miercuri, 23 mai 2007

Teroarea, un rău indispensabil în comunism

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Modelul leninist al CEKA s-a dovedit atât de eficient în Rusia revoluţionară, încât a fost imitat cu succes şi în noile "democraţii populare" de după 1945. Trimişii Kremlinului la Bucureşti au dat "o mână de ajutor" "fraţilor" români în organizarea Securităţii după modelul NKVD – poliţia politică sovietică.

O dată ajunşi la putere, comuniştii români au pornit la consolidarea ei, respectând "reţeta" "vândută" – ce-i drept cu sprijinul Armatei Roşii – de către "fraţii sovietici". Din ecuaţie mai lipsea instrumentul terorii, absolut vital în instaurarea şi menţinerea puterii totalitare, încă de la CEKA lui Feix Dzerjinski încoace.
MODELUL. Primul lider sovietic, Lenin, era convins, şi istoria i-a validat, din nefericire, teoria, că dictatura proletariatului putea fi definitiv instaurată prin declanşarea "terorii roşii". Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea sabotajului şi contrarevoluţiei – pe scurt CEKA – înfiinţată în 1918 pentru "succesul cauzei revoluţionare", a răspândit teroarea bolşevică în Rusia, iar după război, şi în ţările învecinate, printre care şi România. De-a lungul timpului, poliţia politică sovietică a schimbat mai multe denumiri (GPU, înglobat ulterior în NKVD, NKGB, KGB), dar nu şi scopul: represiunea. "Părintele" CEKA, Felix Dzerjinski, a definit astfel "creaţia" sa şi a lui Lenin: "Teroarea era singura cale prin care comuniştii îşi puteau înspăimânta adversarii". Liderii "democraţiilor populare" din lagărul socialist, apărut după 1945, au aplicat metodele lui "Felix cel de Fier" (cum era supranumit în biografia comunistă Dzerjinski), înfiinţând poliţii politice la fel de "eficiente".
PREGĂTIRILE. În România lui 1948, comuniştii câştigaseră puterea. Însă pentru a deveni stăpâni absoluţi trebuiau să elimine "duşmanii de clasă", din orice categorie socială ar fi făcut ei parte, şi să aducă populaţia sub controlul absolut al partidului.
Imediat după instalarea Guvernului dr. Petru Groza (martie 1945), proaspătul general Emil Bodnăraş (agent sovietic) primeşte în sarcină conducerea vechiului Serviciu Special de Informaţii (SSI), al cărui obiectiv declarat consta în "strângerea de informaţii de ordin general în interesul suprem al statului". Din postul său, Bodnăraş a pregătit structurile şi a selectat personalul de rang înalt al viitoarei Securităţi. Documentele de arhivă de curând deschise demonstrează rolul demonstrativ al lui Bodnăraş, "grosul" informaţiilor trecând prin mâna lui Serghei Nikonov, alt agent sovietic de rang înalt, condamnat înainte de război pe teritoriul românesc, devenit ulterior generalul de securitate Sergiu Nicolau. O altă instituţie de interes pentru comunişti a fost Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă. Dintre foştii agenţi ai Siguranţei au fost recrutaţi, într-o primă etapă, viitorii "lucrători de Securitate".
DEŢINĂTORII DE SECRETE. Ceea ce se petrecea pe scena politică sau în culisele serviciilor de informaţii era sub controlul sovieticilor. Arhivele dezvăluie, de pildă, că atât Bodnăraş, cât şi Bodnarenko (alias Pintilie) primeau sarcini direct de la Moscova, prin intermediul lui Dmitri G. Fedîcikin, primul consilier sovietic în România (1944-1947) şi reprezentant al Direcţiei de Informaţii Externe a NKGB. În ţară, domeniul informaţiilor şi contrainformaţiilor se afla sub comanda unei echipe de consilieri de la Ministerul Sovietic al Securităţii Statului (MGB), conduse de Aleksandr Saharovski. Acesta a fost începutul temutei instituţii a Securităţii în România.
Agentul Nikonov, "omul" lui Dej
Unul dintre personajele-cheie din serviciile secrete româneşti infiltrat de sovietici a fost Serghei Nikonov. Alexandru Bârlădeanu şi-a amintit de generalul Sergiu Nicolau, cunoscut ca "om de casă" a lui Dej: "Fratele lui Nikonov murise la Doftana în timpul cutremurului, unde fusese închis împreună cu Dej. Pe Nikonov Dej îl vizita deseori acasă. Ani de zile, soţia lui Nikonov a fost secretara lui Dej. Pot să spun că Dej avea încredere în ei şi se aflau în relaţii prieteneşti. De aceea l-a şi păstrat pe mai departe în serviciile secrete". Nikonov s-a născut în Basarabia (1905) şi a studiat la Iaşi, la Facultatea de Chimie. Exmatriculat ca simpatizant comunist, este "reciclat" de NKVD şi trimis la Bruxelles pentru continuarea studiilor. A revenit în România, la ordinul NKVD, ce-i va încredinţa misiunea de a organiza aici o reţea de spionaj. Planul îi este dejucat de autorităţile româneşti, Nikonov ajungând în închisoare. Eliberat după 23 august 1944, a figurat ca director al Serviciului Special de Informaţii. În martie 1954, general-locotenentul Sergiu Nicolau a avansat în conducerea Biroului II (spionaj militar) al Statului Major al Armatei Române.