Lege şi fărădelege

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Ce, când sau cum s-a naţiona­lizat în 1948?Conform planului “copt” la vârful PMR-ului, legea naţionalizării a fost votată în Parlament la 11 iunie 1948. Cine nu i-a înţeles forma, i-a “probat” efectele pe propria piele. Fluturată doar pe sub ochii românilor, naţionalizarea părea umbrită propagandistic de măreţul gest făcut de Stalin de reducere a datoriei de război a României.

La întrunirea din 4 iunie 1948, Consiliul de Miniştri a decis trimiterea unei scrisori către Stalin prin care Guvernul român să ceară re­du­cerea sumei datorate de ţara noastră în contul datoriei de război. “Această micşorare, scria prim-ministrul Petru Groza în depeşa către generalissim, uşurând sar­ci­ni­le Statului Român, ar însemna un mare ajutor dat poporului nostru în efortul pe care îl depune pentru întărirea şi dezvoltarea vieţii economice a RPR. Cunoscând sentimente de caldă prietenie ale Domniei Voastre şi ale Guvernului pe care-l prezidaţi faţă de poporul ro­mân şi ajutorul ce i l-aţi acordat în clipele sale de grea încercare, ne permitem să nădăjduim că ru­gă­mintea Guvernului RPR va fi luată în considerare.”
Peste doar trei zile, Scînteia anunţa triumfătoare primirea de către Guvern a scrisorii de răspuns din partea lui Stalin. Iată fraza esenţială a epistolei, care a ţinut prima pagină a presei oficiale mai bine de o săptămână: “Dorind să uşureze restabilirea cât mai grabnică a economiei naţionale a României şi ţinând seama de relaţiile de prietenie ce s-au stabilit între ţările noastre, Guvernul Sovietic a luat hotărârea de a reduce suma ce a mai rămas de plătit drept reparaţiuni cu începere de la data de 1 iulie a.c. cu 50%. Cu profund respect, Preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS, Iosif Stalin.”
S-A VOTAT NAŢIONA­LI­ZA­REA! De fapt, “tăvălugul” iscat de corespondenţa dintre guvernele român şi sovietic, încheiată favo­rabil primului, era menit să distragă atenţia populaţiei de la ade­văratul fapt: naţionalizarea. Su­biectul naţionalizării a apărut pe prima pagină a Scînteii doar două zile la rând, restul zilelor fiind ocupate cu “beneficiile” reducerii datoriei de război de către “fratele mai mare, URSS”. De altfel, întreaga acţiune a naţionalizării s-a rezumat la anunţarea discutării în cadrul celei de a doua plenare a Comitetului Central al PMR, desfăşurată între 9 şi 10 iunie, a raportului privitor la “problema naţionalizării întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi”. După îndeplinirea formalităţilor de ordin politic, proiectul de lege al naţio­nalizării propus de Guvern a trecut în Parlament spre aprobare. Şi cum sesiunea parlamentară din 11 iunie 1948 era una aniversară – se săr­bă­toreau 100 de ani de la revoluţia paşoptistă – semnificaţia momentului a crescut. În discursul care a însoţit prezentarea în faţa de­pu­ta­ţilor poporului a proiectului de lege, Gheorghiu-Dej a calificat naţionalizarea ca o “schimbare structurală”, constând în trecerea în mâinile statului, ca “bun de consum al poporului” a celei mai im­por­tante părţi din mijloacele de pro­ducţie. Frazele pompos-propa­gan­distice abundă şi au menirea ca “reprezentanţii poporului” să con­vingă cetăţenii că naţionaliza­rea e o necesitate. Urmare a fost vo­ta­rea Legii nr. 119 pentru naţio­na­li­zarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, mi­ni­e­re şi de transporturi.
LEGEA, LA BANI MĂ­RUNŢI. Actul naţionalizării avea în structura sa şapte capitole. Rigu­rozitatea textului şi atenţia de a cuprinde toate amănuntele nu fac decât să demonstreze că legea fuse­se pregătită cu mult timp înainte. În primul capitol – “Obiectul naţio­nalizării” – erau enumerate toate în­treprinderile ce urmau a fi na­ţionalizate. În Anexă, acestea erau nominalizate, însumând 1.050 de obiective din toate ramurile industriale. Documentul normativ prevedea şi “excepţiile” de la na­ţionalizare şi anume “întreprinde­rile sau parte a capitalurilor acestora care se găsesc în proprietatea unui stat făcând parte din Na­ţiunile Unite, care a dobân­dit aceste bunuri ca urmare a executării Tratatului de Pace sau prin achi­tarea unor obligaţiuni de despă­gubire izvorând din starea de război.” Practic, se încerca excep­tarea de la naţionalizare a socie­tă­ţilor cu capital sovietic, cum erau Sovromurile.
Capitolul II – “Efectele naţio­nalizării” – prin art. 7 dădea mână liberă noilor conduceri ale întreprinderilor naţionalizate să anu­leze orice hotărâre luată sau tranzacţie încheiată de vechea conducere, dacă acestea se “dovedesc păgu­boase pentru întreprindere”. În caz că apărea contestarea deciziilor noii echipe de administraţie, aceasta urma a fi soluţio­nată de către o comisie numită de Ministerul Justi­ţiei şi ale cărei decizii erau inatacabile. Capitolul despre “Procedura naţionalizării”, al treilea, făcea re­ferire la organizarea concretă a lu­crurilor după intrarea în vigoare a legii. De pildă, ministerele de resort trebuiau să numească noi directori ce vor lua în primire conducerea întreprinderilor naţionalizate pe baza unor “situaţiuni sumare de la proprietarii lor”. În caz de lipsă a proprietarilor, directorii cei noi (nu se preciza cum erau aceştia aleşi sau numiţi) vor prelua conducerea în prezenţa autorităţilor poliţieneşti.
Deşi înfiera cu “mânie proletară” burghezo-moşierimea, re­gi­mul comunist pare a-i veni în “ajutor”, despăgubind proprietarii fabricilor şi uzinelor naţionalizate. Articolul 11 din Capitolul IV al legii – “Despăgubiri” – prevedea că în scopul acordării de despăgubiri “proprietarilor şi acţionarilor întreprinderilor naţionalizate”, se înfiinţa Fondul Industriei Naţio­nalizate (a cărui gestiune era supusă controlului Ministerului de Fi­nanţe) care va emite obligaţiuni pe care “le va răscumpăra din beneficiul net al întreprinderilor naţio­nalizate”. Aşadar, legea prevedea şi o portiţă de “scăpare” – în eventualitatea în care fabrica nu producea beneficiu, nici proprietarul sau acţionarii nu erau despăgubiţi. Altă posibilitate a fost strecurată în articolul 14: “Din drepturile de despă­gubire se vor scădea datoriile întreprinderilor neprevăzute în pasivul acestora, precum şi acele izvorând din evaziuni fiscale şi alte opera­ţiuni contrare legii, ca şi pierderile provenite din reaua administraţie a acestor întreprinderi înainte de naţionalizare.” În următorul articol se enumerau categoriile de persoane care nu vor fi despăgubite, şi anume cei care “fiind în serviciul Statului (...) s-au îmbogăţit în timpul cât erau în serviciu, prin fapte ilicite constatate judecătoreşte”; cei care au plecat din ţară în mod clandestin sau fraudulos; cei care nu se întorc în ţară după expirarea termenului de şedere în străi­nătate.
Nici sancŢiunile nu lipsesc. Cele mai aspre sunt prevăzute la articolul 18 din capitolul VI, şi “promiteau” pedepsirea cu 5-10 ani muncă silnică şi confiscarea întregii averi a celor care împiedică sau zădărnicesc aplicarea legii, ascund sau deteriorează bunuri supuse naţionalizării.

PLANIFICARE
“Lăsând mai departe uneltele de producţie în aceste mâini (ale burgheziei, n.n.) ar însemna să permitem burgheziei înlă­tu­ra­rea poporului de la conducerea politică, să continue politica ei de a dezorganiza viaţa noastră economică, pentru a compromite regimul în ochii poporului. (...) Pentru a putea trece la o economie planificată pe care cea mai mare parte a poporului o aşteaptă din partea Guvernului, este necesar a trece aceste mijloace în mâinile Statului.”
Gheorghe Gheorghiu-Dej