marți, 8 mai 2007

Editorial: Ce zicea Tito, ce povestea Dej...

LAVINIA BETEA

După război, Tito voise să fie un “ţar al Balcanilor”, plănuind o federaţie unde să înglobeze Bulgaria, Albania, România (şi Grecia chiar – contrar înţelegerilor stabilite de Stalin cu aliaţii anglo-americani). Pretenţii teritoriale ridica la toţi vecinii (din România voia întregul Banat cu Reşiţa şi Timişoara).
Contrar aparenţelor, apropierea în timp de anumite evenimente istorice ale contemporaneităţii, cu urme bogate în arhivele presei şi diverselor instituţii oficiale, nu garantează deplina lor limpezire.
În faţa scenei deschise pe care s-a jucat la Bucureşti spectacolul excomunicării lui Tito (“în afara familiei partidelor comuniste frăţeşti” – cum este consemnat, amintind de stilul mafiei, în comunicatul Secretariatului Cominformului din iulie 1948), Gheorghiu-Dej părea a fi în rolul actorului principal. În 1961 însă, Dej însuşi se îndoia de-a fi cunoscut motivele distribuţiei sale în partitură. “Dar de ce i-au dat tocmai lui Dej să ţină cuvântarea asta?” – se întreba şi-şi întreba Dej tovarăşii credincioşi în şedinţa Biroului Politic din 7 decembrie 1961 cu retorica monarhului absolut ce ajunsese.
Pe-atunci însă Tito avea încă imagine de “democrat” – în opoziţie cu tiranicul Stalin – percepută acum ca rebut de portret cu “figură mişcată”. Rechemarea consilierilor sovietici din Iugoslavia (trimişi la cererea ţărilor-gazdă) este echivalentul declaraţiei de război în practicile noului “lagăr al frăţiei proletare”. Însuşi anunţul “rupturii” poate fi subiect al unei altfel de istorii decât cea clasică, “evenimenţială”. Motivaţiile expuse lui Tito în scrisoarea semnată de Stalin şi Molotov la 27 martie 1948 sunt lămuritoare pentru capcanele “marxism-leninismului”. Nici o aluzie la adevăratele motive ce ţin de apucăturile lui Tito de a-l copia, în nume propriu, pe Stalin nu e consemnată. Şi refuzul de-a da informaţiile solicitate consilierilor ori declaraţiile jignitoare la adresa soldaţilor sovietici (“cum că stau din punct de vedere moral mai prejos decât ofiţerii armatei engleze”) sunt menţionate, oarecum, în treacăt. Tirul acuzaţiilor – reluate ulterior de întregul cor al liderilor şi propagandiştilor comunişti – ţinteşte “principii”. Căci, scriu Stalin şi Molotov, orice partid are dreptul să critice PC (b) al URSS, însă critica tovarăşilor iugoslavi “nu este deschisă şi cinstită” (oficial, ei îl laudă “în mod fariseic şi îl ridică în slava cerului”). Duri sunt la adresa lipsei de... democraţie a iugoslavilor care nu-şi publică hotărârile în presă, nu aleg (“ci cooptează”) conducătorii şi pun partidul sub controlul securităţii. Însuşi spiritul luptei de clasă este împiedicat de “putreda teorie oportunistă a pătrunderii paşnice a elementelor capitaliste în socialism” ori menţinerea în funcţii de răspundere a unor agenţi englezi. Reiese din perfida misivă că aceste (şi nu alte) abateri de la puritatea dogmei sunt cauzele discordiei. Pentru experţii acestor lecturi însă, analogia cu ereziile lui Buharin şi Troţki sunt direcţii de decodare a discursurilor incriminatoare şi proceselor staliniste ce vor urma în “lagărul comunist”. Tocmai citând asemenea documente vor fi ţesute şi istorii contrafactuale. Ori naraţiuni cu tentă eroică precum istoriile lui Tito şi Dej. În 1961, “tovarăş şi prieten” acum, dar şi viitor partener de afacere cu Tito la Porţile de Fier, în intimitatea cercului puterii Dej nu exprimă regrete, dar nici nu-şi asumă raportul prezentat în 1948. Aflăm însă că şi el avusese o contribuţie în scenariul Kremlinului. Propusese să i se facă lui Tito o scrisoare (suplimentară) de invitaţie la consfătuirea Cominformului de la Bucureşti. Stalin fusese de acord să amâne cu încă o zi şedinţa pe raţionamentul lui Dej că, prin refuzul invitaţiei gazdelor, Tito s-ar “demasca” definitiv ca duşman. Un fapt minor pentru omul de azi ca acesta ar fi cauzat mari pericole atunci pentru Dej, anunţate de semnele acuzaţiilor de “titoism”. Pericole de moarte îl pândeau şi pe Tito, după spusele sale. Într-un interviu acordat televiziunii din Belgrad în 1972, povesteşte cum înaintea întâlnirii Cominformului de la Bucureşti fusese invitat nu în România, ci la Kiev pentru o convorbire secretă cu Stalin. A zis “niet”, mirosindu-i... a moarte (căci “lupul îi reproşează mielului că îi tulbură apa, cu toate că acesta o bea mai la vale”).
Cât adevăr în epica lor – cine să ştie?! şi povestea a curs diferit arătărilor sale. Tito, care se împotrivise printre cei dintâi planului Marschall, a profitat din plin mai apoi de el; a protestat că n-a fost primit în CAER şi i-a mers mult mai bine. Şi mai ales a trăit suficient cât să-şi laude şi să-şi asculte elogiată “clarviziunea”. Fără noroc au fost alţii. Cei dintâi – “cominterniştii” iugoslavi (circa 16.000!) închişi de Tito în cumplitele lagăre de la Goli Otok şi Grigur; alţii au trecut graniţa “la tovarăşii stalinişti” şi au fost condamnaţi ca “spioni”. În duminica de Rusalii a anului 1951, de pe graniţa noastră cu Iugoslavia au fost “dislocaţi în Bărăgan” circa 50.000 de “titoişti”. În aceeaşi zi, mii de maghiari au fost deportaţi în pusta Hortobagy. Sub acuzaţia de “titoism (“verigă a agenturii anglo-americane”) s-au făcut anchetele proceselor staliniste postbelice, începând cu “procesul Rajk”. Şi într-un final, după cea mai lungă anchetă din istoria comunismului, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost executat ca şef al unui grup de conspiratori (cu sediul în Castelul Bulci-Săvârşin) aflaţi în legătură cu “partizanii lui Tito”.