marți, 12 iunie 2007

Noua ordine religioasă

CRISTINA DIAC

Conform ideologiei marxist-leniniste, religia era un “opiu al popoarelor”, vinovată de a fi ţinut oamenii în ignoranţă şi obscurantism. Regimurile comuniste din Europa de Est s-au declarat atee şi au pornit prigoana împotriva cultelor. În lupta inegală dintre Partidul-Stat şi Biserică, cea din urmă nu avea cum să biruie.

Ca şi în alte situaţii, modelul fusese încercat iniţial în URSS. În 1922, Lenin a ordonat campania de confiscare a odoarelor bisericeşti şi împuşcarea preoţilor ce s-ar fi opus măsurii. Pentru biserica ortodoxă rusă începea o perioadă neagră. Anii grei ai celui de-al doilea război mondial aveau să aducă reconcilierea. În statele din Europa de Est aflate sub influenţa Moscovei, excesele deceniilor trei şi patru din Uniunea Sovietică au fost evitate. Cu toate acestea, puterea laică a încercat prin felurite mijloace să scadă influenţa preoţilor asupra credincioşilor. Modelul după care s-a făcut “îngrădirea” bisericii a fost pretutindeni acelaşi. Un articol al Constituţiei sovietice din 1936, care spunea că poate fi practicată orice religie, atâta vreme cât nu contravine legilor statului, ordinii sociale şi bunelor moravuri, a fost preluată după război în toate actele fundamentale din Europa răsăriteană. Pentru culte, nici nu era greu să intre în conflict cu “noua ordine”, atâta vreme cât aceasta se clădea inclusiv pe ruinele bisericilor.
AN DECISIV. Esenţial pentru evoluţia ulterioară a regimului politic de la Bucureşti, anul 1948 şi cei imediat următori reprezintă un moment important şi pentru cultele din România. O serie de acte normative elaborate atunci au adus modificări în viaţa bisericii ca instituţie. Legea fundamentală – Constituţia din aprilie 1948, decretul care organiza învăţământul pe baze exclusiv laice, decretul referitor la funcţionarea cultelor în RPR, legea de înfiinţare a Ministerului Cultelor, statutul de funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române au adus fiecare schimbări în viaţa religioasă. Întreg cadrul legislativ creat cu această ocazie intenţiona să întărească legăturile dintre culte şi statul român comunist, făcându-le practic dependente de acesta. Prelaţi, indiferent de confesiune, au luat drumul închisorilor, lagărelor şi coloniilor de muncă.
“PĂCATUL” CATOLICISMULUI. Aceste măsuri au atins mai puţin biserica ortodoxă, care prin tradiţie fusese apropiată de putere. La finele deceniului cinci, Sfântul Scaun de la Roma era văzut ca un “cap al imperialismului mondial”, duşman al Uniunii Sovietice. De aceea, afectate au fost cele două biserici dependente de Vatican, nu doar din punct de vedere administrativ, ci şi la nivel de dogmă, primatul Papei fiind unul dintre principiile fundamentale ale catolicismului. Atât biserica greco-catolică, dar şi cea romano-catolică avuseseră de-a lungul timpului funcţii şcolare şi sociale, întreţinând pe cheltuiala proprie şcoli, spitale, azile. Şcoala, sănătatea publică şi asistenţa socială deveniseră între timp afaceri de stat, din care biserica trebuia îndepărtată. În 1948, Biserica Unită cu Roma, sau greco-catolică, a fost desfiinţată. Romano-catolicii au avut şi ei de suferit, din cauza legăturilor cu Vaticanul: fără a avea soarta uniţilor, activitatea Bisericii Romei s-a redus la oficierea liturgiilor.

TRECUŢI CU FORŢA LA ORTODOXIE
În octombrie 1948 Biserica Greco-Catolică dispărea prin unificarea forţată cu Biserica Ortodoxă. Unirea religioasă, în realitate un act administrativ, nu a fost recunoscută de majoritatea capilor bisericii desfiinţate. Ioan Suciu, episcopul greco-catolic de Blaj, anticipând ce avea să urmeze, le-a vorbit credincioşilor, enoriaşilor adunaţi în catedrala de la Blaj: “În curând vor sigila porţile bisericilor catolice (...). Vor umbla din casă în casă să iscăliţi liste pentru a trece la ortodoxie; să nu vă lăsaţi influenţaţi chiar dacă vă ameninţă, căci toate sunt trecătoare şi timpul se va întoarce (...). Zeci de preoţi de-ai mei au fost arestaţi, schingiuiţi, ţinuţi în beciuri umede, pălmuiţi şi ţinuţi în nămol pentru credinţa pe care nu vor să şi-o părăsească. Am fost ameninţat cu deportarea, dus cu maşina, dar toate astea nu mă înspăimântă, ci mă întăresc. Vă cer să fiţi uniţi pentru a lupta împotriva valului care a venit peste noi, să nu uitaţi că «ce e val, ca valul trece» şi neamul românesc se va bucura de toată libertatea.”