marți, 8 mai 2007

Mareşalul Iosip Broz Tito

FLORIN MIHAI

Liderul iugoslav Iosip Broz Tito a fost unul dintre puţinii comunişti care l-au contrazis în vremea vieţii sale pe Iosif Stalin. Considerat multă vreme “elevul” cel mai sârguincios al Moscovei, Tito s-a împotrivit ulterior conducerii Kremlinului. Partidul Comunist Iugoslavia s-a sustras hegemoniei sovietice, alegând primul calea “comunismului naţional”.

Iosip Broz Tito s-a născut la 25 mai 1892, într-o familie de ţărani croaţi din localitatea Kumrovec. Lucrător metalurgist, a devenit membru al sindicatului de la vârsta de 18 ani, iar următorii ani a lucrat prin fabricile din München, Mannheim şi Viena. Începutul primului război mondial l-a găsit în armata austro-ungară în care a căpătat gradul de caporal. Trimis pe frontul estic, a fost rănit în luptele de pe teritoriul Bucovinei, fiind luat prizonier de ruşi. Internarea în lagărele ruseşti îi va schimba destinul tânărului Iosip Broz. În răstimp de doi ani (1917-1918) şi-a făcut ucenicia şi în Armata Roşie, şi în Partidul Bolşevic. Ascensiunea sa politică a început din 1927, atunci când devine secretarul general al organizaţiei din Zagreb a Partidului Comunist Iugoslav (PCI), filială a Cominternului. Anul următor a fost condamnat la cinci ani de închisoare, executând până la eliberare 2.046 de zile de detenţie. Următorul pas în cariera sa politică l-a făcut tot la Moscova. Din 1935, Iosip Broz a locuit la Moscova, la Hotelul Lux, “sediul” activiştilor cominternişti. A fost “botezat” de superiorii de partid cu numele conspirativ Friedrich Walter, devenind totodată un reprezentant “de vază” al comuniştilor iugoslavi din Comintern. În 1937, la propunerea bulgarului Gheorghi Dimitrov, a fost numit secretar al PCI. În 1943, într-o discuţie amicală cu Milovan Djilas, om de încredere al liderului croat, Dimitrov dezvăluia din culisele numirii tovarăşului Tito: “Când s-a impus să discutăm pe cine să punem secretar al partidului iugoslav erau şovăieli, însă eu am fost pentru Walter, pentru că este muncitor şi mi s-a părut ferm şi serios. Mă bucur că nu m-am înşelat”. La acea dată, PCI era în ilegalitate, iar sarcina de reorganizare a partidului se anunţa dificilă.
RAZBOIUL PARTIZANILOR. Semnarea pactului Ribbentropp – Molotov dintre nazişti şi sovietici nu l-a pus pe Tito în dilemă ideologică. Manuilski, lider al Cominternului, l-a “lămurit” în urma unei vizite-fulger a croatului la Moscova: “Vorbesc despre ameninţarea ce vă paşte poporul – îşi aducea aminte Tito în memoriile sale publicate în 1977 –, pregătiţi-vă pentru posibilitatea ca fasciştii să vă atace. Trebuie să luptaţi, fără să vă preocupaţi ce face Uniunea Sovietică”. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a dat o nouă dimensiune activităţii politice a lui Tito. Invazia nazistă din aprilie 1941 l-a propulsat în scurt timp în rolul de erou al mişcării de rezistenţă. În luna iunie 1941, Biroul Politic al PCI a decis formarea primelor comandouri de partizani pentru eliberarea naţională. Noua armată îl avea drept comandant suprem pe Tito, iar ca membri ai “cartierului său general” pe Kardelj, Rankovic, Lola Ribar şi Vukmanovici. “Armata Partizanilor” lui Tito nu era singura de acest fel; generalul regalist Draza Mihailovici avea propriile trupe – “cetnicii”. Între cele două formaţiuni de luptă a existat o continuă rivalitate, de multe ori soldaţii lui Mihailovici considerându-i adevăraţii duşmani pe partizanii lui Tito.
MAREŞALUL. În anul 1943, Tito a fost onorat cu titulatura de mareşal, primind în acelaşi timp şi funcţia de preşedinte al Comitetului Naţional de Eliberare a Iugoslaviei. Devenit erou al luptei împotriva nazismului, Tito a fost decorat la Moscova de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS cu Ordinul “Suvorov”, clasa I (1944) şi cu Ordinul “Pobeda”, primit şi de Regele Mihai I (1945). În plan politic, PCI devenise o forţă politică în Iugoslavia, după cum a confirmat scrutinul electoral de la 11 noiembrie 1945. Conform acestuia, 96% dintre iugoslavi au votat cu Frontul Popular, condus de comunişti. După două săptămâni, monarhia era abolită, fiind proclamată Republica Federală a Popoa-relor din Iugoslavia, iar la 31 ianuarie 1946, noua Constituţie – după model sovietic – proclama Iugoslavia ţară socialistă. Din 1946, Tito deţinea portofoliul de prim-ministru şi era simultan comandantul suprem al forţelor armate.

MODEL SOVIETIC
Comuniştii iugoslavi s-au bucurat de un context favorabil imediat după 1945. Numărând la sfârşitul războiului peste 140.000 de membri, PCI avea o puternică influenţă în armată şi în poliţie. Represaliile împotriva adversarilor regimului comunist au lichidat 30.000 de cetnici şi ustaşi (extremişti de dreapta croaţi). Poliţia secretă iugoslavă (OZNA) avea drept model temutul NKVD din Uniunea Sovietică. Tot de la sovietici a fost importată şi Constituţia, copiată aproape în întregime după versiunea sovietică din 1936. Regimul încuraja stahanovismul, tinerii muncitori voluntari căutând cu frenezie să depăşească normele de lucru. Rezultatele s-au întors împotriva lor, mulţi suferind din cauza tuberculozei şi a maladiilor nervoase. Curând s-a inaugurat şi primul plan cincinal, deşi Iugoslavia număra doar 400.000 de muncitori!