marți, 18 octombrie 2005

Europa Occidentala, sub "cizma nazista"

ILARION TIU

Dupa ce asistase "democratic" la disparitia Cehoslovaciei si Poloniei, in primavara anului 1940 Europei de Vest i-a venit randul sa primeasca "atentia" lui Hitler. In numai doua luni (mai-iunie), granitele Germaniei au ajuns la Oceanul Atlantic. Cei care "s-au aruncat" sa apere frontierele nationale au fost tocmai comunistii.

Cea mai mare surpriza a celui de-al doilea razboi mondial a fost, fara indoiala, disparitia Frantei de pe harta Europei. Francezii de rand au suferit o mare dezamagire fata de clasa politica traditionala, care-i asigurase continuu ca Germania nazista nu reprezenta un pericol pentru ei. In iunie 1940 insa, Parisul a cazut, iar Adolf Hitler a intrat mandru in Paris, asemenea unui imparat roman victorios, triumfand pe Champs Elys...es si fotografiindu-se cu Turnul Eiffel. Timp de patru ani, francezii aveau sa suporte ocupatia germana, fapt care-i afecta profund.
REZISTENTA FRANCEZA. Miscarea franceza de rezistenta isi are originea in discursul lui Charles de Gaulle la Radio BBC Londra, din 18 iunie 1940, cu cateva zile inainte de caderea Parisului (22 iunie). Generalul era constient ca Franta nu mai avea nici o sansa in fata expansiunii Germaniei naziste, indemnandu-i pe francezi sa reziste. El devenea lider al Frantei libere, care-si avea de aceasta data granitele in colonii si nu in Hexagon. In iulie 1940, au aparut primele grupuri de rezistenta, in regiunea Provence, alcatuita mai ales din tineri nationalisti, socati de faptul ca "mareata" Franta a cazut intr-o luna. Ei au organizat actiuni de sabotaj, ulterior intrand si muncitorii in joc, prin initierea unor greve in regiunile industriei de razboi.
Miscarea de rezistenta franceza a capatat contur in anul 1941, cand s-au structurat gruparile de actiune antigermane. O categorie aparte de "partizani" (numele sub care sunt cunoscuti luptatorii din rezistenta in perioada razboiului) a fost constituita din fosti soldati. Acestia evadasera pe diferite cai din lagarele, unde erau internati in perioada razboiului, organizandu-se militar in lupta contra ocupantului german. Treptat, lor li s-au alaturat si alte categorii de partizani, proveniti mai ales din cercurile socialiste si comuniste. Deoarece ocupantul german ii "vana" practic pe militantii de stanga, internan- du-i in lagare de concentrare.
COMUNISTII FRANCEZI IN REZISTENTA. Partidul Comunist Francez a ales definitiv cauza integrarii in Rezistenta franceza abia dupa atacarea Uniunii Sovietice de catre Germania si aliatii sai la 22 iunie 1941. Fideli Moscovei, cominternistii lui Maurice Thorez au luat atitudine fata de noul curs al razboiului, in care Uniunea Sovietica era victima a "cizmei naziste".
Chiar daca partizanii comunisti francezi nu au fost intotdeauna cei mai activi luptatori in rezistenta, ei au reusit cel mai abil sa raspandeasca propagandistic actiunea lor antigermana. Multi francezi, care anterior razboiului nu aveau simpatii politice de stanga, s-au alaturat rezistentei comuniste. Printre personalitatile care s-au alaturat Partidului Comunist Francez, in anii Rezistentei, a fost pictorul spaniol Pablo Picasso. Partizanii comunisti au ajuns, astfel, sa controleze zone largi din Franta, iar credibilitatea lor crestea proportional cu reusitele Armatei Rosii pe frontul de Est.
Partizanii comunisti au fost foarte cruzi cu adversarii lor. Principalele tinte au fost politia politica nazista ("Gestapo") si ofiterii Armatei germane, insa nu au scapat de represalii nici francezii, care au colaborat cu ocupantul german – numiti de partizani "colaborationisti". Cand armatele Aliate s-au apropiat de Paris, la jumatatea lunii august 1944, celulele de partizani au instaurat groaza in adversari, printre colaborationisti recurgand mai ales la executii sumare. La 28 august, Charles de Gaulle a desfiintat organizatiile de Rezistenta, facand apel la ordine. Multe astfel de celule au intrat ulterior in Armata franceza.
Dupa al doilea razboi mondial, comunistii au reprezentat o forta importanta in sistemul parlamentar francez. Initial, au intrat in guvernele conduse de Charles de Gaulle. Insa incepand cu 1947, pe fondul inceperii Razboiului Rece, Moscova a dispus comunistilor francezi sa saboteze guvernele Frantei. Desi acestia au castigat la sfarsitul anilor ’40 mai multe procente in alegeri decat socialistii, totusi nu au intrat in guverne, contribuind la haosul politic din primii ani ai Frantei postbelice.
COMUNISTII SPANIOLI. Cu cativa ani inainte de a incepe cea de-a doua conflagratie mondiala, teritoriul Spaniei a fost "camp de lupta" pentru experimentarea puterii de interactiune dintre cele doua ideologii extremiste – comunismul si fascismul. Intre 1936-1939, in Spania s-a desfasurat un sangeros razboi civil, incheiat cu victoria generalului de dreapta Francisco Franco. Dupa preluarea totala a puterii, acesta a pornit o campanie dura impotriva miscarii comuniste. Insa extremistii de stanga au ripostat, organizand, in primii ani dupa razboiul civil, miscari de gherila contra lui Franco.
In perioada razboiului mondial, Spania nu a participat efectiv la conflagratie. Franco a trimis cateva batalioane expeditionare pe frontul de Est, pentru a-i rasplati pe germani si pe italieni pentru ajutorul militar acordat in timpul razboiului civil. Comunistii spanioli au avut diferite optiuni in anii razboiului. O parte dintre ei a plecat in URSS, unde a luptat in Armata Rosie contra Germaniei si aliatilor ei. O alta parte a lor a trecut in Franta, unde s-a asociat Partidului Comunist Francez in campania de rezistenta contra ocupantului german. Dupa razboi, comunistii spanioli s-au organizat in Franta, asteptand caderea regimului dictatorial al generalului Franco.
PARTIDUL COMUNIST BRITANIC. In Marea Britanie, comunistii nu au reusit sa fie o forta in perioada interbelica. Muncitorii au preferat sa sustina Partidul Laburist, mai moderat si adept al sistemului democratic parlamentar. Totusi, in anii razboiului, comunistii britanici si-au facut auzita vocea intr-o masura mai mare decat cu alte ocazii. Initial, pana cand Uniunea Sovietica a fost atacata in 1941, ei au denuntat "razboiul imperialist", cerand ca Marea Britanie sa nu se implice intr-o conflagratie in care nu avea ce cauta. Insa dupa 22 iunie 1941 ei si-au schimbat tonul, cerand guvernului de la Londra sa nu-i lase pe sovietici prada "tavalugului nazist".
In anii conflagratiei, Partidul Comunist Britanic a crescut in importanta. Dupa contraofensiva sovietica pe frontul de Est din 1943, partidul a atins cifra de 60.000 de membri, proveniti in special din mediile intelectuale. In alegerile din 1945, ei au obtinut doua locuri in Camera Comunelor. Insa comunistii britanici au ramas in continuare marginali in peisajul politic londonez, spre deosebire de Franta, unde au cunoscut o ascensiune impresionanta.

ITALIENII
Inainte de instalarea Regimului Fascist, condus de Benito Mussolini, Partidul Comunist din Italia reprezentase o puternica forta, asemenea celei de extrema dreapta. Dupa 1926, comunistii au fost interzisi, rezistand in celule izolate, care n-au avut vreo insemnatate politica. Insa esecul Italiei, in al doilea razboi mondial, a reactivat miscarea comunista. Aceasta s-a manifestat in miscarea de rezistenta aparuta dupa capitularea Italiei la 8 septembrie 1943. Atunci, germanii au ocupat Italia de Nord, unde au instalat un guvern-marioneta. Comunistii s-au organizat in "Brigazile Galibaldi", actionand cu cruzime impotriva germanilor si fostilor demnitari fascisti. Ei au fost sprijiniti in organizare de comunistii iugoslavi, care aveau experienta in activitatea de partizanat din 1941. Uneori, membrii "Garzilor Garibaldi" s-au rafuit cu grupari ale conationalilor lor, care nu acceptau anexiunile Iugoslaviei in nordul Italiei. Dupa razboi, Partidul Comunist Italian a fost o forta importanta a sistemului politic, asemenea celui francez.

OTPIMISM
"Franta nu este singura! Ea are un mare imperiu in spate. Ea se poate alia cu Imperiul Britanic si poate continua lupta!"
Charles de Gaulle, 18 iunie 1940