miercuri, 25 ianuarie 2006

Dora Dumitru, sterilizata in deportarea din URSS

CRISTINA DIAC

Pentru unii dintre concetatenii nostri, episodul deportarii germanilor nu reprezinta numai un fragment din istoria recenta a tarii in care s-a nascut. Pentru contemporanii unor evenimente, istoria tarii se intretaie dureros cu propria viata. Fragmentele din cartea de istorie se suprapun astfel cu propriile lor amintiri.

In ultimele luni ale lui 1944, reprezentantii sovieticilor din Comisia Aliata de Control au solicitat Guvernului roman lista cetatenilor de etnie germana. Multi dintre ei urmau a fi deportati in URSS, "pentru a ajuta la efortul de reconstructie" a URSS. Cererea a fost indeplinita, Comisia Aliata de Control fiind structura abilitata sa supravegheze indeplinirea de catre Romania a prevederilor Conventiei de Armistitiu semnata la Moscova cu reprezentantii URSS, SUA si ai Marii Britanii la data de 12 septembrie 1944. Teoretic au fost stabilite anumite criterii in functie de care urma sa se faca deportarea. De exemplu, erau vizati barbatii germani cu varste cuprinse intre 17 si 45 de ani si femeile intre 18 si 30 de ani. Ca si in alte cazuri, cum ar fi deportarea etnicilor rromi din 1941, criteriile stabilite pe hartie nu au fost intotdeauna si transpuse in practica. Arhivele pastreaza numeroase dovezi de persoane deportate "din greseala", desi se incadrau in diversele categorii exceptate. De plilda, intr-o nota informativa referitoare la incheierea arestarii svabilor din judetul Timis-Torontal se spunea: "Toti care se gaseau depusi provizoriu prin camine si parcuri in Timisoara au fost pusi in masini sovietice inchise, escortati de santinele si dusi la gara pentru a fi imbarcati in vagoane de marfa bine inchise".
Guvernul Nicolae Radescu, aflat atunci la putere, a raspuns solicitarii presedintelui sovietic al Comisiei Aliate de Control – solicitare facuta insa in numele tuturor celor trei aliati. Arestarile au inceput in noaptea de 10 spre 11 ianuarie 1945, au durat mai multe zile si s-au desfasurat pe tot teritoriul tarii. Responsabile de indeplinirea misiunii au fost politia si jandarmeria. Arestatii au ramas o scurta perioada in centrele de incartiruire. Dupa aceea, imbarcati in vagoane de marfa, au luat drumul spre URSS.
ASCUNZATORILE. Dora Dumitru, nascuta Kenzel, a venit pe lume in 1924, la Sibiu, intr-o familie de etnici germani stabiliti insa de multe generatii in Ardeal. Nici un membru al familiei nu facuse vreodata politica. La sfarsitul lui 1944 – inceputul lui 1945 a inceput sa circule zvonul ca germanii urmau sa fie deportati in Uniunea Sovietica. Speriata, familia Kenzel a plecat din orasul Busteni, unde avea domiciliul stabil, in comuna Cinu de langa Fagaras, unde locuia bunica dinspre mama a tinerei Dora, la acel moment de numai 20 de ani. In ianuarie 1945 au inceput arestarile. Familia a incercat sa-si protejeze singurul copil pe care il mai aveau acasa – celalalt – un fiu, fiind pe front in Armata Romana. Astfel ca, Dora Dumitru (Kenzel) a fost ascunsa la niste rude in Agnita. Proprietari ai fabricii de mobila din localitate, gazdele erau ele insele persoane cunoscute. Nimeni nu putea locui la ele fara sa atraga atentia. Dupa un drum cu multe peripetii, tanara a ajuns inapoi in comuna din care plecase. S-a refugiat la o matusa. Barbatii facusera o gaura in podeaua camerei, prin care se putea ajunge usor in beci. Gaura a fost camuflata cu un sifonier. Dora Dumitru (Kenzel) si verii ei au trait o vreme in beciul matusii. "Parintii mei veneau seara, pe intuneric, si-a amintit ea. Numai atunci puteam iesi din ascunzatoarea noastra. Venirea parintilor mei seara de seara era singura bucurie."
DE DRAGUL VERISOAREI. A reusit sa treaca insa cu bine peste vizita inopinata a unor soldati sovietici, aflati in cautare de bauturi alcoolice. Pana la urma a abandonat ascunzatoarea din proprie initiativa: cum autoritatile nu o gasisera pe ea, au arestat in loc o verisoara, mama a doi copii minori. "In momentul cand m-am prezentat, i s-a dat drumul", povesteste Dora Dumitru (Kenzel). Cu toata supararea, in momentul acela am avut o licarire de multumire. Nepotilor mei le-a fost redata mama, iar ei libertatea."
DRUMUL SPRE NECUNOSCUT. A asteptat doua zile intr-o cazarma din Fagaras, apoi au fost dusi la gara si imbarcati in vagoane de marfa. "De-a lungul traseului – si-a amintit interlocutoarea noastra – erau insiruiti cunoscutii si rudele noastre. Venisera cu speranta ca ne vor mai zari o data." A impartit calvarul unui drum de o saptamana – fara alimente, fara apa, fara conditii minime de igiena – cu inca cinci femei si treizeci de barbati. "Prin gratiile de la ferestrele vagonului, spune Dora Dumitru (Kenzel), barbatii intindeau mana si ne dadeau, pe rand, cate un bulgaras de zapada. Asa ne amageam setea." Vagoanele au fost desigilate abia in momentul cand trenul a ajuns pe teritoriul Uniunii Sovietice. Li s-a permis sa coboare. Insetati peste masura, oamenii s-au apucat sa manance zapada murdara. Multi s-au imbolnavit ulterior, dar atunci nimanui nu-i pasa de consecinte. Dupa alte doua saptamani au ajuns la Petrovka, in cotul Donului. Cei plecati din Romania in ianuarie 1945 si-au dus zilele in lagarul de munca din aceasta localitate mult prea indepartata de casa, pana in decembrie 1949.
CORVEZILE. Tanara de 20 de ani a fost repartizata intr-o brigada care fasona stalpi de sprijin pentru subteran. Impreuna cu alte noua fete, despica si taia la dimensiunile date trunchiurile unor copaci uriasi. Joagarele mari si grele de manuit de niste tinere neobisnuite cu un astfel de efort, gerul cumplit, vantul care nu se oprea niciodata in imensa stepa ruseasca, degeraturile de la mani si picioare "tratate" prin frecare cu zapada – toate acestea sunt "amintirile" primului "loc de munca" al Dorei Dumitru (Kenzel). Dupa o perioada mai buna, in care a lucrat la bucataria lagarului, tanara a ajuns pe un santier de constructii. Se ridica o cladire administrativa. O vara a sapat fundatia, adanca de 10 metri, lunga de 40 si lata de 20. Ca sa contribuie pe deplin la "reconstructia" unei tari de a carei distrugere nu era direct vinovata, duminca, atunci cand nu se lucra pe santier, deportatii erau dusi la muncile campului.
"O STAFIE NEAGRA". Toamna tarziu, lucrul pe santier a fost sistat. Deportatii germani au fost dusi sa lucreze intr-o mina de carbuni aflata la doi kilometri departare de lagar. Coborarea in mina se facea cu un lift, dar, pana la locul de munca, mai aveau de parcurs alti cinci kilometri prin subteran. Numai acest drum pe sub pamant dura o ora si jumatate. "Gangurile pe care trebuia sa le parcurgem erau foarte joase, si-a amintit Dora Dumitru (Kenzel), si numai aplecate puteam inainta. Mergeam in grupuri mici, deoarece de multe ori se stingea lampa si riscai sa ramai izolat in intuneric. Deseori am fost obligate sa ne strecuram in locuri foarte inguste si joase, tarandu-ne pe burta". In mina, deportatele trebuiau sa incarce carbunele si sa cupleze vagonetii astfel incat sa poata fi transportati la suprafata. "Iesind de acolo, eram o stafie neagra, numai ochii si gura se mai vedeau", a povestit fosta deportata. Hainele ne erau in permanenta imbibate cu apa care curgea din rocile de deasupra noastra. Afara inghetau pe noi, din pricina frigului". In cele din urma, sloganul rusesc "skoro damoi" – "in curand acasa", a devenit realitate. Pana atunci fusese folosit doar pentru a mentine moralul deportatilor la niste cote acceptabile. In decembrie 1949, dupa cinci ani de lagar, Dora Dumitru (Kenzel) s-a intors acasa.
DIN NOU, ARESTATA. In 1959, la zece ani dupa intoarcerea din deportare, Dora Dumitru (Kenzel) a fost arestata pe neasteptate si dusa la Securitatea din Ploiesti. "Mirarea mea a fost imensa, povesteste ea astazi, deoarece nu ma stiam vinovata cu nimic". Ancheta a durat cateva luni, timp in care a fost cercetata pentru "legaturi cu persoane subversive si tentativa de trecere frauduloasa a frontierei". Nu se indepartase niciodata de casa, daramite sa fi fost in apropierea vreunei granite. In timpul procesului, procurorul a spus ca acuzata, fiind de origine etnica germana, nu poate nutri decat sentimente ostile fata de regim. Pentru "crima de uneltire contra ordinii socialiste" a primit o condamnare de noua ani temnita grea si cinci ani interdictie civica, din care a executat trei. Si-a ispasit condamnarea in inchisorile de Jilava, Mislea, Arad si Oradea. In octombrie 1962 i s-a revizuit procesul, pedeapsa reducandu-se de la 12 la trei ani. Cea mai mare parte fusese oricum executata, astfel ca in scurt timp a fost eliberata.
PENTRU O CAMASA. Motivele pentru care a stat trei ani in inchisoare pare acum de domeniul fantasticului. In chiar anul arestarii povestise unor apropiati cate ceva din cele intamplate in lagarul de la Petrovka. La un moment dat, vanduse unei rusoaice o camasa de noapte brodata. Noua proprietara a fost incantata peste masura de achizitie, astfel ca o purta in zilele de sarbatoare, incinsa cu centura de la uniforma. In viziunea epocii, denigrase omul sovietic. Explicatia pentru noile valuri de arestari dintre anii 1958-1958 este de cautat in alta parte. Armata sovietica s-a retras din Romania in 1958. Autoritatile de la Bucuresti au dorit sa sugereze astfel ca plecarea trupelor "marelui frate" nu punea deloc in pericol stabilitatea regimului comunist din Romania. Teama populatiei trebuia sa ramana intacta, astfel ca noi siruri de "vinovati" au luat din nou drumul inchisorilor.
MARTURII PENTRU CEI DE AZI. D-na Dora Dumitru (Kenzel) traieste astazi la Ploiesti. Lasa impresia distinctiei si a unui echilibru perfect, in spatele carora interlocutorul poate ghici cu greu nenorocirile prin care a trecut. Sotul ei ajutat-o sa uite acele vremuri si a sfatuit-o mereu sa scrie, pentru a-si elibera sufletul. Dupa atatia ani, nu acuza pe nimeni. Doreste insa ca drama conationalilor ei sa fie cunoscuta de cat mai multi oameni.

AU MANCAT CAINI SI PISICI
Foamea i-a impins adesea pe deportati la gesturi disperate. "Barbatii isi prindeau cate un caine sau o pisica, care erau devorate in particular – chiar cu mare placere – isi deapana supravietuitoarea groaznicele amintiri. Pana la urma, aceste animale au disparut cu totul din jurul lagarului. Noi, femeile, mai fierbeam cate o foaie de dafin sau faceam o fiertura din frunze de maturica. In general, foamea indemna pe multi sa caute in gunoi coji de cartofi, ramasite de varza sau de castraveti, pe care le mancau crude si nespalate. Foamea ne chinuia vesnic pe toti." Cu timpul, s-au obisnuit atat de tare cu starea de permanenta insatietate, incat stomacul nu le mai tolera decat putina hrana pe care o primeau zilnic. Intr-o zi, un functionar al lagarului le-a trimis pe tinerele nemtoaice sa-i ajute soacra la muncile agricole. "Seara, la plecare – si-a amintit interlocutoarea noastra episodul – soacra ne-a servit cu arpacas fiert cu dovlecei. Portia servita era mare, iar noi, lacome, am mancat tot. Pe drumul de intoarcere spre lagar, stomacele noastre, neinvatate de atat timp cu mancare mai consistenta, au inceput sa ne doara, probabil arpacasul se mai umfla in stomac, iar eu aveam senzatia ca plesneste. Nici prea saturata nu a fost bine."

PREA TARZIU, PREA TRIST
Pentru deportati, la fel de greu de suportat ca frigul, foamea sau o munca istovitoare in conditii inumane era si lipsa vestilor de acasa. Timp de patru ani, in lagarul de la Petrovka nu a sosit nici o stire din Romania. "La sfarsitul lui 1948 – povesteste Dora Dumitru (Kenzel) – eu am fost prima fericita care, prin intermediul Crucii Rosii din Elvetia, unde traia o verisoara de-a mea, am primit o scrisoare de acasa." Bucuria i-a fost insa repede umbrita de continutul asteptatei scrisori. "Tatal meu, care era suferind de inima, nu a suportat despartirea de mine. Murise, la foarte scurt timp dupa deportarea mea. Asadar, nu erau victime numai in Rusia. Evenimente tragice se petreceau si acasa. Aceasta stire m-a afectat enorm."

"CROSUL"
Pe drum, toti deportatii s-au umplut de paduchi. "Pentru mine, care nu vazusem in viata mea un paduche – si-a amintit Dora Dumitru – socul a fost mare. Am plans mult." Instinctul de conservare i-a obligat pe deportati la multe. Cu timpul, au ajuns chiar sa se amuze de pe urma dezagreabililor paraziti. "Insiram cativa si faceam un cros, pariind pe cei ce alergau mai repede."

IN BAZA LEGII
Baza legala invocata pentru deportari au fost articolul 2 din Conventia de Armistitiu semnata de Romania cu puterile invingatoare URSS, SUA si Marea Britanie si anexa corespunzatoare. Acest document de drept international preciza ca "Guvernul si Inaltul Comandament al Romaniei se obliga sa ia masuri pentru dezarmarea si internarea fortelor armate ale Germaniei si Ungariei, aflate pe teritoriul Romaniei, ca si pentru internarea cetatenilor celor doua state care isi au resedinta acolo". Conform anexei, prevederile articolului referitor la deportari nu se aplica si evreilor. Pe un memoriu trimis la 26 februarie 1945 de A.I. Vasinski comisarului pentru Afaceri Straine al URSS V.M. Molotov referitor la aceasta chestiune, autorul a adaugat si rezolutia pusa de destinatarul memoriului: "Viaceslav Mihailovici a aprobat (n.n. – deportarea germanilor). Trebuie transpusa in practica, impreuna cu Comisariatul Poporului pentru Afaceri Straine, «fara graba», asa cum a indicat Viaceslav Mihailovici." Numarul cetatenilor romani de etnie germana deportati in 1945, la cererea sovieticilor, nu a fost stabilit cu precizie, fiind avansate mai multe variante. Cifra care apare cel mai frecvent este cea de aproximativ 70.000 de etnici germani deportati din Romania. In total, intre decembrie 1944 si ianuarie 1945, din Romania, Iugoslavia, Ungaria, Polonia si estul Germaniei au luat drumul URSS-ului peste 110.000 de persoane, dintre care mai mult de jumatate din Romania.

POVARA DE NEUITAT A STERILITATII
Despre munca istovitoare, frigul rusesc, foamea permanenta sau dorul de cei dragi relateaza totdeauna supravietuitorii lagarelor sovietice. In ele s-au petrecut insa si lucruri inimaginabile, care i-au nenorocit pentru toata viata pe cei care le-au suportat. O astfel de drama este si cea prezentata de d-na Dora Dumitru (Kenzel). "Fiind in lagar atat fe-te cat si baieti, uneori se legau si prietenii, care cu timpul devenisera destul de serioase. Pentru a evita eventuale sarcini, noua, fetelor, ni s-au administrat niste injectii foarte dureroase in piept. Dupa prima injectie am avut o reactie puternica, temperatura mare si o tumefiere rapida a sanilor. Dupa aceea, niciodata nu am mai putut sa indeplinesc menirea femeii pe pamant, de a perpetua specia. A fost bine, a fost rau? Ca sa ma consolez, imi spun ca poate a fost mai bine asa, ca n-am mai expus inca o fiinta la suferintele vietii". In conditii foarte grele, cinci dintre anii care ar fi putut fi cei mai frumosi din viata unui om au fost petrecuti in URSS. A fost deportata intre 20 si 25 de ani si amintirea acelor ani nu s-a sters niciodata. "Nu vreau sa invinovatesc pe nimeni, spune Dora Dumitru (Kenzel), ajunsa azi la varsta intelepciunii. Vreau doar sa atrag atentia asupra unor fapte, pentru a ne feri de modele de gandire care au facut posibile asemenea nedreptati, pentru a le evita in viitor si a scuti astfel pe semenii nostri de enorme suferinte".