vineri, 11 mai 2007

"Clica fascistă a lui Tito"

FLORIN MIHAI

După 1948, împotriva lui Tito s-a dus o dură campanie de propagandă. Fiecare dintre statele aliate sovieticilor trebuia să "înfiereze" greşelile lui. Cei mai "harnici" s-au dovedit românii, bulgarii şi albanezii. În rapoarte ori articole de presă, comuniştii est-europeni îl acuzau pe Tito de capitalism, spionaj, fascism şi naţionalism.

La sugestia Moscovei, liderii partidelor comuniste, rebotezate muncitoreşti, şi-au schimbat atitudinea faţă de Mareşalul Tito. Din eroul antinazist, slăvit de popoarele democraţiilor populare, Tito s-a transformat în "spionul Occidentului" şi în "fascist trădător". De la Varşovia până în Tirana, elita politică iugoslavă era demonizată, iar ataşamentul faţă de Kremlin era proclamat cu tărie.
LEPĂDAREA LUI DIMITROV. Proiectata federaţie dintre Iugoslavia şi Bulgaria dăduse mari bătăi de cap lui Stalin. Intervenţia brutală în relaţiile diplomatice ale celor două state l-a speriat pe Gheorghi Dimitrov, fostul conducător al Cominternului şi liderul Partidului Comunist Bulgar (PCB). Pentru a-i demonstra Moscovei credinţa, Dimitrov a declanşat atacul propagandistic asupra fostului său prieten Tito. După moartea lui Dimitrov (iulie 1949), sarcina de acuzator a revenit lui Raico Damianov, membru de frunte al Biroului Politic al PCB. Acesta a imaginat o "monstruoasă" alianţă între Iugoslavia şi Turcia capitalistă, îndreptată împotriva... Bulgariei. A inclus chiar şi Grecia în alianţa antibulgărească! O altă învinuire ce se aducea "clicii lui Tito" era prezenţa nestingherită a "agenţilor imperialişti" americani pe teritoriul Iugoslaviei, deghizaţi în "specialişti şi business-meni".
CONFLICT. Dorinţa lui Tito de a spori influenţa Iugoslaviei pe seama vecinei Albania i-a deranjat pe liderii comunişti albanezi. Ruptura dintre Stalin şi Tito le-a dat şansa unor răfuieli. Autorităţile de la Tirana erau convinse de ura lui Tito pentru ţara lor. Împotriva ministrului iugoslav de Interne, Rankovici, au formulat acuzaţii foarte grave. Lili Berişova, secretară a Comitetului Central al Partidului Muncii din Albania, îl cataloga pe acesta drept "călău". Rankovici ar fi decis comiterea unor acte de sabotaj pe teritoriul Albaniei şi acţiuni de spionaj. Mai mult, susţinea Lili Berişova: iugoslavii ar fi comis "zeci de crime, incendieri, deteriorări ale liniilor telefonice, ale şoselelor şi ale căilor ferate, distrugeri de vite".
"IUDA TITO". În România, primele reacţii la adresa excluderii Partidului Comunist Iugoslav din rândul Cominformului au apărut în presă. Leonte Răutu, ideologul partidului, a publicat la 1 iulie 1948 un articol pe tema rezoluţiei semnate la Bucureşti. Tonul părea blând, se mai spera într-o întoarcere a iugoslavilor "pe calea cea bună". Deşi nu contesta rolul lui Tito în lupta împotriva nazismului, Răutu îl acuza de a fi uitat că "factorul hotărâtor al victoriei finale a fost Armata Sovietică". Ana Pauker reproşa însă "tovarăşilor" iugoslavi refuzul autocriticii, greşeală de neiertat pentru adevăraţii comunişti. Abordând probleme doctrinare, îi recomanda lui Tito studierea "cursului scurt al istoriei staliniste a Partidului Comunist al URSS". Treptat, comuniştii români şi-au înăsprit tonul. Noile "descoperiri" legate de afaceri de spionaj iugoslav în favoarea Occidentului trebuiau valorificate propagandistic.
În luna noiembrie 1949, Gheorghe Gheorghiu-Dej a citit raportul despre situaţia internă a Iugoslaviei în plenul şedinţei Cominformului. Regimul titoist era descris în cele mai sumbre culori. Teroarea, cenzura, înfometarea populaţiei erau "la ordinea zilei". Politica Iugoslaviei era definită ca "naţional-şovinistă rasială de tip fascist". Acuzaţia supremă ce s-a adus lui Tito a fost legătura cu serviciile secrete "imperialiste". Aurel Duma, viitor diplomat de rang înalt, a publicat în 1951 un "studiu" pe această temă. De la început, afirmă el, Tito s-ar fi aflat în plata americanilor, plănuind cu aceştia acapararea conducerii Partidului Comunist Iugoslav. "Banda titoistă" nu a reacţionat imediat după 1945 împotriva Uniunii Sovietice, ci a acceptat, sub presiunea "maselor populare", transformarea democratică a ţării. În 1948, adevăratul lor plan a ieşit totuşi la iveală. Pretinsa "cale independentă" ar fi fost o mască a urii faţă de democraţie.

"COMPLOTUL " MAREŞALULUI
Partidele comuniste au fost zguduite în anii 1949-1950 de numeroase procese politice. Acuzaţia de colaborare cu regimul lui Tito a fost o armă împotriva unor cunoscuţi lideri comunişti. În Ungaria, Laszlo Rajk a fost "demascat" ca spionul lui Tito. Capete de acuzare asemănătoare au formulat procurorii şi împotriva lui Dzodze (Albania), Şvermova şi Şling (Cehoslovacia), Pătrăşcanu (România). Bulgarul Traicio Kostov, remarcat iniţial de sovietici pentru atitudinea sa antititoistă, a fost acuzat şi executat în 1949 pentru spionaj, deşi şi-a susţinut până în ultima clipă nevinovăţia. Şi comuniştii români au pornit în căutarea "spionilor lui Tito". Pentru a avea succes, Gheorghiu-Dej a cerut Moscovei specialişti pentru a "ajuta la descoperirea şi nimicirea agenţilor serviciilor de informaţii imperialiste".