lui“ – este motivatia sa curenta. Numai ca, in raport cu „spiritul occidental“, acest individualism romanesc nu implica initiativa in viata economica si dorinta de independenta in viata publica si sociala. Cele doua insusiri caracterizeaza insa individualismul popoarelor apusene, fiind prezentate ca esenta „sufletului burghez“. Populatia satelor romanesti nu seamana celei rurale occidentale. In primul rand deoarece din ea nu ies indivizi intreprinzatori („care sa-si riste odihna si avutul pentru a se imbogati prin mijloace neincercate“).
Taranii traiesc dintotdeauna in traditia muncii colective. Fiecare satean roman face insa, exclusiv, „ceea ce crede ca va face toata lumea“, fara a avea nici macar curajul sa inceapa altfel o munca decat la termenele fixate prin obicei. A iesi din randul lumii este „nu un simplu risc, ci o nebunie“. Respectarea traditiei are si alte consecinte negative. Bunaoara aceea ca desi copiii frecventeaza scoli concepute dupa metode occidentale, cand ies din scoala, muncesc la fel cum invatasera din mosi stramosi. Astfel invatamantul nu are efectele scontate. Consecinta benefica a traditionalismului se regaseste numai in durabilitatea satelor romanesti. „Cand urgia le izbea, ele nu se risipeau, ci se mutau, ca un singur om, de la ses la munte, dintr-un cap la altul al tarii“, observa Radulescu-Motru. In Apus, colonizarile s-au facut, in general, prin imprastierea indivizilor, insa cultura lor superioara comunitatilor etnice in care s-au asezat, le-a determinat sa se regrupeze si sa-si impuna propria civilizatie (cazul asezarilor sasesti din Transilvania). Asezarile romanesti s-au mutat, insa cu locuitorii, ierarhia si obiceiurile lor.
„Neperseverenta in lucrul inceput“ – este alta insusire a psihologiei romanului (a carui activitate e comparata cu un foc de paie). Imitandu-se statele straine, in secolul XIX s-au ivit politicienii (de meserie) si slujbasii la stat. „Politica“ si „slujba“ au devenit aspiratiile cele mai inalte ale romanilor, incepand prin aceasta o „epoca a improvizatiilor profesionale“.
Daca in Apus munca se desfasoara dupa un ritm regulat („ca de ceasornic“), romanul o face dezordonat, ca un joc, in salturi, alternate cu lungi perioade de inactivitate. Astfel ca „indisciplina in economie“ este subliniata ca alta trasatura marcanta a mentalului colectiv romanesc. Spre deosebire de popoarele Europei Occidentale, romanul mai este si „cheltuitor cu timpul“. Bunaoara, „la targ, romanul sta si se tocmeste ceasuri intregi pentru un lucru de nimic“ si „tot asa la petrecere pierde zile si nopti intregi“. In concluzie: „timpul este pentru roman orice, numai moneda nu“.
„Primitor, tolerant, iubitor de dreptate, religios“ – sunt alte trasaturi mentionate. Dar acestora, autorul le confera comentarii sumare. Amplu teoretizata este, in schimb, relatia speciala a romanului cu libera concurenta. Gestul initiativei individuale, al intreprinderilor riscante si inventiilor este „cel mai plapand vlastar al sufletului romanesc“.
Acestea sunt caracteristicile „Romaniei profunde“ din anii ’30 mentionate la vremea respectiva de una dintre personalitatile sale.
De zece ani incoace, inregistrez la fiecare grupa de studenti in psihologie sau stiinte politice care analizeaza „Psihologia poporului roman“, conform recomandarilor bibliografice, surpriza si dezamagirea actualitatii sale.

SI IERI CA AZI…
„Romanul considera nerespectarea legii ca un titlu de marire si de putere. Pe terenul vietii economice, acordul este si mai vag. Libera concurenta nu este catusi de putin intrata in moravurile poporului nostru. Romanul cere beneficii pe baza dovezii ca este roman. In nici o alta tara nu se repeta asa des expresiile: fiu al tarii, fiu al poporului... «Sunt fiu al tarii, deci trebuie sa am o parte la beneficii»“
C. Radulescu-Motru 1937

REFLECTII AMARE
„Caracteristica inteligentei romanesti, adica a mentalitatii locuitorului orasan din Romania, o constituie usurinta cu care imprumuta inovatiile straine.(..) La scurte intervale mentalitatea orasanului roman a trecut pe rand sub influenta slava, apoi sub cea greceasca, apoi sub cea apuseana, franceza, germana si in sfarsit, astazi, sub cea moscovita. Ca un teren inundabil pe care se revarsa aluviunile diferitelor ape, lasand in urma lor urme din elementele pe care le purtau cu ele, asa si in cultura romaneasca (intelegand pe aceea de oras, bineinteles, caci despre aceea a locuitorului de sat nu poate fi vorba) s-au suprapus formele luate cu imprumut cand din influenta slava bizantina, cand din influenta greceasca, cand din influenta Frantei si a Germaniei, cand, in sfarsit, acum din influenta bolsevismului moscovit. Cultura romaneasca ofera astfel un caz curios de suprapunere de aluviuni culturale, venite dinspre sud, din apus si rasarit, cum nu este poate nici un alt caz pe suprafata Europei. Istoricul de viitor va gasi in ea un experiment al destinului, fara pereche de interesant. In ceea ce priveste gandirea filosofica, bunaoara, plecand de jos de la substratul intunecat al tracilor, el va gasi mai intai aceasta gandire ratacind prin ereziile bogomilice; apoi ceva mai sus, aceeasi gandire o va gasi incercand, sau mai bine zis, ciripind in limba si in categoriile logice ale lui Aristotel prin putinele scoli grecesti din Bucuresti si din Iasi; apoi ceva mai sus o va gasi imprumutand fraza retorica a lui Voltaire si speculatiile filosofice ale lui Im. Kant, pentru a ajunge la comunismul lui Lenin si Stalin (…) Romanul de oras nu cunoaste continuitatea de traditie. El este bulgaro-sarb, grec, francez, german, muscal… dupa cum cer imprejurarile. Neschimbat in Romania este numai romanul de sat, fiindca acesta n-apuca bine sa prinda a imita pe romanul de oras, ca romanul de oras s-a si schimbat! Romanul de sat, vesnic in intarziere cu imitatia, a ramas asa cum a fost la inceput.“
C. Radulescu-Motru „Revizuiri si adaugiri“, 1945