marți, 9 mai 2006

Editorial: Ca Fat-Frumos din poveste...

LAVINIA BETEA

Printre pacatele "deviatorilor de dreapta", reiterate public in 1952 si 1961, a fost si acela al "pactului cu legionarii" incheiat de Teohari Georgescu si Ana Pauker in scopul subminarii si compromiterii comunistilor. Ca lucrurile sa fie si mai pe intelesul omului de rand, strain de originile ideologiei si istoriei comuniste, a fost lansat zvonul ca Ana Pauker (decedata in 1960) o facuse pentru a favoriza intrarea in partid a sotului fiicei sale mai mari, fost legionar. Un ginere (oricat de scump si pretuit de puternica soacra!) nu putea insa schimba "politica de cadre" a partidului. Momentul se lumineaza acum prin studiul comparativ al istoriei partidelor comuniste, prin apelul la particula- ritatile ideologice ale "democratiilor populare", la arhivele si marturiile contemporanilor. O sarcina a liderilor comunisti din toate tarile europene in care intrasera armatele sovietice a fost primirile in partid in concordanta cu teoriile leniniste de creare a unui partid de avangarda, urmand ca in viitor acesta sa devina "forta conducatoare". Dupa aceleasi precepte, muncitorii ar fi trebuit sa detina primatul. Campania de recrutare, declansata dupa cutume sovietice, va fi ajustata insa specificului local.
In Romania, cu cei nici opt sute de membri ai sai la finele razboiului, partidului comunist era cel mai mic din Europa. Ana Pauker, coordonatoarea actiunii de "crestere si intarire a partidului" (aflat in situatia de a fi avut in august 1944 in Bucuresti circa 80 de membri, iar in Oradea... sapte!), isi asuma "sarcina de plan" de o jumatate de milion de membri, termenul de indeplinire a ei fiind un singur an. Pentru ducerea la bun sfarsit a actiunii care seamana cu performanta lui Fat-Frumos din poveste, care crestea intr-o saptamana cat alti copii intr-un an, fosta instructoare a Cominternului in Franta a recurs la experienta partidelor comuniste francez si italian, care in anii ’30 dusesera campanii de recrutare in masa. Daca in practicile consacrate in Uniunea Sovietica, primirea in partid ar fi trebuit sa fie un moment indelung pregatit – termenul de proba fiind un an – si girat de recomandarile a doi comunisti cu vechime si prestigiu, in noiembrie 1944, Ana Pauker insista ca "partidul sa-si deschida portile" oricui ar vrea sa vina intransul, fara stagiu de pregatire si fara vreo verificare prealabila. Dupa declaratiile date in anchetele serviciilor speciale de fostii secretari ai partidului epurati in 1952, aceeasi Ana Pauker (cu autoritatea functiilor din Comintern si a anilor de sedere in Uniunea Sovietica) decisese in septembrie 1945, fara consultarea Secretariatului, desfiintarea lagarelor de concentrare, unde se aflau inchisi fosti legionari. Il "influentase activ" apoi pe Teohari Georgescu sa negocieze pactul de neagresiune cu Nicolae Patrascu, unul dintre capii Garzii de Fier. De teama unei organizari a legionarilor – singura miscare de masa din cate avusese pana atunci Romania – oferisera amnistia politica oricarui membru al Garzii de Fier ("fara crime la activ") care se preda de bunavoie. In semn de buna-credinta, i-au eliberat pe "verzii" din lagare chiar inainte de intelegerea cu Patrascu. Cum in miscare fusesera inscrisi multi muncitori, trecerea acestora la comunisti s-a facut reciproc avantajos: fostii legionari au gandit sa se protejeze in "vanatoarea" adeptilor dreptei dupa razboi; comunistii au adunat oameni cu experienta si aptitudini de militanti, sporind pe deasupra "elementul muncitoresc".
Grosul masei de partid il formau carieristii si oportunistii dintotdeauna, taranii care primisera carnetul de partid o data cu pamantul la reforma agrara din martie 1945 si nicidecum in ultimul rand oameni care intrezareau pentru prima oara sansa de a reprezenta ceva in viata publica a Romaniei. Pentru prima data rromii, bunaoara, aveau posibilitatea de a fi primiti intr-un partid. Din pacate, se trece prea usor cu vederea peste efectele propagandei comuniste care promitea (cum nici un partid politic n-o facuse pana atunci) satisfacerea uneia dintre trebuintele umane general valabile – nevoia de stima de sine a fiecarui individ. Sansa "ridicarii saracului", egalitatea si dreptatea nu erau promisiuni de neluat in seama intr-o tara a carei ierarhie sociala prezenta flagrante disproportii intre baza extinsa si incremenita a "mamaligarilor" si cele cateva clanuri ale elitelor sale. In algoritmul pregatirii pentru putere a fost si "pregatirea cadrelor". In martie 1945 s-a infiintat Academia Muncitoreasca a PCR, unde tinerii recrutati sa devina activisti politici cu solda si viitor stralucit invatau vreme de opt saptamani "bazele constructiei de partid" dupa metodele Scolii leniniste de la Moscova. Asa se face ca la conferinta partidului din octombrie 1945, Ana Pauker si discipolul ei din acel moment, Miron Constantinescu, au putut raporta cu mandrie depasirea "sarcinii de plan": partidul "crescuse" la aproape 800.000! Curand insa, in chiar toamna lui 1945, in nucleul de decizie "au fost descoperite abaterile" Anei Pauker privind tacticile de sporire a randurilor partidului si de stabilire a aliantelor sale pentru alegeri. Nu de "vigilentul" Gheorghiu-Dej, cum vor lasa sa se-nteleaga declaratiile oficiale, ci de insusi satrapul Moscovei la Bucuresti, A.I. Visinski.