marți, 12 iulie 2005

Dubla criza a "Romaniei profunde"

PAULA MIHAILOV

Deceniul care a precedat instaurarea regimului comunist a fost unul dintre cele mai zbuciumate din istoria Romaniei. Criza politica a determinat si a fost dublata de criza economica. Pe terenul slab, dominat de o clasa politica ravasita si de o populatie saraca, comunistii au stiut sa speculeze momentul si sa se instaleze la putere.

Dupa trecerea euforiei realizarii Marii Uniri, Romania, "de la vladica pana la opinca", a fost nevoita sa-si croiasca un drum nou. Trecerea prin perioada de tranzitie ce a urmat actului de la 1918 a echivalat cu o renastere a tarii, cu toate implicatiile ei politice, economice si sociale. Compromisurile, negocierile, grevele, crizele de orice natura i-au gasit pe romani nepregatiti, aflati la o distanta de aproape un secol in urma altor popoare europene.
DUELUL RURAL – URBAN. Practic, la momentul 1930 existau doua Romanii: una urbana, cu pretentii de civilizatie, reprezentata de politicieni, industriasi, negustori si functionari, si o Romanie rurala, ai carei locuitori traiau inca dupa canoanele Evului Mediu. Potrivit recensamantului din 1930, 80% din populatia de 18 milioane de romani locuia in sate. Cuvantul de ordine al traiului lor era saracia. Si tot ea ii indemna pe tarani sa-si incerce norocul la oras. Astfel ca in perioada interbelica, populatia urbana a crescut cu 4,5 milioane de locuitori.
Venind la oras, insa, taranii nu se adaptau peste noapte. Daca abia in 1923, autoritatile au gasit de cuviinta sa introduca buletinul de identitate, in timpul domniei lui Carol al II-lea (1930-1940) s-a incercat instruirea taranilor in a-si ingriji gospodariile. Rezultatul a fost aproape nul. Daca bulevardele centrale ale marilor orase erau luminate, curate si populate de lume buna, la periferiile lor, oamenii traiau in case de pamant sau lemn, acoperite cu stuf sau carton, se spalau foarte rar si de obicei cu apa rece.
Unul dintre indicatorii cei mai reprezentativi pentru nivelul de mizerie umana in care se scalda "traditionalul" sat romanesc era cel al mortalitatii din randul copiilor. Romania avea cei mai multi nou-nascuti morti pe cap de locuitor din intreaga Europa de Est. In timp ce pe bulevardele bucurestene, terasele si teatrele erau pline de tineri din lumea buna a Romaniei cu aspiratii capitaliste, la tara, din ce in ce mai multi copii nescolarizati sau doar cu una-doua clase primare erau scosi la muncile campului.
SPATIUL "NASTERII VESNICIEI". Una dintre primele reforme infaptuite dupa 1918 a fost cea agrara, care a incercat sa le ofere taranilor cele necesare traiului prin improprietarirea lor. Desi reforma s-a incheiat in 1926, rezultatele ei nu au fost pe masura a ceea ce isi propusese. In 1927, 700.000 de gospodarii taranesti nu aveau deloc pamant, iar proprietarii gospodariilor mici si mijlocii, care au avut norocul sa supravietuiasca reformei, erau ingrijorati de plata datoriilor catre stat. Din cauza cresterii impozitelor, dublata de scaderea preturilor la produsele agricole, producatorii agricoli au ajuns la mana statului si mai ales a camatarilor, care le percepeau dobanzi de 15%-20%. Camataria devenise un fenomen care secatuia satul romanesc de resursele sale aproape inexistente, drept pentru care in 1929 aparuse chiar o Liga contra cametei. Scopul ei nu a fost indeplinit decat peste doi ani, si atunci partial, cand a fost emisa o lege a cametei prin care se impunea ca dobanda practicata de camatari sa nu o depaseasca pe cea a Bancii Nationale cu mai mult de 2%.
Desi aplicarea reconversiei datoriilor agricole a fost intarziata in repetate randuri, invocandu-se pierderile pe care le-ar fi suportat statul din bugetul sau, criza agriculturii i-a obligat pe guvernanti sa adopte mai multe legi (1931, 1932) prin care i-au scutit pe tarani de plata datoriilor catre stat.
VIATA LA ORAS. Daca la sate mamaliga era, in general, hrana zilnica, la oras viata clasei mijlocii abia rasarite nu era nici ea prea buna. Cu exceptia clasei marilor imbogatiti care monopolizasera ramuri industriale banoase – industria prelucratoare de petrol, metalurgia, textilele – ceilalti locuitori ai oraselor, in majoritate proveniti din mediul rural, si-au pastrat modul de viata patriarhal. Cei care aveau posibilitatea unei calificari mai aveau sansa de a lucra in putinele fabrici si uzine, femeilor revenindu-le "avantajul" de a face menajul in casele orasenilor de elita.
Romania avea nevoie de mai multe "guri de oxigen" (a se citi credite externe) prin care sa se mentina pe linia de plutire. In 1931, de exemplu, la un an dupa revenirea in tara si instalarea pe tronul Regatului a lui Carol al II-lea, guvernul condus de Gh. Gh. Mironescu a cerut si a obtinut un imprumut de "dezvoltare" in valoare de 1,3 miliarde de franci francezi, din care Romania nu a primit nici jumatate. Dobanzile practicate de tarile creditoare erau de 10%-15%.
Sectorul care a inregistrat o imbunatatire a situatiei sale in perioada 1934-1939 a fost cel industrial, in special ramurile industriei mari: metalurgica, textila, productia de petrol. Ritmul de dezvoltare a tarii din aceasta perioada, aplicarea curbelor de sacrificiu si a unei politici liberale protectioniste a permis cresterea nivelului de trai in perioada urmatoare, pana in 1938, cand s-a inregistrat un varf al productiei, deloc resimtit insa la nivelul populatiei.
DREPTUL LA VOT. Nici in planul drepturilor cetatenesti, regimul politic din Romania interbelica nu a excelat. La fel ca si in cazul reformei agrare, cea electorala nu a avut rezultatele scontate. Puternic ruralizata, semialfabetizata, populatia nu a stiut sa aprecieze rostul dreptului largit la vot. In 1932, in Romania numarul somerilor a atins cifra de 300.000, iar venitul pe cap de locuitor s-a redus in doar cativa ani la jumatate. Un muncitor castiga in medie 4.800 de lei pe an, aceasta plasandu-l in ipostaza de a fi unul dintre cei mai prost platiti cetateni europeni. Unicul mijloc democratic pe care l-au aplicat orasenii era dreptul la greva. Nemultumirea lor s-a materializat in numeroasele proteste pe care le-au organizat, instigati de gruparile politice extremiste, mai ales cele din partea stangii radicale. Grevele ceferistilor au ramas in propaganda de dupa 1944 ca "marile reusite" ale luptei de clasa, orchestrate de comunisti.

CADOU PENTRU REGE
Criza economica din Romania interbelica a fost resimtita inclusiv la nivelul clasei marilor industriasi, reprezentantii careia faceau parte din camarila regala. Unul dintre cei mai puternici finantatori ai Regelui Carol al II-lea si ai "tiitoarei" sale, Elena Lupescu, a fost Aristide Blank. Trustul sau, Blank et comp., a cazut in urma curbelor de sacrificiu, prima care a suferit fiind Banca Marmorosch Blank. Falimentar, industriasul a cazut si in dizgratia Regelui, fiind repede inlocuit in anturajul sau cu alti bogatasi ai vremii – Max Auschnitt si Nicolae Malaxa. In acei ani de criza, ei au realizat ca usa Palatului le va fi mereu deschisa daca stiau cum sa patrunda acolo. Iar una dintre modalitati era finantarea Regelui, caruia i-au daruit de ziua lui o servieta cu 100 milioane de lei.

COLAC DE SALVARE
In ianuarie 1933, anul de varf al crizei economice romanesti si mondiale, guvernul taranistului Alexandru Vaida-Voevod a incercat sa gaseasca o solutie pentru revitalizarea economiei romanesti. Aceasta a fost intruchipata de semnarea unui acord financiar cu Consiliul Societatii Natiunilor. Numit "Planul de la Geneva", prin acest acord tara noastra se angaja sa ia "toate masurile posibile pentru a restaura echilibrul bugetar si pentru a efectua o reforma financiara extinsa". La randul lor, tarile creditoare promiteau Romaniei asistenta financiara in domeniile finantelor si contabilitatii. Adoptarea planului de la Geneva a iscat numeroase discutii la nivelul Parlamentului. In 1934, rivalitatea dintre taranisti si liberali a avut ca victima si acest Plan, pe care prim-ministrul Gheorghe Tatarescu a refuzat sa-l mai aplice.