miercuri, 13 iunie 2007

Scoaterea religiei şi a icoanelor din şcoli

CRISTINA DIAC

Reorganizarea vieţii bisericeşti nu a însemnat mare lucru pentru masa credincioşilor. Interzicerea orelor de religie şi a rugăciunilor la începutul şi sfârşitul orelor de curs ori scoaterea icoanelor din şcoli au trezit vii proteste, în special la sate. Confruntate cu pericolul de revoltă, autorităţile au bătut în retragere.

Constituţia din aprilie 1948 a deschis calea către modelarea instituţiilor în spiritul dorit de puterea comunistă. Legi adoptate ulterior aveau să aducă lămuririle necesare fiecărui domeniu în parte. Bisericile au fost afectate în special de Legea învăţământului şi de Legea cultelor, ambele apărute la începutul lunii august.
LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI Decretul 175 din 3 august 1948 a introdus monopolul de stat asupra învăţământului. “Toate şcolile confesionale sau particulare de orice fel devin şcoli de stat”, se spunea în lege. Astfel, au fost desfiinţate toate şcolile particulare, inclusiv şcolile confesionale deţinute de biserici. Biserica greco-catolică din Ardeal întreţinuse cu mijloace proprii şcoli primare şi secundare. Pe aceeaşi linie, care viza îndepărtarea populaţiei de cele sfinte, au fost interzise orele de religie, s-a introdus interdicţia de a se face rugăciuni la intrarea şi ieşirea copiilor de la ore şi s-a prevăzut eliminarea icoanelor şi a tuturor simbolurilor religioase din sălile de clasă. Aceasta din urmă a stârnit reacţii dure din partea credincioşilor care, mai cu seamă în mediul rural, au refuzat să îşi mai trimită copiii la şcoală, în unele sate fiind necesară amânarea debutului anului şcolar. Dacă prevederi mai abstracte ale Constituţiei sau Legii cultelor, precum reorganizarea eparhiilor în funcţie de numărul credincioşilor practicanţi ai cultului respectiv, au avut impact asupra unui număr limitat de cunoscători, scoaterea icoanelor din şcoli a întâmpinat rezistenţa populaţiei şi a determinat conducerea partidului să bată în retragere.
Chestiunea s-a discutat în Secretariatul CC al PMR, chiar în nucleul restrâns de conducere aşadar. Trăgând concluziile şedinţei, Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus: “Acţiunea Ministerului Învăţământului Public a fost o acţiune anarhică, mic-burgheză, care confundă scoaterea obiectelor religioase cu scoaterea conştiinţei religioase din capul oamenilor. Învăţătorii şi clerul, cu mici excepţii, sunt contra noastră, unanimitatea ţărănimii – 76% din populaţia ţării, 12 milioane de oameni, sunt credincioşi şi nu-i putem face dintr-o dată materialişti. Prin măsurile luate am dat o armă bisericii pentru a-i întări poziţiile la sate în sânul populaţiei, a întări credinţa şi am dat o armă în mâna reacţiunii care îşi are rezervele la sate. Prin scoaterea obiectelor religioase, interpretată ca o măsură împotriva religiei, s-a falsificat şi s-a denaturat linia CC, iar, în afară de aceasta, măsura este contrară Constituţiei”.
LEGEA CULTELOR Regimul cultelor în recent proclamata republică populară a fost reglementat prin Decretul numărul 177 din 4 august 1948. Acest act normativ stabilea raporturile dintre stat şi biserici. Specialiştii în Drept şi istoricii care l-au analizat au ajuns la concluzia că decretul viza manifestările exterioare ale credinţei, care ţineau de organizare, personal, relaţiile cu credincioşii, şi nu de chestiunile de dogmă. De asemenea, au fost preluate numeroase articole din precedenta lege a cultelor, care data din 1928.
Desigur, legea introducea şi noutăţi, cel mai probabil de inspiraţie sovietică. Noul act legislativ prevedea că statul, prin Ministerul Cultelor, exercită controlul asupra cultelor religioase. Această prevedere afecta mai puţin biserica majoritară ortodoxă şi mai mult pe cea greco-catolică şi romano-catolică, supuse Papei. Dezvoltând un articol din Constituţia promulgată în aprilie, încă din primul său articol, decretul din august spunea că “statul garantează libertatea religioasă pe tot cuprinsul RPR. Oricine poate să aparţină oricărei religii sau să îmbrăţişeze orice credinţă religioasă, dacă exerciţiul ei nu contravine Constituţiei, securităţii, ordinii publice sau bunelor moravuri”. În caz contrar, slujbaşii bisericilor care vădeau “atitudini antidemocratice” riscau să nu îşi mai primească salariul de la stat.
În aceeaşi zi, cu noua lege a cultelor a fost promulgat şi actul de înfiinţare a ministerului de resort responsabil cu aplicarea politicii partidului în chestiunile religioase. Această structură aproba înfiinţarea de noi parohii sau unităţi administrativ-religioase, înfiinţarea de noi posturi de personal clerical, didactic sau administrativ, recunoştea numirile, transferările şi pensionările întregului personal, aproba bugetele şi controla fondurile cultelor, supraveghea toate şcolile care pregăteau personal clerical, indiferent de grad (seminarii teologice, facultăţi).
AVERILE BISERICII. După rezolvarea situaţiei legale, statul comunist a socotit că venise vremea să se ocupe şi de averile bisericii. Biserica era un mare proprietar de pământ şi deţinea în folosinţă mari suprafeţe de teren, al căror proprietar era totuşi statul. Veniturile obţinute de pe terenurile în folosinţă reveneau parohiilor şi preoţilor. La începutul anului 1949, pe fondul pregătirilor pentru colectivizarea agriculturii, nefăcând faţă impozitelor şi cotelor mari, biserica ortodoxă a fost nevoită să cedeze terenurile pe care le deţinea în proprietate sau în folosinţă.

ORGANIZAREA BISERICII ORTODOXE
Măsurile legislative din 1948, precum Legea Cultelor sau legea prin care se reorganiza ministerul de resort, au produs consecinţe pentru toate cultele din România, atât cele creştine, cât şi cele necreştine. După trasarea cadrului legal general, autorităţile au solicitat modificarea statutelor – acte care reglementau viaţa internă a confesiunilor. Anul 1949 a adus alte măsuri care vizau activitatea Bisericii Ortodoxe Române. În februarie s-a adoptat un nou statut al bisericii majoritare. Conform acestuia, BOR avea ca organe deliberative Sfântul Sinod şi Adunarea Naţională Bisericească, iar ca organe centrale executive, Consiliul Naţional Bisericesc şi Administraţia Patriarhală. Sfântul Sinod se compunea din mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi în funcţie. În alcătuirea Adunării Naţionale Bisericeşti intrau membrii Sfântului Sinod şi câte un cleric şi doi mireni din fiecare eparhie, aleşi pentru o perioadă de patru ani.