luni, 6 august 2007

"Drumul cenuşii" - zvonuri şi ameninţari

Lavinia Betea

In 1988, la Editura Cartea Romaneasca, scriitorul Augustin Buzura a publicat romanul "Drumul cenuşii", despre care s-a zvonit repede ca este o carte despre greva minerilor. Povestea ei, spusa astazi de autor, seamana prin interpretarile şi subteranele acelui trecut cu istoria grevei din 1977.

Jurnalul Naţional: Cum aţi aflat, domnule Augustin Buzura, despre greva?
Augustin Buzura: De la Europa Libera, din zvonuri şi, inainte de toate, din relatarile colegilor mei medici. Eram la Neptun. In Valea Jiului am plecat de indata ce s-au mai liniştit lucrurile. Doream sa cunosc adevarul, şi nu sa fac pe eroul.Â
Şi ce-aţi aflat atunci, in 1977?
Aproape totul despre cum s-a desfaşurat "simpozionul", caci aşa se numea greva in mediile minereşti. Plus zvonurile cum ca Dobre ar fi fost impuşcat la Lupeni, in plina strada. Alţii jurau ca o maşina ar fi trecut peste el. De fapt se spunea ca şi numeroşi participanţi la greva ar fi fost calcaţi de maşini sau mutaţi forţat in alte centre miniere. Ceea ce a fost adevarat, pentru ca am mers şi pe urmele unora dintre aceştia.
Cum aţi reuşit?!
Din nevoia de a cunoaşte istoria reala. Şi am facut-o atunci cand riscurile erau enorme. Am mai fost şi pe urmele luptatorilor din Fagaraş şi Apuseni sau pe ale unor oameni politici inchişi la Sighet, bunaoara Iuliu Maniu. Cat despre Valea Jiului, ştiind ca sunt destul de cunoscut, m-am prezentat la un director, spunandu-i ca aş dori sa cobor in mina. M-a dus prin toate cotloanele, am mai vorbit cu oamenii, mi-au povestit cum a fost la "simpozion". Am mers apoi la locul de intalnire a microbiştilor, unde, printre altele, se puneau la cale diverse acţiuni. Acolo i-am cunoscut şi pe unii care abatusera drumul maşinilor cu mineri spre locul grevei. Mi s-au parut foarte bine organizaţi. Mi se povestise ca in unele imprejurari aceştia ii pusesera şoferului cuţitul in spate, pentru a-l convinge sa mearga unde trebuia. Oamenii mi-au mai povestit cum l-au izolat pe Ceauşescu de garzile lui, lasandu-l sa treaca doar pe el spre platforma de camion şi inchizand dupa aceea culoarul. De pe platforma acelui camion Ceauşescu şi-a ţinut cuvantarea şi a purtat dialogul cu minerii.
Pe Dobre l-aţi intalnit?
Am intrebat peste tot de el, dar nimeni nu ştia sa-mi spuna unde se afla. Am vorbit cu el abia la inceputul anului 1990. Cred ca sunt primul care m-am interesat de el, obsedat sa aflu ce s-a intamplat cu oamenii aceia. Am publicat apoi, in cateva numere din revista Tribuna, tot ce aflasem despre cele intamplate in Valea Jiului.
Cand aţi terminat cartea?
Cred ca prin '86. O schiţasem inca din 1977 şi imi propusesem, ceea ce sper ca am şi reuşit, sa fie literatura, şi nu o carte a grevei. Inceputul il facusem cu romanul "Refugii", in 1984, şi l-am continuat apoi cu "Drumul cenuşii", aparut in '88, dupa multe discuţii, provocand un scandal uriaş.
Pe care-l traiaţi dvs., il cunoşteau probabil caţiva prieteni...
In prima instanţa, cenzura i-a dat drumul carţii. Susţinusem sus şi tare ca este doar o poveste de dragoste, cum de altfel se scrisese şi in referatul editurii. Securitatea avea insa la Casa Scinteii nişte corectori care trageau şpalturi in plus pentru ea. Ceea ce am aflat, de fapt, mai tarziu. Dupa a doua corectura insa am fost chemat la Consiliul Culturii, unde mi s-a pus in vedere ca in roman am scris despre greva minerilor din Valea Jiului şi ca trebuie sa scot cam 180 de pagini. M-am aparat, susţinand ca n=avusesem cum sa scriu despre greva, intrucat nici Ceauşescu, nici Scinteia şi nici vreun alt ziar sau document oficial nu pomenisera despre aşa ceva. Deci ceea ce scrisesem eu era pura ficţiune.
La ce va cereau sa renunţaţi?
Mi-au aratat zeci de pagini la care trebuia sa renunţ, de fapt, la tot ce avea in roman legatura cu mina. Cartea nu este despre greva, ci pe fundalul unei greve. In realitate, m-au interesat relaţiile omului cu istoria, cand aceasta tabareşte peste el. Toate datele din roman erau insa reale şi, pentru a-l salva, mi-au cerut sa transpun povestea in alt mediu.
Şi cat aţi scos pana la urma din carte?
78 de randuri! A fost o incleştare foarte lunga şi dura şi un om caruia ii port o foarte mare recunoştinţa. Pana la urma, cenzura şi Securitatea au lasat intreaga decizie in seama unui cenzor. Acesta mi-a spus: "Daca scot 180 de pagini, romanul nu mai exista. Riscam, şi ce-o da Domnul!". La cateva saptamani dupa apariţia carţii, m-a chemat la telefon: "Tovaraşul Dulea a afirmat ca i-am pricinuit cel mai mare rau din toata cariera lui. Vino urgent la Bucureşti!". Am venit, am cerut audienţa Tovaraşei, cea care il inspaimantase pe Mihai Dulea, dar, in drum spre celebrul Cabinet 2, am facut edem cerebral. In realitate au dat drumul carţii, deoarece nu ştiau daca am trimis sau nu manuscrisul in strainatate. Cartea a fost salvata şi de teama de scandal, caci apariţia ei in strainatate ar fi insemnat un scandal şi mai mare. In plus, urma sa fie daţi afara toţi cei ce nu fusesera vigilenţi.
Cartea a avut un mare succes. Dar, dupa '90, cat a durat interesul oamenilor pentru a şti ce li s-a intamplat minerilor?
Foarte puţin. A urmat mineriada şi toate cate le ştim. Pe deasupra, certificatele de anticomunist, de democrat, de luptator pentru diverse cauze le-au imparţit mai ales foştii turnatori, fiii de bolşevici şi, cum se intampla dupa orice revoluţie, numeroşi profitori şi lichele. Ce s-a ales şi din eroismul celor de la Braşov?
De ce credeţi ca, spre deosebire de intelectualii din Polonia şi Cehoslovacia care s-au alaturat protestelor şi grevelor muncitorilor, intelectualii romani n-au facut-o?
Spun ce cred şi cum am gandit atunci. Se ştie, la noi se decretase ca nu exista deţinuţi politici. Deci, automat, pentru vreo fapta politica erai trecut la cei de drept comun, printre hoţi, criminali şi deviaţi psihic. Sau, "daca aveai noroc", la un staţionar de psihiatrie. In 1987, cand la Amsterdam s-a infiinţat grupul Gulliver, Havel, care facea parte din grup, ne-a trimis un mesaj filmat din inchisoare. In condiţiile din Cehoslovacia aş fi riscat fara ezitare. Pe urma: scopul meu era sa scriu şi sa public aici, in ţara, iar cata vreme - cu toate dificultaţile - puteam publica, nu avea rost sa aleg inchisoarea sau sa parasesc ţara, aşa cum ma indemnau securiştii şi activiştii. Apoi: Ceauşescu era la mare cinste in Occident pana cu doi-trei ani inainte de Revoluţie. Şi pentru orice vorba rea la adresa lui erai admonestat fara menajamente. El, care se opunea Uniunii Sovietice, Tratatului de la Varşovia, el care era prieten cu mari preşedinţi şi regi etc... In sfarşit, in ţara, in mizeria incredibila de atunci, dominanta era mentalitatea de lagar: fiecare se salveaza cum poate. Plus ca, şi atunci, ca şi acum, Puterea sprijinea o patura de mediocritaţi care, uneori, erau mai agresive decat securiştii. Astazi, in democraţie şi deplina libertate, protesteaza vreun intelectual ca ţara este nenorocita, ca saracia şi ignoranţa au atins culmi greu de imaginat? Din pacate, romanii se solidarizeaza rar şi pentru puţin timp.

STRATURILE SUBTERANULUI POVESTII
Cand am inceput documentarea despre greva minerilor am reluat cartea lui Augustin Buzura. Dar unde e greva? Cum se oprise curajul?
Şi ce "respinsese" cenzura? - ma nedumerisem reparcurgandu-i acum filele in zigzag. Pe scurt, repovestita banal: un ziarist insurat traieşte (e vremea "Codului eticii şi echitaţii...!") o ilicita poveste de dragoste; se pregateşte sa scrie un roman şi inregistreaza pareri diverse despre sursele fericirii şi nefericirii oamenilor (in chiar vremea cand cheile paradisului sunt la partid!); o prietena doctoriţa il roaga sa-i gaseasca fostul iubit, inginerul de mina, disparut fara urma, ca alţi vreo noua mineri (din Valea Jiului se ştia ca pierisera oameni, nu se ştia unde şi caţi). Toate aceste cautari sunt un "drum al cenuşii" in straturile istoriei colectivitaţii unde traiesc personajele principale şi ale memoriei lor. Sa scrii astfel "despre lume şi viaţa" in anii ’80 seamana insa cu ceea ce ar fi azi calatoria in acelaşi metrou cu un terorist infaşurat in dinamita.

[Citeste articolul in Jurnalul National]