marți, 8 martie 2005

Editorial: Era multimilor

LAVINIA BETEA
Inceputul secolului XX poate fi caracterizat ca perioada de afirmare a celei de-a doua revolutii industriale. Noile surse de energie sunt petrolul si electricitatea obtinuta prin intermediul hidrocentralelor si termocentralelor. Acestea schimba lumea, dar si viata cotidiana a oamenilor.
Casele iluminate si incalzite, tramvaiul cu motor electric, telegraful, noile masini care utilizeaza motorul cu ardere interna revolutioneaza traiul, aspiratiile si relatiile beneficiarilor acestor dovezi ale progresului.
Locul agriculturii in structura economica a tarilor de referinta in mersul lumii este inlocuit de industrie. Otelul – pana de curand metalul etalon al dezvoltarii – incepe sa fie concurat de aluminiu, iar chimia si constructia de masini mecanice si electrice se prefigureaza ca domenii ale viitorului. Iar valurile tot mai mari de emigranti tes retele vii de relatii si comunicari intre continente.
Alimentate continuu de multimile de tarani care parasesc satele in cautarea unei vieti mai bune, orasele sporesc. Zonele lor industriale sunt adevarate furnicare umane. Prezenta si puterea acestora anunta o epoca noua, prevestita inca inaintea inceputului de secol de catre Gustav Le Bon ca „era multimilor“ dominata de „omul de masa“ care se supune noii autoritati a „liderului carismatic“. Doua sunt semnele care anunta aparitia acestei noi epoci, scrie Le Bon in, initial, contestata sa carte, „Psihologia multimilor“. Primul semn este distrugerea credintelor politice, sociale si religioase din care au provenit elementele civilizatiei europene traditionale. Al doilea – aparitia unor conditii de existenta si gandire cu totul noi, generate de descoperirile moderne din stiinta si din industrie.
Previziunea s-a implinit dupa primul razboi mondial, cand „era multimilor“ s-a instapanit, treptat, peste Europa. Uriasul soc al conflagratiei a dislocat deopotriva marile imperii ale lumii si structurile familiei traditionale. „Cat despre noi, civilizatiile, acum stim ca suntem muritoare“, constata poetul Paul Valery alte efecte ale schimbarilor sale. Pe scena istoriei, prin sindicate, partide politice si miscari contestare, au patruns toate categoriile multimii: lucratori in fabrici, femei, minoritati etnice. Spre deosebire de „democratiile traditionale“, in tarile slab industrializate ale Europei de Est, patrunderea maselor pe scena istoriei s-a infaptuit mai tarziu, si in mod paradoxal, dupa cum constata Hanah Arendt, in cadrul regimurilor totalitare – nazismul si comunismul.
Acum, in plina inca „era a multimilor“, poate parea curios cum a fost receptata aceasta schimbare de institutia bisericii. Mai intuitiv inca decat cel ce va fi considerat parintele psihosociologiei moderne asupra spiritului ei s-a dovedit a fi fost chiar Papa de la Roma! Inaintea aparitiei „Psihologiei multimilor“ (1895), Papa Leon al XIII-lea a emis enciclica „Rerum Novarum“ (1891), ale carei declaratii prefigureaza adaptarea Bisericii Catolice la noile realitati. Cand tot mai multi muncitori abandonau biserica in favoarea sindicatelor si altor organizatii militante pentru prosperitatea si drepturile lor, Papa i-a indemnat pe crestini sa se ingrijeasca ei insisi de viata lor ca membri ai marii familii a lui Dumnezeu. Spre deosebire de traditia crestina europeana anterioara, saracia nu mai este considerata un dar al destinului pe care oamenii trebuie sa-l accepte cu gandul la recompensa Paradisului. Dimpotriva – vor predica preotii acestei noi „teologii a eliberarii“ – saracia este rezultatul unor structuri si politici sociale defectuoase, la randu-le efecte ale unei conduceri imorale. Concluziile noii orientari se vor radicaliza: saracia nu mai e privita doar ca privare de hrana si bani, ci si ca problema a libertatii oamenilor. Biserica nu mai e doar o pastratoare a sfintelor taine sau propovaduitoare a credintei, ci se implica in vietile si in sperantele credinciosilor. In felul acesta, preocuparile celei mai conservatoare institutii se vor combina cu politicile democratice, doctrina catolica ajungand la un acord cu liberalismul si socialismul. In plan social au rezultat astfel sindicatele catolice si doctrina crestin-democrata.
In spiritul aceleiasi „ere a multimilor“, in 22 octombrie 1978, in primul sau discurs pontifical, in fata a peste 40 de canale de televiziune, Ioan Paul al II-lea a lansat urmatorul apel: „Nu va temeti! Deschideti-i larg portile lui Christos! Deschideti-i puterii sale frontierele statale, ale sistemelor economice si politice, imensele domenii ale culturii, ale civilizatiei si ale dezvoltarii!...“. Fostul muncitor polonez Karol Wojtyla din Wadowice, fost portar de fotbal, student, actor, lingvist si preot, devenit primul Papa de alta origine decat cea italiana, prin sprijinul acordat Sindicatului „Solidaritatea“ din tara sa natala, reprezinta elocvent recunoasterea drepturilor multimii la revolta impotriva celor ce-o oprima.
In oricare loc si regim al secolului XX, ca-n vremea infriguratului si intunecosului Ev Mediu, Biserica ortodoxa a continuat insa sa porunceasca multimii ascultare si supunere in fata oricarei autoritati opresive oficiale.

SFARSITUL...
„Putine minti serioase mai cred ca se pot face „planuri“ si da nastere prin „inginerie sociala“ unei noi utopii a armoniei sociale. (...) De aceea, in lumea vestica exista un consens puternic intre intelectuali asupra problemelor politice: acceptarea statului bunastarii; dezirabilitatea puterii descentralizate; un sistem de economie mixta si pluralism politic. Era ideologica a apus si in acest sens“
Daniel Bell, „Sfarsitul ideologiei“, 1960

CONDUCATORII MULTIMILOR
„Din clipa in care un anumit numar de fiinte s-au adunat laolalta, indiferent daca e vorba de o turma de animale sau de o multime de oameni, ele se supun, din instinct, autoritatii unui sef, adica unui conducator. (...)
Conducatorii nu sunt, cel mai adesea, niste cugetatori, ci niste oameni de actiune. Sunt putin clarvazatori si nici nu ar putea fi altfel, clarviziunea ducand in general la indoiala si la inactiune. Ei se recruteaza mai ales din acei nevrozati, surescitati, semialienati, care ratacesc in zone vecine cu nebunia. Oricat de absurda este ideea pe care-o apara sau scopul pe care-l urmaresc, orice rationament paleste in fata convingerilor lor. Dispretul si persecutiile nu fac decat sa-i stimuleze si mai mult. Interes personal, familie, totul este sacrificat. Insusi instinctul de conservare le dispare, astfel incat singura recompensa pe care o cer este adesea martiriul. Intensitatea credintei confera cuvintelor lor o mare putere de sugestie. Norodul asculta intotdeauna de omul inzestrat cu o vointa puternica. Indivizii reuniti intr-o multime, pierzandu-si intreaga vointa, se orienteaza din instinct catre cel ce o poseda (...).
Majoritatea indivizilor, a celor din randul maselor populare, mai ales neavand in domeniile din afara profesiei lor nici o idee deslusita si rationala, sunt incapabili sa se conduca singuri. Conducatorul le serveste drept calauza.“
„Cand trebuie sa inoculeze lent in mintea multimilor idei si credinte – teoriile sociale moderne, de exemplu – metodele conducatorilor sunt diferite. Ei recurg mai cu seama la urmatoarele trei procedee: afirmatia, repetitia, contagiunea. (...) In sanul multimii, ideile, sentimentele, emotiile, credintele sunt la fel de contagioase ca microbii. (...) Asemenea animalelor, omul este in mod natural imitativ. In fiecare epoca exista un numar mic de personalitati care dau tonul si a caror fapte sunt imitate de masa inconstienta (...) Oamenii mult superiori epocii lor nu au nici o influenta in epoca. Prapastia dintre ei si multime este prea adanca“.
Gustav Le Bon, „Psihologia multimilor“, 1895