miercuri, 13 iunie 2007

„Patriarhul roşu“ sau salvatorul Bisericii

CRISTINA DIAC

Istoria Bisericii Ortodoxe în timpul regimului comunist a fost marcată de personalitatea patriarhului Justinian. A avut una dintre cele mai lungi cârmuiri, rezistând în scaun aproape trei decenii. A fost lăudat şi criticat în egală măsură, fiind văzut atât drept “omul lui Gheorghiu-Dej”, cât şi salvatorul Ortodoxiei.

Între cele două războaie mondiale, funcţia de patriarh fusese una onorifică, ocupantul ei neavând nici un drept real propriu-zis, ci numai atribuţii în plan simbolic. Miron Cristea, primul numit în scaunul patriarhal, ocupase chiar funcţii politice importante în stat, rolul său fiind şi în acest caz mai mult simbolic. Astfel, după moartea Regelui Ferdinand, în iulie 1927, Patriarhul a fost cooptat în regenţa ce trebuia să vegheze asupra Regelui Mihai I, în vârstă de şase ani. Zece ani mai târziu, patriarhul a fost şi întâiul premier al noului regim de autoritate monarhică instituit de Regele Carol al II-lea, funcţie ce avea să o deţină până la moartea sa, în 1939.
Instituţia patriarhatului a fost introdusă prin noul statut al Bisericii Ortodoxe Române, adoptat la începutul anului 1949. Din acel moment, deţinătorul funcţiei de patriarh dobândea noi atribuţii, care nu încălcau autonomia episcopatului. De pildă, patriarhul avea dreptul de a controla modalitatea în care se aplică în eparhii hotărârile Sfântului Sinod. Cel dintâi ocupant al scaunului patriarhal care a beneficiat de prevederile noului statut a fost Justinian Marina. După 1989 s-au făcut numeroase aprecieri legate de personalitatea Întâi Stătătorului BOR în primele decenii de comunism. “Patriarhul roşu”, salvatorul bisericii, “omul” lui Gheorghiu-Dej care şi-a datorat ascensiunea colaborării cu regimul, o mare personalitate a epocii sale – toate aceste variante s-au vehiculat.
Şeful BOR se născuse în 1901 în comuna Cermegeşti din judeţul Vâlcea şi absolvise Facultatea de Teologie din Bucureşti. A fost mai întâi preot în comuna natală, apoi director al Seminarului Sfântul Nicolae din Râmnicu-Vâlcea. Doisprezece ani a slujit ca paroh la Biserica Sfântul Gheorghe din Râmnicu-Vâlcea, până în 1945. În această perioadă este localizat unul dintre cele mai cunoscute episoade din biografia sa. Evadat din lagărul de la Târgu-Jiu în august 1944, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost adăpostit în casa unui preot vâlcean – nimeni altul decât viitorul patriarh. La moartea soţiei, preotul avea să ia calea călugăriei. După 1945 a urcat în ierarhia bisericească, îndeplinind funcţiile de Arhiereu Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, locţiitor de Patriarh.
PRAGMATISM. S-a spus adeseori că patriarhul Justinian a făcut multe servicii puterii comuniste, căreia îi datorează astfel cariera. Publicaţiile bisericeşti din anii ’40 ai secolului trecut îl menţionează pe preotul Ioan Marina ca fiind una dintre prezenţele cele mai active în urbea vâlceană. La iniţiativa lui a apărut prima bancă populară cooperatistă din ţară, numită Banca Populară “Ajutorul” din Râmnicu-Vâlcea, al cărei preşedinte a fost chiar preotul Marina. Capitalul social, în valoare de 1,2 milioane lei, a fost subscris de 120 de preoţi vâlceni. În anii următori au luat fiinţă bănci populare preoţeşti şi în celelalte judeţe din Oltenia. Instituţia bancară a avut succes. Din profit a achiziţionat cel mai frumos imobil din centrul oraşului, compus din parter şi etaj, cu 26 de camere. Aici s-au amenajat camere pentru un cămin, o sală pentru adunările culturale şi religioase, o bibliotecă, birourile Protoieriei Vâlcea, precum şi birourile băncii. Din fondurile colectate încă de la înfiinţarea băncii au fost ajutaţi preoţii internaţi în sanatorii şi spitale, soţiile de preoţi suferinde de diverse boli, studenţi teologi, cantine şcolare, cantina bisericilor din oraş, cantina ajutorului legionar şi altele.
Din punct de vedere politic, preotul Marina era apropiat de Partidul Naţional Ţărănesc, iar dintre liderii ţărănişti, de Ion Mihalache. Documentele de arhivă disponibile în ultima vreme arată că acesta din urmă l-ar fi dorit înscăunat ca episcop de Argeş, dar Mihai Antonescu şi-a dat acordul numai pentru cârja episcopală din Bălţi, propunere neacceptată de Mihalache.
Strategii pe termen lung. Bartolomeu Anania, arhiepiscop al Clujului, în amintirile sale despre Patriarhul Justinian, relatează o discuţie referitoare la punctul de vedere al şefului BOR faţă de puterea comunistă şi totodată referitor la misiunea sa: “Orice instituţie mare trebuie să aibă o strategie. Strategiile sunt de două feluri: pe termen scurt şi pe termen lung. Strategia pe termen scurt se bazează pe o presupunere, uneori credinţă, că în curând vin americanii şi ne scapă de comunişti. Voi, tinerii, aşa gândiţi. Voi sunteţi tineri, credeţi că vin americanii. Eu nu voi încerca să vă sugerez credinţa voastră. Credeţi ce vreţi, dar politica Bisericii o fac eu, iar eu sunt convins că americanii nu vin, sau cel puţin, nu vin curând. Această stăpânire comunistă este de durată, iar strategia bisericii trebuie să fie o strategie pe termen lung. Strategia pe termen scurt presupune confruntare cu un duşman inegal şi, pentru asta, nu este posibil acest lucru. Eu doresc ca pe durata acestei stăpâniri, preoţii mei să nu fie în puşcărie, ci în bisericile lor, ca preoţi, pe cât este posibil. De aceea, o strategie pe termen lung presupune găsirea unui modus vivendi, un dialog cu noua putere şi realizarea a ceea ce se numeşte compromis în orice politică şi în orice diplomaţie.”
SOLUŢII DE CRIZĂ. Spiritul practic al Patriarhului Justinian a făcut ca monahismul ortodox să depăşească momentele de criză. Dintre acestea, poate cel mai important a fost deposedarea mănăstirilor de suprafeţele însemnate de pământ pe care le aveau în proprietate sau folosinţă. A fost ideea Patriarhului Justinian ca aşezămintele monahale să devină centre meşteşugăreşti. “Este absolută nevoie să se înfăptuiască viaţa de obşte, transformându-se mănăstirile în ateliere, unde să se lucreze covoare, scoarţe româneşti, stofe frumoase”, spunea Înalt Prea Fericitul Patriarh în cuvântul de deschidere a cursurilor seminarului monahal de la Mănăstirea Văratec în martie 1949. Urmând îndemnul înaltei feţe bisericeşti, călugării şi călugăriţele au organizat în mănăstiri cooperative meşteşugăreşti şi ateliere. De exemplu, la Mănăstirea Ţigăneşti se realizau covoare, stofe, broderii, la Plumbuita – sculptură, tâmplărie, turnătorie de clopote. Obiectele realizate în mănăstiri erau preluate de unităţile comerţului de stat spre comercializare ori export.

APĂRĂTORUL PREOŢILOR
Justinian nu era un necunoscut la învestirea sa cu cea mai înaltă funcţie în biserica ortodoxă. Cârmuitor în vremuri tulburi, înalta faţă bisericească a avut dificila misiune de a conduce corabia bisericii în vremuri tulburi. Din documentele întocmite de fosta Securitate reiese că Justinian Marina, înscăunat ca Patriarh al României în vara lui 1948, s-a preocupat de soarta preoţilor aflaţi în temniţele comuniste. Fiind sesizat de familii, Patriarhul a adresat o telegramă Episcopiilor, în care cerea să se elaboreze tabele cu toţi preoţii închişi. “Domnul Minstru Stanciu Stoian îşi aminteşte că lucrarea i-a fost adusă de la Patriarhie (listele primite din teritoriu – n.n.) cu o adresă, cuprinzând rugămintea patriarhului de a se interveni la Ministerul de Interne pentru a se cerceta situaţia celor închişi”, grăieşte documentul. Mai departe, Ministerul Cultelor a dat curs solicitării Patriarhului, înaintând-o către Ministerul de Interne.