marți, 12 iunie 2007

„Reţeta“ pentru anihilarea Bisericii

CRISTINA DIAC

Din Albania până în Polonia, anul 1948 a marcat începutul confruntării statului cu biserica. Cea mai afectată a fost Biserica Catolică, din cauza legăturii cu Vaticanul, numit “cap al imperialismului”. Măsurile luate în lagăr faţă de culte seamănă izbitor, ceea ce înseamnă că decizia a fost una valabilă pentru toţi.

Anul 1948 a fost decisiv pentru consolidarea regimurilor comuniste est-europene. Soarta bisericilor a fost crudă peste tot în Europa Răsăriteană supusă dominaţiei sovietice. Ca şi în alte situaţii, principiile generale după care trebuiau să se comporte autorităţile laice faţă de biserici au fost stabilite la Moscova. Sarcina transpunerii în fapte şi metodele reveneau partidelor comuniste locale, în funcţie de realităţile fiecărui stat în parte.
Ţările intrate sub dominaţia sovietică erau un mozaic confesional. De sute de ani, în această zonă coexistaseră – uneori paşnic, alteori nu – creştini ortodocşi, catolici de rit latin, catolici de rit oriental, protestanţi, neoprotestanţi. În 1948, la a doua reuniune a Cominformului din iunie, a fost adoptată şi calea de urmat în privinţa bisericilor. Astfel, Moscova a decis ruperea legăturilor bisericilor catolice cu Vaticanul, catalogat drept “cap al imperialismului”, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice şi aducerea la ascultare a bisericilor ortodoxe şi protestante prin teroare şi şantaj.
Rezultatele nu s-au lăsat prea mult aşteptate. Peste tot s-au adoptat legi care puneau biserica sub ascultarea statului şi îi îngrădeau posibilităţile de a fi alături de credincioşi. Ca urmare a laicizării învăţământului, şcolile confesionale, spitalele şi instituţiile de caritate finanţate de biserică au fost desfiinţate. Activitatea bisericii a fost redusă la oficierea liturghiei. În urma naţionalizărilor, proprietăţile sale – în majoritatea cazurilor considerabile – au trecut la stat. Capii bisericii care au cutezat să se împotrivească au ispăşit ani grei de temniţă.
ALBANIA. În micul stat, alături de populaţia majoritară, de religie musulmană, trăiau romano-catolici şi ortodocşi. În 1948, cei mai importanţi prelaţi catolici au fost arestaţi pentru complot împotriva statului, peste 20 dintre ei fiind executaţi. Arhiepiscopul ortodox Kristofer Kisi a fost întemniţat de asemenea în 1948, pentru “activitate fascistă” şi complot împotriva statului. Prelatul avusese o iniţiativă mai deosebită, dată fiind situaţia din epocă: a refuzat să subordoneze ortodoxia albaneză Patriarhiei de la Moscova, propunând să o aşeze sub jurisdicţia Vaticanului.După “decapitarea” bisericilor, s-a trecut la clerul de rând. Rezultatele au fost drastice: în 1953, în Albania mai oficiau doar zece preoţi catolici.
BULGARIA. Vecinii de la sud de Dunăre erau majoritatea ortodocşi. Ştefan, Mitropolit al Sofiei ales în 1945, a rezistat în scaun doar trei ani. În această perioadă a încercat să găsească o cale de mijloc între interesele bisericii şi cele ale statului comunist. Eşuând, a fost obligat să se retragă şi i s-a stabilit domiciliu forţat la o mănăstire. În 1948, sub păstorirea Mitropolitului Paisie, s-a modificat statutul de funcţionare al Bisericii Ortodoxe, dar şi al celorlalte confesiuni. Conform noii legislaţii, prelaţii puteau fi suspendaţi din funcţie nu de biserică, ci de stat, pentru “activităţi îndreptate contra ordinii de stat”.
IUGOSLAVIA. În raporturile cu religia, ca şi în atâtea alte cazuri, Iugoslavia a făcut notă distinctă faţă de celelalte “ţări frăţeşti”. Când în alte state represiunea împotriva bisericilor abia începea, în Iugoslavia era pe sfârşite. Aflată într-o zonă tradiţional marcată de conflicte interetnice, în republica federativă mozaicul etnic se suprapunea peste cel religios. După cel de-al doilea război mondial, prigoana s-a îndreptat împotriva clericilor consideraţi colaboraţionişti, fie ei ortodocşi, catolici sau musulmani. Rezistenţa iugoslavă împotriva ocupantului nazist fusese aproape la fel de cunoscută ca şi cea franceză. După încheierea războiului, învingătorii s-au dovedit neiertători cu cei ce susţinuseră inamicul german. Peste o sută de preoţi ortodocşi au fost executaţi. Acţiunea principală s-a îndreptat însă împotriva croaţilor şi slovenilor de confesiune catolică. În timpul războiului, Croaţia fusese un stat-marionetă, supus celui de-al treilea Reich. Arhiepiscopul Stepinac de Zagreb a fost judecat pentru colaboraţionism în 1946, într-un proces-spectacol şi a fost condamnat la 16 ani închisoare. În 1948, din circa 2.700 de preoţi catolici, peste 400 au fost ucişi, aproximativ 500 se aflau în închisori, iar 300 fugiseră din ţară. După declanşarea conflictului Tito-Stalin, în 1948, persecuţiile împotriva cultelor s-au diminuat.
UNGARIA. Conform recensământului din 1949, aproximativ 70% din populaţia Ungariei, adică 6,5 milioane de maghiari, aparţinea religiei catolice. Biserica Catolică era deosebit de puternică şi fusese dintotdeauna o prezenţă vie pe scena publică, implicându-se în viaţa socială şi politică. În acelaşi timp, dispunea de importante resurse materiale. Din aceste motive, autorităţile comuniste au văzut biserica supusă Romei ca pe unul dintre principalii oponenţi la comunizare. În octombrie 1945, Sfântul Scaun a numit în fruntea Bisericii Catolicii Maghiare pe Jozsef Mindszenty, personalitate puternică şi cu carismă, ce fusese închis în timpul regimului de extremă-dreapta maghiar al lui Szalaszi. Prin numeroase discursuri, primatul Mindszenty s-a opus regimului şi a încercat să apere biserica şi pe credincioşi. În iunie 1948, peste 6.500 de şcoli confesionale catolice au fost naţionalizate, iar bisericii i s-a interzis să mai întreţină spitale şi să se implice în asistenţă socială (cantine pentru săraci, ajutoare pentru orfani). A doua zi de Crăciun a anului 1948, Jozsef Mindszenty, arhiepiscop de Esztergom şi şef al bisericii catolice maghiare, a fost arestat. Supus unui proces-spectacol, înaltul prelat a primit condamnare pe viaţă. A fost eliberat în 1956. În zilele reprimării revoluţiei maghiare, Mindszenty, al cărui nume fusese rostit de mulţimile răzvrătite ca viitor lider, s-a refugiat la Ambasada SUA, sub a cărei protecţie a rămas 15 ani. În 1971, ca urmare a presiunilor Vaticanului, i s-a permis să părăsească Ungaria. A trecut la cele veşnice patru ani mai târziu, dar rămăşiţele sale pământeşti s-au întors în Ungaria abia în 1991.
CEHOSLOVACIA. În vara lui 1948, guvernul de la Praga a emis două legi cu importante consecinţe: bisericile au fost deposedate de proprietăţile lor, iar sistemul de educaţie a fost naţionalizat. Ca şi în celelalte state supuse comunizării, cea mai afectată a fost biserica catolică locală. În februarie 1948, Monseniorul Beran, Arhiepiscopul de Praga, l-a excomunicat pe prelatul Plojhar, ministru în guvernul dominat de comunişti şi condus de Clement Gottwald. În cele din urmă, arhiepiscopul a fost deportat din Praga, locul său fiind luat de un preot mai înţelegător cu noua putere.
POLONIA. Ca şi în Ungaria, catolicismul era puternic în Polonia. Istoria bisericii se împletise cu istoria statului, catolicismul fiind religia a peste 90% din populaţie. Iniţial, puterea comunistă a încercat să ajungă la un compromis şi să ofere bisericii un statut privilegiat. Adoptarea legii din 1949, care permitea autorităţii laice să intervină în chestiunile bisericeşti, a degradat relaţiile dintre stat şi puterea religioasă.