miercuri, 13 iulie 2005

Carol al II-lea – precursorul lui Ceausescu

PAULA MIHAILOV

In 1940, Revista Fundatiilor Regale publica omagiul dedicat Regelui Carol al II-lea. Citindu-l, acesta pare sursa de inspiratie pentru propagandistii care l-au elogiat pe Ceausescu. Contemporan al dictaturii carliste, inamic al acesteia, psihologul Nicolae Margineanu i-a criticat pe intelectualii care l-au cantat pe Rege, numindu-i "lichele".

La aniversarea a zece ani de la Restauratia din 8 iunie 1930, Revista Fundatiilor Regale, prin articolele semnate de scriitorii Tudor Arghezi, George Calinescu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, filosofii Lucian Blaga si Constantin Radulescu-Motru, Patriarhul Miron Cristea s.a. ii inchina un elogiu Regelui Carol al II-lea. Cu doar trei luni inaintea abdicarii lui si instalarea la putere a generalului Ion Antonescu, intelectualitatea tarii il slaveste pe cel care i-a subjugat prin dictatura regala impusa.
Pana lui Arghezi. Unul dintre martorii evenimentelor din deceniul patru al secolului trecut, profesorul clujean de psihologie Nicolae Margineanu dedica, in ultima sa carte, "Marturii asupra unui veac zbuciumat", un capitol intreg domniei lui Carol al II-lea. Referindu-se in special la numarul din iunie 1940 al revistei, patimas, autorul ii numeste pe cei care si-au pus intelepciunea si talentul in slujba dictatorului "lichele": "Colectia cea mai aleasa a acestor lichele o gasim in coloanele Revistei Fundatiilor Regale." (...). Iata ce scrie Tudor Arghezi in poezia sa de pe pagina prima a revistei, "Regele Carol al II-lea", cu doua luni inaintea Dictatului de la Viena: "De-a pururea de aci ’nainte/ Au sa ni-l tina vremurile minte/ O sa-si aduca aminte vantul/ Cel ce asculta gandul si cuvantul/ Vantul acela, care de la cer/ L-a pogorat pe un vultur de fier/ O sa-si aduca muntele si sesul/ Si, povestindu-i apele ‘ntelesul/ Din rau in rau, de la izvoare,/ I-l vor zvoni talazurile din mare./ El a mutat Carpatii vechi din loc/ Si-a-ncins cu ei, cu cremene si foc,/ Altarul noilor hotare."
REGELE – "FLOARE EXTREMA". Critic, Margineanu citeaza si articolul de introducere din aceeasi revista, "Serii de semnificatii si sensul restauratiei". In el, Camil Petrescu sustine: "Germania are un Fuhrer cu o autoritate pe care n-a mai avut-o nimeni in istorie", iar Regele Carol al II-lea "un maret prestigiu fizic, o inteligenta geniala, cu o putere de munca fabuloasa, pe care o vadeste din zori si pana in miezul noptii... Imprejurarile l-au aratat si un diplomat desavarsit... Suveranul nostru este floarea extrema a acelei framantari care prin amaraciuni si bucurii ne-a adus, prin lupte ori prin tratate cu imperiile vecine, la Romania de azi, care ne-a dat pe Stefan cel Mare, pe Mihai Viteazu, pe Brancoveanu, pe Tudor Vladimirescu, falanga de la 1848, pe Cuza, pe Carol I, pe Ferdinand I... Se implinesc 10 ani de viata a poporului nostru. Putin intr-o desfasurare de veacuri, dar de o semnificatie cum nu s-a intamplat de doua ori in istorie."
"NEGHIOBIILE" LUI CALINESCU. "Sa reproducem, zice Nicolae Margineanu, si cateva randuri din articolul lui Calinescu, "Regele": "Marele artist se refugiaza acolo unde inceteaza domnia gloatei; acolo unde spre educarea multimii domneste traditia princiara... Principele singur intelege fiindca e crescut ereditar in notiunea unicului si e scutit de orice subiectivitate. "A facut mai mult decat oricare altul", poate spune scriitorul roman onest si clarvazator despre Maria sa Regele Carol al II-lea. Nicaieri, ca in cultura, nu e mai nimerit ca interesul multimii sa fie infaptuit prin prerogative, inlaturandu-se oarba judecata a opiniei publice imediate." "Ce neghiobii!", exclama memorialistul.
DAICOVICIU – CATAVENCU. La omagiile contemporanilor, Constantin Daicoviciu adauga pe acelea ale stramosilor de la Sarmisegetuza, observa Margineanu: "Stramosii ce zac in acest pamant Va vad si Va binecuvanteaza, scrie istoricul Constantin Daicoviciu despre Carol al II-lea, pietrele Va simt si se cutremura de prezenta Majestatii Voastre, poporul romanesc Va aclama cu entuziasm, iar noi arheologii si tineretul universitar din Dacia Traiana, ne aplecam fruntile in fata Majestatii Voastre multumindu-Va pentru opera ce o infaptuiti in aceasta zi. Aceste cuvinte sincere (sic!) le-am rostit in memorabila zi a inaugurarii lucrarilor arheologice de la Sarmisegetusa in 9 septembrie 1934, in fata Voevodului culturii romane Carol al II-lea."
Pentru asemenea laude desarte, ce vor fi copiate pentru o jumatate de secol pentru Ceausescu, Margineanu il considera pe universitarul clujean un desavarsit Catavencu.

IONEL TEODOREANU SUBSCRIE
Scriitorul Ionel Teodoreanu incheie omagiul dedicat lui Carol al II-lea cu o "Epistola catre un scriitor din anul 2200". Scrisoarea adresata unui confrate din viitor intr-ale scrisului il are ca personaj central pe Rege: "Dar tu, camarad de veghe si de vis, vei bate la portile trecutului, asa cum a cercat si tineretea mea, isi inchipuie autorul Medelenilor. Si tot astfel te vei opri cercetator asupra chipului legendar al Regelui Carol al II-lea, Domnul timpului meu, intrebandu-te cu fruntea peste carte: Cum a fost? (...) Vei cauta dintai sa-L vezi cu ochii tai inchisi, neincrezandu-te in talmacirea daltei si a pietrei, a bronzului, a panzei zugravite si a mesterilor fotografi. Eu insa-ti spun frateste: ochiul il privea cu drag. Era croit si smaltuit regeste. Inalt, puternic, ager si viteaz de viata, avea un zbor de vultur in profil, dominator, frunte zvacnita spre arcadele adanci care desfasurau aripi deasupra nasului, si’n ochi, azur inalt cu arsite. (...) Dar eu nu vreau sa-mi duc Regele, tanar inca, spre cumpana suverana a mintii tale; eu vreau sa-l dau inimii tale. Caci El si numai El, cu inima, cu mintea si cu fapta, a facut dreptate camarazilor tai din morminte. (...) Regele Carol al II-lea a venit, a vazut si a intins mana tuturor celor vrednici: orin har. In intaiul an al domniei, Regele a spus: "Imi iau angajamentul sa fiu si un Voevod al culturii romanesti."

LINGUSITOR
"Iubire parinteasca si iubire de patrie s-au topit laolalta si s-au cufundat in albia aceasta vrajita, in care s-a plamadit, o data cu pregatirea intelectuala si sufleteasca a Principelui, insusi viitorul Patriei"
Perpessicius, 1940