vineri, 11 mai 2007

Prietenia româno-iugoslavă, în impas

FLORIN MIHAI

În decembrie 1947, România şi Iugoslavia semnau un tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală. La numai 6 luni după acest eveniment, Gheorghiu-Dej şi ceilalţi lideri comunişti şi-au schimbat atitudinea faţă de Mareşalul Tito. De la Bucureşti au fost lansate acuze dure la adresa regimului titoist, iar sârbii din Banatul românesc au fost persecutaţi.

Comuniştii iugoslavi se arătau în 1948 tot mai nemulţumiţi de hegemonia sovieticilor. Ei combăteau teza conform căreia Uniunea Sovietică trebuia să fie modelul absolut, insistând pe ideea unor "construcţii socialiste" specifice fiecărei ţări. Erau singurii comunişti care gândeau astfel în acele vremuri. Românii nu le împărtăşeau "erezia".
ABŢINEREA ANEI PAUKER. În ianuarie 1948, Milovan Djilas, secretar al Partidului Comunist Iugoslav, a fost chemat la Kremlin pentru obişnuitele întrevederi cu Stalin. În drum spre Moscova a făcut o escală la Bucureşti pentru a afla şi părerile liderilor români. În timpul dineului de la Ambasada Iugoslaviei, Ana Pauker şi Emil Bodnăraş au refuzat să comenteze nemulţumirile regimului de la Belgrad şi acuzele aduse lui Stalin. Djilas a descris astfel comportamentul Anei Pauker: "Tăcea atentă sau se declara fără entuziasm de acord cu câte ceva, căutând să evite discuţia despre aceste probleme sensibile".
STRĂNŞI CU UŞA. În noiembrie 1949, Gheorghe Gheorghiu-Dej a prezentat raportul intitulat "Partidul Comunist din Iugoslavia, în mâinile unor asasini şi spioni". Stalin a decis ca liderul român Gheorghe Gheorghiu-Dej să prezinte raportul prin care era condamnată politica lui Tito. Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Dej, a relatat în memoriile sale detaliile "afacerii". Se pare că Dej ar fi cerut lui Stalin dovezi despre acuzaţiile care i-au fost aduse lui Tito. Gruzinul i-ar fi promis lui Dej întreaga documentaţie, dar l-a sfătuit să redacteze mai întâi raportul, iar apoi să adauge completările. Odată întocmit raportul, l-a trimis la Moscova. Dej a ţinut cuvântarea împotriva lui Tito, l-a publicat în revista "Pentru pace trainică şi pentru prietenie", dar documentaţia "incriminatoare" tot nu i-a parvenit: "Am întocmit şi prezentat un raport pe bază de idei dictate, pe «încredere», fără documente care să ateste vinovăţia lui Tito şi injusteţea politicii PCI – se confesa Dej lui Paul Sfetcu. De ce am procedat aşa? N-am avut încotro!".
În anul 1997, Paul Niculescu-Mizil a oferit câteva explicaţii despre atitudinea lui Dej faţă de Tito în 1949 în volumul de amintiri "O istorie trăită". El era de părere că prezenţa Armatei Roşii în România şi procesele care aveau loc în acea perioadă în ţările comuniste est-europene l-au intimidat pe Dej. Confruntat cu spectrul unei intervenţii sovietice la Bucureşti, a rămas fidel lui Stalin. Paul Niculescu-Mizil era convins că un eventual refuz al lui Dej de a citi raportul l-ar fi "condamnat" politic. Totodată credea că atacul împotriva lui Tito era "cea mai mare eroare comisă de conducerea română, de Gheorghiu-Dej". Potrivit aceluiaşi autor, Dej ar fi propus ca şi Tito să fie prezent la consfătuirea Biroului Informativ.
PROPAGANDA ANTITITOISTĂ. Imediat după comunicarea deciziei Biroului Informativ, atacurile împotriva lui Tito s-au înmulţit. În paginile ziarului "Scînteia" erau publicate articole care denunţau greşelile iugoslavilor. Propaganda antititoistă s-a pus repede în mişcare. Virgil Trofin, un fost comandant al brigăzii Ştefan Plevăţ pe şantierele iugoslave în vara anului 1947, a "demascat cultul personalităţii lui Tito" printre tinerii muncitori: "Munca educativă era înlocuită cu un cult oarecum mistic pentru tovarăşul Tito", relata Virgil Trofin la un an după experienţa sa iugoslavă. Despre Partidul Comunist şi poporul iugoslav nu se auzea decât foarte rar. Despre clasa muncitoare niciodată. Orice activitate era legată de numele tovarăşului Tito: «Muncim pentru Tito», «Luptăm pentru Tito», «Tito ne-a cerut să facem linia» etc. erau cele mai dese lozinci lansate pe şantier". Atacurile românilor la adresa regimului au crescut tensiunile dintre cele două ţări. Orice turist român aflat în vizită în Iugoslavia era privit cu suspiciune. Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker, director de cabinet la Ministerul Afacerilor Externe, se afla la Belgrad în august 1948. După declaraţiile sale, poliţia politică titoistă l-a supravegheat îndeaproape, diplomatul temându-se să nu fie victima vreunei provocări.
VICTIME... COLATERALE. Iugoslavii din Banatul românesc, aflaţi la graniţa cu Iugoslavia, au avut de suferit în urma acestor disensiuni. Mulţi dintre ei au fost acuzaţi de spionaj în favoarea serviciilor secrete iugoslave şi de simpatii titoiste. Drept pedeapsă au fost mutaţi în zona Bărăganului, pierzând agoniseala de-o viaţă. "Au fost dislocate familii cărora nici prin cap nu le trecea să simpatizeze cu Tito, relatează Vasile Crăciunoiu, fost colonel de Securitate. În miez de noapte au fost treziţi de câte o patrulă militară, având în frunte un subofiţer sau ofiţer de grăniceri, miliţie sau securitate care le-au pus în vedere ca în trei-patru ore să se prezinte la gară. Aveau voie să-şi ia o căruţă cu doi cai sau boi în care să pună un purcel, un căţel, puişori, oi, capre, îmbrăcăminte, ceva unelte şi mâncare dacă mai încăpeau, plus copiii, indiferent de vârstă. Restul lucrurilor (casă, turmă de oi, vaci, recolta de pe câmp) a rămas de izbelişte. A fost jale mare."

TRATAT DE PRIETENIE
Relaţiile diplomatice dintre România şi Iugoslavia erau foarte bune înainte de 1948. În decembrie 1947, când pregătirile pentru îndepărtarea regelui Mihai I erau în toi, Tito vizita Bucureştiul. Oficiosul Scînteia a dedicat pagini întregi evenimentului. Cu prilejul vizitei, Ion Bălan, poet român din Iu-goslavia, i-a dedicat poemul "Cântec pentru Tito". "Conducătorul de popoare în zile grele şi-n zile de soare" era elogiat pentru modul în care trata minoritatea românească din Iugoslavia. Participanţii la mitingul din Piaţa Victoriei din 19 decembrie 1947 au ascultat discursurile lui Tito şi Dej, care nu uitaseră să-l omagieze pe Stalin: "Trăiască această mare comunitate pacifică în Răsărit, ura mareşalul iugoslav, în frunte cu marea Uniune Sovietică, condusă de genialul generalissim Stalin!".

HITLER AL IUGOSLAVIEI
Propaganda antititoistă a făcut recurs şi la Adolf Hitler. Asemenea atacuri trebuia să-l defăimeze pe Tito, asociindu-l personalităţii istorice celei mai detestate după al doilea război mondial. În România s-a remarcat la acest capitol Iosif Chişinevschi, pe numele adevărat Iosif Roitman, membru al Comitetului Central al PMR şi al Biroului Politic şi responsabil al Secţiei de Politică Externă. În articolul "Goebbels-ii iugoslavi în slujba aţâţătorilor la război", publicat în ziarul Scînteia, Chişinevschi descria astfel prezentarea lui Tito, făcută în revista americană "Life": "Asemenea lui Hitler la Berchtesgaden, Tito ba priveşte încruntat marginea unui zid, ba stă lângă un biliard, ba pe yachtul său, ba se află la pescuit sau stă călare, gata să plece la vânătoare cu escorta după el."