miercuri, 23 mai 2007

Editorial: „Naşul“ Pantiuşa

LAVINIA BETEA

Primul director general al Securităţii a fost ucraineanul Pantelei Bodnarenko, "românizat" cu numele de Gheorghe Pintilie şi înălţat cu prilejul numirii la gradul de general-locotenent. Prin interpretările sale contradictorii, biografia acestui personaj e un bun caz pentru semantica istoriei partidului comunist în imaginarul colectiv al românilor. În decursul a trei decenii, Bodnarenko a parcurs ciclul de spion, puşcăriaş, "erou al luptei contra exploatării burgheze", "conducător neînfricat în încleştarea cu duşmanul de clasă" şi "exclus din partid", plasându-se prin rolurile sale politice în extremele unor categorii de excepţie – "victime", "eroi" ori "călăi" – în chiar aceeaşi comunitate.
Din biografia reprodusă după fişele de cadre ce i-au fost făcute în România reiese că, în pofida excesului de neprevăzut, a trăit adânci bătrâneţi. Vecinii din zona selectă a Capitalei îl întâlneau adesea, în plimbare, cu soţia la braţ. Un cuplu vârstnic, salutat respectuos şi cu devoţiunea recomandată în epocă foştilor ilegalişti a căror "luptă" ascundea mistere de nepătruns.
S-a născut la Tiraspol (1902) şi, după cum va fi declarat el, a lucrat lungă vreme – între 1915 şi 1928 – lăcătuş la Odessa. Un copil ucenic, probabil aruncat de sărăcia familiei în mizeria vreunui atelier din vremea primei mari conflagraţii mondiale, când bărbaţii erau pe front. În războiul civil ştim c-a ajuns doar din poveştile celor care-l cunoscuseră îndeaproape; nimeni dintre ei nu-l auzise însă spunând cum intrase în NKVD. Frânturi din naraţiunile sale eroice i-au cutremurat pe ascultători (astupase o dată intrarea unui bordei din stepă unde se-adunaseră câţiva preoţi şi "culaci" într-o şedinţă "reacţionară" lăsându-i pe-aceia să moară asfixiaţi). Dar în vâltorile revoluţiei bolşevice aceasta era o faptă de erou, ca şi misiunile pentru care va fi fost trimis în ţara vecină şi ostilă sovietelor, România, unde-a acţionat din 1928 până în 1937, când e prins şi condamnat. În autobiografiile după care i s-au făcut actele (căci dosarul său de cadre de la Moscova n-a fost făcut cunoscut în ţara de adopţie, iar documentele procesului au fost, desigur, distruse când se afla şi el la putere), declarase că trecuse Nistrul cu misiunea de a asigura "protecţia" contra-informativă a comuniştilor, depistându-i pe informatorii Siguranţei. O misiune imposibilă şi de ridicol desăvârşit dac-ar fi să-ţi închipui un străin care-a vorbit până la moarte stricat limba română, bezmeticind să descopere spioni într-o organizaţie ilegală, taxată de autorităţile locului ca organizaţie de spionaj în favoarea URSS.
Şi la Doftana, Văcăreşti şi Caransebeş îndeplineşte "misiuni speciale" în organizaţia partidului din închisoare. La Caransebeş răspundea de "legătura cu exteriorul": prelua şi gestiona pachetele trimise prin Ajutorul Roşu deţinuţilor comunişti şi participa la contra-anchetele făcute de "comisia de control" din închisoare care, după model sovietic, îl cerceta pe fiecare nou-venit: cum "căzuse", pe cine şi ce "dăduse" Siguranţei. Membrii "organizaţiei" de la Caransebeş vor deveni peste puţini ani majoritate între "cei mai iubiţi fii ai poporului" de la conducerea ţării. La Caransebeş află despre "trădarea lui Foriş" şi tot aici îşi va fi cunoscut, probabil, viitoarea nevastă, pe Ana Toma. Măritată cu Sorin Toma, pe-atunci imigrant în Uniunea Sovietică, încălcând "disciplina de partid", aceasta procurase deţinuţilor de aici un aparat de radio şi ţinea legătura cu ei fără ştiinţa lui Foriş.
Ajuns la Bucureşti, câteva zile după "revoluţia de eliberare" din 23 august 1944, se instalează în fostul sediu al Gestapo-ului din Aleea Alexandru, botezat Comandamentul Gărzilor Patriotice. Bodnarenko răspundea de magazie. Locul va fi teatrul unor crime: în secret, trei foşti ilegalişti au fost ucişi şi îngropaţi ntr-o groapă comună, în acelaşi fel şi sub aceeaşi acuzaţie de agenţi ai Siguranţei în partid – Petru Melinte, Ioan Pârgaru şi Ştefan Foriş, ultimii doi, foşti secretari ai PCdR. Deşi crimele aveau aceiaşi făptaşi – decizia fiind a întregului Secretariat al partidului alcătuit din Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, iar executanţii aceiaşi: Pantelimon Bodnarenko şi şoferul său, Dumitru Neciu, doar uciderea ui Foriş a fost cercetată în ancheta din 1968. Pentru aceasta, "eroul" Gheorghe Pintilie a fost criticat de tovarăşii săi şi exclus din partid.
Deja pensionar, făcând figură de tată de familie model, companion preţuit de un anturaj ales (unde după moartea lui Dej se distingea Leonte Răutu), Bodnarenko a fost profund afectat de "trădarea" fostului camarad, Ceauşescu. Nu putea fi însă învinuit că făcuse ceva "de capul lui". După propriile sale declaraţii, nici măcar şef al Securităţii nu vrusese să fie: mulţi kilometri îl plimbase Dej în "munca de lămurire". Până la capăt "soldat credincios al partidului", s-a declarat gata să semneze orice declaraţie i s-ar fi cerut.
În 1971, Ceauşescu l-a decorat pe "naşul" Securităţii – "lancea şi pavăza" puterii partidului.