Cu paşi mărunţi şi tăcuţi spre naţionalizare

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Deşi făcută “pentru binele poporului şi în numele lui”, naţionalizarea – trecerea mijloacelor economice în proprietatea statului – a fost ţinută departe de “urechile poporului”. Conducătorii Partidului Muncitoresc Român au pregătit actul în amănunt, începându-l, în forţă, cu confiscarea averii Casei Regale.

“Reţeta sovietică” pentru înfăptuirea idealului comunist cerea parcurgerea unor paşi concreţi de către noile state-satelit su­bordonate URSS-ului: câştigarea alegerilor de către un partid comunist sau muncitoresc, instituirea controlului puterii comuniste în toate variantele ei – executivă, legislativă, ju­decă­torească, trecerea economiei sub “pro­tectoratul” statului. În România, în­cepând cu 1945 şi până în 1948, co­muniştii făcuseră toţi paşii. După pro­clamarea Republicii Populare Ro­mâne şi înfăptuirea reformelor agra­ră şi monetară, la jumătatea a­nului 1948 a venit rândul naţionalizării.
O “NECESITATE”. În nu­mărul din 1 ianuarie 1948, revista Biroului Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti (Cominform) – “Pentru pace trainică, pentru democraţie populară” – a publicat un articol semnat de liderul comuniştilor români, Gheorghe Gheor­ghiu-Dej. Este pentru prima dată când Dej vorbeşte despre “necesitatea” iniţierii actului de naţiona­lizare. Fraza cu pricina o va repeta, şase luni mai târziu, în discursul rostit în faţa Marii Adunări Naţio­nale, cu ocazia supunerii spre aprobare a legii naţionalizării: “Trecerea mijloacelor de producţie în mâinile statului este o necesitate, deoarece aceste arme economice se smulg din mâinile acelora de la care am smuls armele politice.”
Fără a rosti vreodată public cuvântul “naţionalizare”, comuniştii mai “scapă” un semn al intenţiei lor de trecere în proprietatea “celor mulţi” averea celor puţini. Prin Decretul nr. 729/13 aprilie 1948 fuse­se promulgată noua Constituţie a Republicii Populare Române, care prevedea la articolul 11: “Când in­teresul general cere, mijloacele de pro­ducţie, băncile, societăţile de asi­gu­rare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea sta­tului, adică bun al poporului, în condi­ţiu­nile prevăzute de lege.”
Însă de la intenţie la faptă nu a fost decât un pas. Şi unul aproape sigur după cel de abolire a mo­narhiei: în mai 1948, Prezidiului Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr. 938 prin care Domeniile Coroanei intrau în proprietatea statului. De asemenea, se specifica în actul normativ, “toate bunurile mobile şi imobile care la data de 6 martie 1945 se aflau în proprietatea fostului Rege Mihai I, ori a altor membri ai fostei familii regale, trec pe aceeaşi dată în proprietatea sta­tului român.”
SCENARII DIN UMBRĂ. Pentru a-şi asigura succesul acţiunii, liderii comunişti au pregătit în cele mai mici detalii naţionalizarea. Abia după deschiderea arhivelor s-a aflat că, în tainice şedinţe ale Biroului Politic, s-a pus la cale un plan amă­nunţit ce cuprindea locul, timpul şi oamenii cu care se va înfăptui actul naţionalizării. Ba mai mult, ziua de 11 iunie (aleasă datorită încărcăturii ei festive – se împlineau 100 de ani de la revoluţia paşoptistă, când urma a fi făcut marele anunţ, fusese îm­păr­ţită pe ore, astfel încât fiecare ştia ce are de făcut şi în cât timp. Începând cu ora 4 dimineaţa, se făcea instruirea personalului din întreprinderi, în special a liderilor organizaţiilor de partid din fiecare fabrică sau uzină şi a repre­zen­tan­ţilor sindicatului. Pregătirile conti­nuau cu sigilarea caselor de bani sub pretextul efectuării unor controale, până la ora 13, când cei aleşi de partid în funcţii de conducere – neapărat din rândul muncitorilor, ac­tivişti fideli ai PMR – trebuiau să pre­ia conducerea fabricilor. Ora ur­­mătoare, la 14, în toată ţara erau pro­­gramate mitinguri de susţinere a na­ţionalizării de către oamenii muncii. Iar programul s-a desfăşurat întocmai.
Întregul plan a căzut în sarcina Comisiei superioare pentru naţio­nalizare, alcătuită din reprezentanţi ai Comisiei Superioare Economice, Ministerului Industriei, al celui de Interne, Finanţelor şi Jusiţiei, sprijinită de o comisie tehnică de naţio­nalizare şi de 35 de comisii judeţene. Rolul de mână forte al întregii acţi­u­ni a revenit Ministerului Afaceri­lor Interne, condus de Teohari Georgescu. Rolul funcţionarilor Internelor era precis: să împiedice “orice acţiune de sabotaj, terorism, agitaţie, propagandă duşmănoasă şi sustragere de bunuri, acte, registre.” Şi pentru a se evita răscularea, împotrivirea patronilor de întreprinderi naţiona­lizate, aceştia, precum şi personalul “insuficient verificat”, au fost puşi sub straşnică urmărire.

LEGISLAŢIE
“Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului”
Constituţia Republicii Populare Române, art. 11, 1948