miercuri, 17 octombrie 2007

Clasa muncitoare mulţumeşte Partidului!

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Până în ziua votului Legii 119 a naţionalizării, poporul nu a aflat “binefa­cerea” ce i se pregătise în culisele conducerii comuniste. Însă după aflarea veştii, lucrurile au fost astfel organizate încât masele “trebuiau” să se bucure: în fabrici, uzine, pe stradă, în paginile Scînteii. Prea puţini ştiau dimensiunea adevărată a deciziei inspirate de politica Moscovei.

După cum spuneau toate discursurile liderilor politici şi lozincile de partid, naţionalizarea s-a făcut pentru “binele poporului”, astfel încât munca braţelor muncitoare să nu se irosească pentru înavuţirea burgheziei. Promisiunile de viaţă mai bună colorau vorbele mai-marilor PMR, care imediat după 11 iunie au început a co­linda fabricile şi uzinele pentru a-i convinge pe muncitori de avantajele deciziei luate de regimul comunist.
Majoritatea clasei muncitoare, sau cel puţin cea văzută din Scînteia, aclama hotărârea Guvernului Groza şi a PMR-ului. Au fost însă şi voci, slabe şi “calmate” rapid de funcţionari zeloşi, care se întrebau pe cine vor mai trage la răspundere dacă lucrurile nu merg bine. Căci înainte, scria Scînteia reproducând jalba unui grup de muncitori, oamenii îl “puteau strânge de gât pe admi­nistrator sau pe patron”. Dar acum, când fabrica e în “mâinile poporului”?
“Un mare pas înain­te”. Din călimările cores­pondenţilor Scînteii şi ai României libere a curs multă cerneală pe seama naţionalizării. Ei au colindat ţara în lung şi-n lat pentru a surprinde reacţiile mulţimii, bucuria muncitorilor, zelul noilor directori din fiecare fabrică şi uzină. Cele mai “vânate” au fost marile uzine din Capitală. De pildă, la fabrica de ţevi “Malaxa”, deputa­tului muncitorilor, Rădan Isache, i-a revenit onoarea de a face anunţul: “S-a făcut naţiona­lizarea!”. A urmat un discurs menit să capteze atenţia unei întregi hale cu muncitori chemaţi să-l asculte: “Pe drumul reformelor care grăbesc desvoltarea ţării noastre spre socialism, naţionalizarea întreprinderilor, acest măreţ act iniţiat de PMR, este un mare pas înainte!”.
La turnătoria “Lemaitre”, muncitorii întâmpină naţionalizarea în sunetele Interna­ţionalei: “Sunt negri de funingine, scrie reporterul Scînteii, şi muşchii le mai tremură de muncă, dar vocea li se înalţă neşovăitoare”. Aici, noul director este un “tovarăş de la strungărie, decorat cu Ordinul Muncii”. Propaganda funcţionează din plin. Cuvintele de laudă curg: “Muncitorii ies din sală”, încheie apoteotic ziaristul oficiosului partidului. Unul, mai bătrân, se uită în jur: “Uite fabrica în care lucrez de atâta amar de vreme. Nu s-a mutat nici o cărămidă din loc şi totuşi acum o văd cu alţi ochi. Să o păzim ca ochii din cap!”.
La “Mociorniţă”, fabrica de încălţăminte, “seretarul organi­zaţiei de partid din fabrică a anunţat că “pe linia măsurilor luate de guvern, pentru îmbunătăţirea vieţii celor ce muncesc, astăzi «Mociorniţa» scapă de stăpâni!”.
“Împreună să zdrobim duş­manul!” La Uzinele “Vulcan”, “când în cămaşă de cânepă şi pantaloni de doc s-a ridicat să vorbească noul director, muncitorii au înţeles şi mai bine ce înseamnă naţio­nalizarea: “Înseamnă că, de azi înainte, fabrica o conducem noi: eu, Constantin Diaconescu, împreună cu voi, cu toţi care v-aţi legat viaţa de strungurile şi cuptoarele noastre. Să băgăm însă bine de seamă, tovarăşi! Întreaga fabrică lucrează azi pentru noi. Duşmanul va încerca să ne împiedice drumul. Cine va uita asta e la fel de primejdios ca însuşi duşmanul!”.
În cinstea actului naţionalizării, la 14 iunie, Scînteia anunţa cu pompă prima întrecere în industria socialistă, care avea ca scop mărirea producţiei şi a producti­vităţii muncii, reducerea deşeurilor şi a absenţelor, scăderea preţului de cost. Stahanovismul începuse!
În spatele propagandei. Dincolo de cuvintele frumoase şi mitingurile de susţinere, prea puţini muncitori realizau ce schimbări se fac. Practic, viaţa lor şi mai ales condiţia lor la locul de muncă nu se îmbunătăţeau, nici nu se înrăutăţeau. Efectele naţio­nalizării aveau să apară la nivel naţional abia în câţiva ani, timp suficient pentru comunişti de a-şi consolida puterea astfel încât acţiunile lor să nu mai poată fi contestate.
Unul dintre artizanii actului de naţionalizare, Gheorghe Gaston Marin oferă în memoriile sale – “Însemnări din viaţă” – câteva cifre relevante pentru dimensiunea pe care a căpătat-o naţionalizarea: “Prin efectul acestei legi au trecut în patrimoniul statului întreaga industrie siderurgică, peste 80% din industria metalurgică prelu­crătoare, centralele de energie electrică, toate bogăţiile subsolului, industria petrolieră, peste 80% din industria chimică, 80% din industria materialelor de construcţie, aproape 80% din industria lemnului, celulozei şi hârtiei, 80% din industria textilă şi a pielăriei, aproape 80% din industria alimentară, toate mijloacele de transport fluvial şi maritim şi de transmisiune, care până atunci nu apar­ţineau statului, precum şi cele mai importante societăţi bancare şi de asigurări”.
Iar Alexandru Bârlădeanu, cel de-al doilea specialist în materie de economie care a fost martor, dar şi actor din partea puterii la naţio­nalizare, are o concluzie scurtă: “Naţionalizarea s-a făcut categoric la comandă sovietică. Totul se făcea la comandă sovietică. Nu ştiu dacă ei au indicat şi momentul şi formele.”

RECUNOŞTINŢĂ
“Tovarăşe redactor, un grup de muncitori evidenţiaţi în producţie, de la Sovrom­transport Galaţi, întorşi de la casa de odihnă din Voila a fabricii, unde am petrecut 15 zile, mulţumim PMR şi guvernului pentru lupta ce o duc neîncetat în folosul celor ce muncesc. Castelul de la Voila, care altădată a aparţinut contelui Hause de Blome, este astăzi la dispoziţia oamenilor muncii de la SRT”
Scrisoare de la un grup de muncitor