marți, 8 mai 2007

Excluderea comuniştilor iugoslavi din Cominform

FLORIN MIHAI

Tito a căutat să se elibereze de influenţa Moscovei şi a dus o politică externă ce lovea în interesele hegemonice ale Uniunii Sovietice. Apropierea dintre el şi Gheorghi Dimitrov pentru realizarea unei federaţii iugoslavo-bulgare l-a înfuriat pe Stalin. Liderul sovietic a decis în 1948 excluderea PCI din Cominform.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, mişcarea comunistă iugoslavă se afla într-o poziţie privilegiată faţă de “surorile” ei balcanice. PCI se mândrea cu numeroşi membri, iar Tito era un lider respectat de toate popoarele Iugoslaviei. Dornic de a-şi consolida puterea, Tito a urmărit o politică externă de cuceriri în zona Balcanilor şi în statele vecine.
PRIETENIE DE SALON. Relaţia diplomatică dintre statele Iugoslavia şi Uniunea Sovietică a fost oficializată prin semnarea unui acord de prietenie (11 aprilie 1945). Tito s-a deplasat personal la Moscova, iar Milovan Djilas şi alţi lideri iugoslavi l-au însoţit. Deşi buna dispoziţie nu a lipsit de la dineul oficial al întâlnirii, atmosfera nu era cea mai cordială. Djilas, colaborator apropiat în acea vreme al lui Tito, a relatat în memoriile sale încordarea care domnea între cei doi şefi de stat: “În raporturile dintre Stalin şi Tito se simţea ceva aparte, nemărturisit, ca şi când amândoi ar fi avut ceva să-şi reproşeze, însă fiecare se abţinea din considerente proprii. Stalin se ferea să-l ofenseze cu ceva pe Tito personal, însă în acelaşi timp făcea în treacăt observaţii critice la adresa situaţiei din Iugoslavia”. Stinghereala a fost înlăturată de copiosul festin pregătit de bucătarii sovietici şi de toasturile şefilor lor: “S-a mâncat zdravăn şi s-a băut şi mai zdravăn, apoi s-au ridicat toasturi numeroase şi lipsite de sens”, povesteşte acelaşi Djilas.
PCI, UN PARTID MODEL. În contextul începutului războiului rece s-a remarcat o apropiere între Stalin şi Tito. În 1947, americanii au propus tuturor statelor europene un ajutor economic prin planul Marshall. Alături de Uniunea Sovietică, Iugoslavia a combătut cu fermitate ideea unui ajutor din partea capitaliştilor. Un alt punct de vedere comun l-a reprezentat înfiinţarea Cominformului. În vara anului 1946, Stalin, Tito şi Dimitrov au decis crearea unui “organ al partidelor comuniste”. Titlul a fost inventat de Stalin, dar ideea înfiinţării instituţiei se pare că i-a aparţinut croatului. Mai rămânea de stabilit sediul central al organizaţiei. Pentru această “onoare” concurau mai multe state est-europene. Capitala Cehoslovaciei, Praga, a intrat şi ea în “competiţie”. Andrei Jdanov (“sufletul” Cominternului) şi Gheorghi Malenkov au cerut opinia lui Stalin, iar Generalissimul a decis – Belgradul! Decizia lui Stalin demonstra prestigiul de care se bucura Tito. În vara lui 1946, liderul Iugoslaviei s-a deplasat din nou la Moscova. Stalin prezenta PCI drept modelul demn de urmat de către celelalte partide, iar comuniştii francezi şi cei italieni erau criticaţi că nu îi imitaseră pe iugoslavi în privinţa preluării puterii.
AMENINŢAREA. Picătura care a umplut paharul tensionatelor relaţii sovieto-iugoslave a fost proiectul unei federaţii balcanice. Tito iniţiase cu prietenul său Gheorghi Dimitrov convorbiri despre o uniune statală între cele două ţări vecine, Iugoslavia şi Bulgaria. Şi România urma să intre acolo fără a fi întrebată! Ba mai mult, într-un discurs din 17 ianuarie 1948, bulgarul numea şi Grecia în proiectata federaţie. De asemenea, elita politică iugoslavă pleda pentru o mai mare influenţă în Albania. Steaua mareşalului era în ascensiune, iar Stalin începu să îşi facă griji. În luna februarie 1948, Stalin i-a convocat de urgenţă la Kremlin pe liderii iugoslavi şi bulgari. Declaraţiile lui Dimitrov stârniseră furia Moscovei. Tito a refuzat să se prezinte la “judecată”, preferând să trimită doi secretari ai partidului, pe Kardelj şi pe Djilas. Din partea Bulgariei au venit Dimitrov, Kolarov şi Kostov. Molotov, ministrul de Externe sovietic, a declanşat atacul împotriva politicienilor balcanici. I-a învinuit printre altele de semnarea unui acord fără informarea prealabilă a Uniunii Sovietice. Vicleanul Stalin l-a temperat în timpul şedinţei pe impulsivul său ministru, “sugerând posibilitatea” creării mult visatei federaţii. “Îngăduitor”, Stalin admitea adăugarea Albaniei în uniune, atenţionând însă asupra necesităţii păstrării independenţei României.
CONDAMNAŢI ÎN ABSENŢĂ. Acceptul dat de Moscova în chestiunea federaţiei era doar un tertip. Stalin şi-a acordat astfel răgazul pentru înlăturarea PCI din Cominform. Biroul Informativ reunit la Bucureşti în iunie 1948 nu a îndeplinit decât o formalitate. Au participat la şedinţă liderii partidelor comuniste din Bulgaria (Traico Kostov), România (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca şi Ana Pauker), Ungaria (Matías Rákosi), URSS (Andrei Jdanov, Gheorghi Malenkov), Franţa (Jacques Duclos), Cehoslovacia (Rudolf Slansky) şi Italia (Palmiro Togliatti). Iugoslavii au refuzat invitaţia de a participa la propria “mazilire”. În unanimitate, cominformiştii au acuzat regimul de la Belgrad de “abandonare a marxism-leninismului” şi politică ostilă faţă de URSS. În final, rezoluţia conchidea în mod sentenţios: “O asemenea orientare naţionalistă poate să ducă numai la degenerarea Iugoslaviei într-o obişnuită republică burgheză, la pierderea independenţei Iugoslaviei şi la transformarea ei într-o colonie a ţărilor imperialiste”. Gorshich şi Ziherl, redactorii iugoslavi ai oficiosului Cominformului “Pentru pace trainică şi prietenie”, au fost şi ei înlăturaţi. La acuzele aduse, iugoslavii au numit, la rândul lor, stalinismul drept o deviere de la marxism şi au acuzat birocratizarea excesivă din URSS.
# DISCULPARE. “Am fost acuzaţi că nu există în cadrul nostru nici critică, nici autocritică. Este vorba despre ignorarea afacerilor statului aici. Lăsaţi pe aceşti critici, semnatarii rezoluţiei, să citească oricare dintre discursurile sau articolele noastre şi vor vedea imediat că au mers mult prea departe cu acuzaţiile. Noi am reuşit să creăm un partid puternic, tocmai pentru că am realizat importanţa criticii şi a autocriticii pentru un partid revoluţionar” Iosip Broz Tito
Prolog la... schisma politică
Primele neînţelegeri dintre comuniştii iugoslavi şi cei sovietici au apărut încă din timpul războiului. Preocupat de atrocităţile comise de nazişti împotriva prizonierilor iugoslavi, Tito a contactat comandamentul german. Reacţia ruşilor a fost virulentă – nici o comunicare cu inamicul! “Noi suntem în primul rând datori să ne îngrijim de armata noastră şi de poporul nostru”, s-a menţinut Tito pe poziţie. O dată cu intrarea trupelor Armatei Roşii pe teritoriul iugoslav în octombrie 1944, nemulţumirile s-au înmulţit. Liderii iugoslavi au protestat împotriva jafurilor comise de “eliberatori”. Generalul sovietic Korneev, indignat de gestul “nerecunoscător” al fraţilor slavi, a raportat totul la Moscova. Stalin însuşi a recomandat iugoslavilor mai mult respect faţă de “bravii soldaţi ruşi”, greu încercaţi de război... Spre sfârşitul războiului au apărut şi alte divergenţe. Ocuparea oraşului italian Trieste nu a fost susţinută diplomatic de ruşi. La protestele vehemente ale liderilor occidentali Winston Churchill şi Harry Truman, Stalin nu a schiţat nici o replică. Dezamăgit de atitudinea “tovarăşilor” de ideologie, Tito a trebuit să renunţe.

POLEMICĂ
Urmând exemplul liderilor politici, scriitorii iugoslavi şi ruşi s-au angajat în polemici nesfârşite şi acuze reciproce. Romancierii sovietici Fadeev, Gladkov şi Tihonov le reproşau scriitorilor iugoslavi “laşitatea” din timpul celui de-al doilea război mondial şi îi criticau pe Tito şi pe colaboratorii săi. Replica scriitorilor iugoslavi a venit imediat. 67 de scriitori, printre care şi Ivo Andric – laureat Nobel, au semnat o scrisoare de ataşament faţă de liderul lor. Poetul Vladimir Nazor a versificat schisma politică în poezia intitulată “Stejarul singuratic”, alegorie a Iugoslaviei izolate printre ţările de “democraţie populară”: “Suntem singuri. Aşa să fie, am fost mereu/Ca un stejar care stă singur într-o poiană/Am crescut şi am înflorit; în zadar/ Vântul, grindina şi tunetul ne lovesc cu putere”, se “tânguia” acesta în 1949.