marți, 12 decembrie 2006

Editorial: Parerea lui Stalin...

LAVINIA BETEA

N-am intalnit inca nicaieri reflectiile ultimului Rege al Romaniei, Mihai I, despre abdicarea sa prin comparatie cu soarta celorlalti monarhi cu tronul rasturnat de comunisti. Va fi purtat, oare, frica de a fi impuscat precum tarul Nicolae al II-lea ori luat prizonier de rusi ca imparatul Chinei?
Dintre cartile "de senzatie" pentru iubitorii de istorie, traduse si publicate dupa schimbarea regimului in Romania, lectura revelatoare este cartea lui E. Radzinski, "Ultimul tar", unde viata si moartea lui Nicolae al II-lea sunt prezentate cu stiinta istoricului si arta dramaturgului ce este autorul. Jurnalele membrilor familiei imperiale a Rusiei, tinute pana in ziua de la capatul vietii, documentele de arhiva si marturiile cekistilor care au slujit distrugerii Romanovilor sunt surse de documentare care introduc cititorul in viata si alcatuirea pamanteana a oamenilor puterii. "Daca te vei inalta ca vulturul si-ti vei face cuibul tau printre stele si de acolo te voi da jos, zice Domnul", au fost cuvintele citite profetic din Biblie de tarina uneia dintre fiicele sale in 16 iulie 1918, ultima zi a vietii lor. Iar nota cekistului Iurovski, care coordonase executia familiei imperiale, este relatarea ingrozitorului ei sfarsit. "Corpurile neinsufletite au fost asezate in groapa – raporteaza cekistul – si fetele si toate corpurile au fost stropite cu acid sulfuric atat pentru a nu fi recunoscute, cat si pentru a preveni emanarea mirosului de la descompunere. (...) I-am acoperit cu pamant si vreascuri, iar deasupra am pus traverse si am trecut de cateva ori cu masina peste ele – urmele gropii nu se mai vedeau."
Dintre cele aflate din cartea lui Radzinski nimic nu m-a impresionat mai profund decat nepasarea multimilor din Maica Rusie fata de soarta Tatucului tar, ultimul Romanov din dinastia de trei secole a imperiului. De la instaurarea puterii bolsevice in toamna lui 1917 si pana la mijlocul lui iulie 1918, nici unul dintre fostii supusi nu incercase sa-si primejduiasca viata intr-o incercare de salvare a captivului tar. De teama neplacerilor politice, nici rudele sale din Apus nu dorisera sa-l primeasca in emigratie. Iar biletelele ajunse cu sticlele de lapte in casa din Ekaterinburg, unde familia imperiala se afla inchisa, asa cum a reiesit din arhivele secrete dupa caderea comunismului, fusesera scrise tot de cekisti. Semnau "un grup de ofiteri ai armatei ruse" – care nu-si pierdusera "sentimentul constiintei, al datoriei fata de tar si patrie" – si urmareau producerea de "motive" pentru crima planuita.
Cu totul deosebita a fost soarta ultimului imparat al Chinei. Nascut in 1906, copilul de numai doi ani Aisin Gioro Pu I fusese inscaunat al zecelea imparat al dinastiei Thing. Cand implinise 6 ani, sub presiunea fortelor antimonarhice, imparateasa mama emisese in numele lui edictul de abdicare, actul final al regimului imperial ce dainuia in China de peste doua milenii. In restauratia din 1917, Pu I a fost reinscaunat pentru cateva zile imparat. Guvernul Japoniei l-a instalat pentru a treia oara in fruntea "Imperiului Manciucuo", stat-marioneta format pe teritoriile din nord-estul Chinei. Luat prizonier de armatele sovietice la capitularea Japoniei din 1945, Pu I a fost dus in Rusia.
Cinci ani a stat in inchisorile din Extremul Orient sovietic si alti noua in inchisorile din nord-estul Chinei, nejudecat. Eliberat in 1959, o vreme a fost gradinar, iar in ultimii ani de viata (1964 -1967) "cercetator stiintific". O relicva vie, in fapt, intr-o institutie arhivistica a Chinei Populare. In anii de inchisoare, Pu I suferise insa un proces unic de reeducare bazat pe principiile pedagogiei lui Makarenko – educatia prin munca si pentru munca, prin colectiv si pentru colectiv. Daca filmul ce i-a fost dedicat de Bertolucci insista asupra fastului din "orasul interzis" si laturii amoroase a vietii monarhului, cartea autobiografica "Ultimul imparat", scrisa de Pu I sub control si in scopuri propagandistice, este plina de relatari asupra programului vietii de "om nou". Dupa orele de "lectura politica" si de munca (incepuse prin a confectiona cutii pentru creioane), trecuse la stadiul compunerii autobiografiilor si autocriticilor prin care-si "autodemascase crimele comise ca imparat".
In ceea ce priveste deciziile si mijloacele prin care s-a produs abdicarea fortata a Regelui Mihai I al Romaniei, mai sunt inca necunoscute. Din arhivele sovietice reiese ca planul ei fusese socotit sub nivelul treburilor de care Stalin se ocupa personal. La inceputul lui februarie 1948, cand "tarul rosu" al Kremlinului primise delegatia romana guvernamentala condusa de Petru Groza, conform stenogramei, s-a interesat si de abdicarea Regelui Mihai. Intrebase, printre altele, daca monarhul plecase definitiv ori se reintoarce; isi vanduse sau nu proprietatile sale; daca luase cu el in strainatate ordinul sovietic "Victoria" cu care-l decorase.
"Sa dea Dumnezeu fiecaruia un astfel de rege!", l-ar fi laudat Stalin pe ex-monarhul Romaniei, satisfacut de raspunsurile lui Groza.