miercuri, 23 mai 2007

Începuturile temutei instituţii a Securităţii

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Organizare haotică, dar secretizată, cadre cu pregătire puţină şi birocraţie excesivă sunt doar câteva dintre caracteristicile primilor ani de existenţă ai Securităţii Statului. Scopul declarat al noii instituţii era "apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni si externi".

Înfiinţarea unui serviciu de informaţii, cu tot ce presupune ea, nu este subiect de ştire publică. De aceea, despre cum a luat fiinţă Securitatea românească nu avem amănunţite informaţii, cele existente putând fi culese doar din compendiile de istorie sau din memoriile contemporanilor. Oameni din sistem indică şi arhivele sovietice de la Moscova drept sursă de informaţii despre anii de început ai Securităţii. Se pare că, odată cu retragerea lor de pe teritoriul României, consilierii sovietici au luat cu ei şi documente din arhiva secretă a poliţiei politice comuniste. Creaţia lor, de altfel.
SECURITATEA POPORULUI. Oricât de complicate ar părea la prima vedere pregătirile pentru "naşterea" poliţiei politice comuniste, începutul a fost crearea cadrului legal. La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP). La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în "gestiunea" sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional. Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul "de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi". Pentru îndeplinirea rolului său, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină "instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului", formulare general-ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare.
HAOS ŞI SECRETOMANIE. Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului. Detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca "decizii şi instrucţiuni" secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ. Odată înscrise în registrul special al DGSP şi comunicate cadrelor competente, instrucţiunile şi deciziile Ministerului Internelor erau executate prioritar celor specificate prin legi şi acte oficiale publice.
"DEMASCARE" ŞI DISTRUGERE. Libertatea de mişcare şi decizie a Internelor nu era atât de sigură pe cât poate părea. Fără un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări. La începutul anului 1949, de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele "nou") şi Trupele de Securitate, "înlocuitoarele" jandarmilor. La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951). Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau "demascarea activităţii de spionaj imperialist", precum şi "identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului". În categoria "duşmanilor poporului", adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, ţăranii.
CADRE PUŢINE ŞI SEMIANALFABETE. Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a "strălucit", în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor. În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale. În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi. Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca... ofiţeri inferiori. Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni "lucrător la Securitate" era nevoie de un dosar care să demonstreze "originea sănătoasă" şi "ura de clasă" a "elementului" angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii.
"LEGEA SUNTEM NOI!". Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid. De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei: "Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine". La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara: "Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi...". Astfel, fără probe şi dovezi, "duşmanii poporului" au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode "specifice", să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor "cetăţeni vigilenţi". Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.

OFIŢERII DIE
Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii (aflată în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu – foto) a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951. Ca şi "suratele" ei din domeniu, a avut un "mentor" sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski. Supranumit "arhitectul DIE", Saharovski a "lucrat" acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii. Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, "Istoria spionajului sovietic". Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: "Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm". Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze "creaţia" din România ca fiind "diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională".