marți, 5 iunie 2007

Organizaţia de partid, sub lupa verificării

FLORIN MIHAI

Prin epurările din partid, liderii PMR urmăreau îmbunătăţirea compoziţiei sociale a PMR, promovarea muncitorilor în funcţii de conducere în stat şi în partid. Sarcina oficială a verificării era de a întări partidul “ideologic, politic şi organizatoric”. Anchetele au cuprins toate ministerele, precum şi instituţii importante ale partidului (Academia Ştefan Gheorghiu, Şcoala Centrală de lectori A.A. Jdanov, Direcţia Propagandă şi Agitaţie).
VINOVAŢI ŞI PEDEPSE. “Anchetatorii” aveau dinainte pregătit un set de întrebări pe baza căruia cercetau “trecutul şi activitatea” de membru de partid. Astfel data intrării în partid, vârsta, profesia şi originea socială stârneau interesul Comisiei. Piatra de încercare a membrilor cercetaţi era “mărturisirea” activităţii de dinainte de 1939. Apartenenţa la unul dintre partidele istorice sau (mai rău!) la Garda de Fier era păcat de neiertat! Participarea pe frontul de Est împotriva Armatei Roşii – în bătăliile de la Stalingrad şi la masacrul din Odessa –, ocuparea unor funcţii în timpul regimului antonescian ori o vizită în Germania erau, de asemenea, “bile negre” la “dosar”. Mai puţin grave erau abaterile de la “morala proletară”, lipsa de combativitate, comoditatea şi supraaprecierea. Conducerea partidului trecea cu vederea aceste greşeli, în urma unei autocritici temeinic făcute în faţa Comisiei de Verificare... Pedepsele variau de la trimiterea în munca de producţie în cazul activiştilor de partid (fără pierderea calităţii de membru de partid) şi sancţionarea cu vot de blam până la excluderea din partid. De multe ori în ultimul caz, o anchetă oficială însoţea ilegalităţile descoperite. În timpul verificării nu se miza doar pe buna credinţă a membrilor de partid. Comisia lua în calcul denunţurile, iar în anumite cazuri apela la metode poliţieneşti – confruntarea cu alţi martori. Din raportul de verificare al organizaţiei de partid din Bucureşti reiese că “veneau oameni şi din alte organizaţii să ceară să vină la verificarea anumitor elemente despre care cunoşteau câte ceva”. Pentru a fi “acoperiţi” la anchetă, unii aflau dinainte întrebările Comisiei şi pregăteau răspunsurile “corecte”. Ultima şansă a celor excluşi era contestaţia. Pe baza ei au fost reprimiţi în partid ilegaliştii deveniţi cetăţeni sovietici după 1940, întorşi în România după actul de la 23 august 1944.
ANCHETĂ LA AGITPROP. La Direcţia de Agitaţie şi Propagandă au intrat în “colimatorul” anchetelor 75 de tovarăşi. Erau redactorii ziarelor Scînteia, România liberă, Pentru pace trainică şi prietenie şi angajaţii Radiodifuziunii. Mulţi dintre ei vor fi “oameni de bază” ai partidului în deceniul proletcultismului. Printre numele sonore cercetate s-au aflat Nicolae Goldberger, Mihai Roller, Zina Brâncu, Leonte Tismăneanu, care trebuia să-şi dovedească activitatea din “ţara sovietică” în război. Redacţia oficiosului Scînteia a cunoscut totuşi câteva pierderi. Dacă Silviu Brucan şi Ştefan Voicu erau socotiţi intangibili – mai presus de orice bănuială, nefiind emigraţi în URSS –, în schimb alţi trei redactori au fost excluşi din PMR (Pavel Popa, Haralambie Bădeanu, Savin Tudor).
PAUL NICULESCU-MIZIL, LA COMISIE. Membru de partid din 1945, Paul Niculescu-Mizil avea în timpul epurării 26 de ani. Verificările l-au “prins” director de studii la Universitatea de partid Ştefan Gheorghiu. În ciuda originii sociale “mic-burgheze” (tatăl său fiind şi militant social-democrat), era considerat un “element” de nădejde al partidului. Era apreciat trecutul său fără pată. Lucrase încă de elev la Tipografia “Tiparul Românesc” (1940-1943) şi la ziarul Tinereţea (1945). Comisia i-a găsit însă “o serie de lipsuri”. Probabil pe baza unor colegi “binevoitori” a fost catalogat ca fiind “un tânăr cu manifestări de îngâmfare, distant”. I se reproşa acceptarea formală a criticii, ceea ce obligă pe colegii de partid să îi aducă “documentaţie”. Comisia a “dezvăluit” în anchetă încercările lui Niculescu-Mizil de a crea imaginea de revoluţionar de stânga tatălui său. Era o practică a comuniştilor cu funcţii importante să-şi “cureţe” trecutul. Potrivit anchetei, familia sa “a avut o oarecare activitate în PSD, dar după ce s-a creat PCR, ei au avut o atitudine oportunistă, ocupându-se cu comerţ şi rupând legăturile cu mişcarea muncitorească”. În acelaşi timp, comisia recunoştea în Niculescu-Mizil un “tovarăş energic”, cu “un bagaj destul de mare de cunoştinţe marxist-leniniste”. Membrii comisiei intuiau că putea deveni “într-un scurt timp un element de valoare pentru partid”. În finalul anchetei se dădea şi verdictul, izbăvitor pentru tânărul activist: “corespunde!”.
“ÎNGÂMFAŢI ŞI ÎNCREZUŢI”. Studenţii români trimişi la studii în URSS au fost chemaţi în ţară şi verificaţi la rându-le. Din dosarul colectiv ce li s-a făcut reies invidia şi imaginea negativă pe care o aveau printre activiştii din ţară. Comisia îi eticheta în urma cercetărilor “îngâmfaţi şi încrezuţi, mulţi din ei crezându-se savanţi de pe acum”. Tinerii trimişi cu burse la studiu aveau, se pare, preocupări contrare “moralei proletare”, “deviind în certuri, bârfeli şi chiar şi bătăi”. La ordinea zilei printre studenţi erau jocurile de cărţi şi aventurile... amoroase. Din cauza abaterilor, trei tineri “studioşi” au fost retraşi. Li se reproşau dispreţul pentru realităţile din România şi lipsa lecturilor din Scînteia. În apărarea ei, studenta Lucia Mârza afirmase în faţa Comisiei de Verificare că “nu citeşte Scînteia, căci acolo găseşte numai fraze tip, repetate”. Şcoliţii în URSS învăţaseră cum să înşele vigilenţa anchetatorilor: “Studentul Sandu a apucat calea autocriticilor formale, spunând că de fapt nu e greu să scapi de controlul tovarăşilor din grupul studenţilor români, îţi faci autocritica şi s-a terminat”.

CU CV ŞI RECOMANDARE
Odată încheiată verificarea, mai-marii partidului au decis noi reguli de primire în partid. Astfel, membrii de partid urmau să intre individual, printr-o analiză atentă a trecutului lor politic. Un stagiu de candidat a fost introdus în funcţie de categoriile sociale. Muncitorii din industrie aveau de aşteptat doar şase luni pentru a primi carnetul de membru. În schimb, ţăranii săraci, muncitorii agricoli şi membrii Gospodăriilor Colective trebuiau să aştepte un an, iar intelectualii şi funcţionarii chiar şi un an şi şase luni. Printre cerinţele necesare accederii în partid, obligatorie era cunoaşterea statutului şi a liniei politice a PMR. Odată încheiat stagiul, candidatul prezenta biroului organizaţiei de bază o cerere personală. Totodată ataşa două recomandări din partea altor membri de partid şi o autobiografie. În final, un chestionar lămurea motivele pentru care numitul voia să intre în PMR.

CONSTANTIN PÂRVULESCU
În fruntea Comisiei Centrale de Verificare a fost numit Constantin Pârvulescu, un vechi membru de partid. Primul război mondial îl găsise stabilit la Odessa. A decis în 1917, după izbucnirea revoluţiei bolşevice, să se înroleze în Armata Roşie. A fost unul dintre membrii fondatori ai PCdR (1921) şi ilegalist de frunte, aşa cum li se spunea comuniştilor care apucaseră scoaterea în afara legii a PCR (1924). Condamnat în contumacie în 1934 la zece ani de închisoare, a fost arestat după un an. A executat trei ani de detenţie la Jilava (1936-1939). După eliminarea lui Ştefan Foriş a devenit formal secretarul PCdR. Între 1945-1961 a ocupat funcţia de preşedinte al Comisiei de Control a Partidului. În timpul regimului Ceauşescu influenţa sa politică a scăzut, iar în 1989 a semnat “Scrisoarea celor şase”. N-a fost un om “fără pată”. Din cauza neatenţiei sale s-a produs o neglijenţă în manevrarea actelor ilegaliştilor în 1943. Greşeala a fost pusă în seama lui Remus Koffler, iar acesta a plătit cu viaţa. În consecinţă, Pârvulescu era un personaj uşor de compromis.