Poporul muncitor, călăul burgheziei

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Ziua de 11 iunie 1948 a fost supranumită în propaganda comunistă “vinerea patimilor” burghezilor. Mai toţi marii industriaşi ai Româ­niei interbelice au fost alungaţi sau întemniţaţi din ordinul auto­rităţilor comuniste. Fabuloasele lor averi, confiscate la naţiona­lizare, sunt cu greu redobândite şi despăgubite.

A devenit o regulă în isto­rio­grafia românească de a pune splendoarea Micului Paris şi bunăstarea ro­mâ­ni­lor din deceniile trei şi patru ale se­co­lului trecut pe seama succeselor in­dustriei interbelice. Intervenţia bru­ta­lă a statului, inclusiv prin naţiona­li­zare, soldată nu doar cu confiscarea averii marilor indus­triaşi, ci şi cu distrugerea vieţii acestora şi a fa­­miliilor lor, ar fi contribuit la scă­derea nivelului de trai al românilor pentru următoarele decenii.
Numai că adevărul se află undeva pe la mijloc. Într-adevăr, cei mai afectaţi de măsura naţionalizării au fost patronii, administratorii, deţinătorii de acţiuni la întreprinde­rile naţionalizate, deşi se pregătiseră în mare parte pentru ceea ce va urma. Unii, mai prevăzători, emigraseră cu “grosul” avutului şi cu familiile. Forţa cu care comuniştii şi-au promovat “măreţul act” i-a înfricoşat pe cei mai mulţi. Pe unii i-a alungat din ţară, pe alţii i-a împins la sinucidere, pe alţii i-a adus după gratii. Poporul avea nevoie de “fapte”. Înfloreşte zvonistica. Toţi “inculpaţii” se întrebau: sunt sau nu muncitorii violenţi, acum că se simt “stăpâni” în fabricile “aflate în mâinile lor”? Vor fi sau nu proprietarii, foştii industriaşi trimişi la “muncă voluntară”? Funcţionarii publici din domeniul bancar şi cel al asigurărilor erau speriaţi de perspectiva lipsei unui loc de muncă adecvat pregătirii şi experienţei lor.
Exemplele de “duşmani ai poporului” umplu paginile ziarelor. “Sever şi Max Herdan, scria Scînteia, proprietarii morii «Herdan», au fost condamnaţi la câte cinci ani de închisoare şi câte 40.000 lei amendă pentru nedeclararea de stoc şi vânzarea de mărfuri fără factură”.
Ce se întâmplă însă cu marii industriaşi?
NICOLAE MALAXA. De nu­me­le lui sunt legate primele locomo­ti­ve româneşti (Fabrica a devenit după 1948 Uzina “23 August”), primele automo­bile, uzina “Nicolae Malaxa” (actuala “Faur”), o fabrică de ţevi din oţel (devenită după naţio­nalizare şi rămasă până în zilele noastre Uzina “Republica”), o fa­brică de muniţii de artilerie şi armament, acţiuni la câteva dintre cele mai mari fabrici din ţară – Astra Arad şi Uzi­nele şi Domeniile Reşiţa. Averea sa i-a permis să se implice şi în jocurile politice ale fiecărui regim prin care a trecut. A fost “simpatizant” deo­po­tri­vă al legionarilor şi al comuniştilor. Ve­nirea la putere a acestora din urmă însă a însemnat sfârşitul “epocii Malaxa”. Deşi l-au păstrat o vreme aproape de cercurile puterii drept consilier, comuniştii l-au condamnat la moarte în contumacie (emigrase în SUA) pentru colaborare cu Garda de Fier. Fami­lia lui, prin moştenitoarea Irina, soţia sa­van­tului român George Emil Palade, a fost des­pă­gubită în 2006 pentru cea mai mare parte din fa­buloasa lui avere.
MAX AUSCHNITT. Admi­nistrator delegat al Uzinelor de Fier şi Domeniile Reşiţa (UDR), cea mai mare societate pe acţiuni care a existat în România înainte de instaurarea regimului comunist – cel mai mare capital social (un miliard de lei), cea mai mare cifră de afaceri, cei mai mulţi angajaţi (– 16.669 în anul 1938), respectiv, 22.892 în 1948. Absolvent al Aca­demiei de înalte studii comerciale şi de export din Viena, Auschnitt s-a întors în România, unde s-a implicat activ în viaţa economică a ţării ca preşedinte al Asociaţiei Ge­nerale de Industrie din Banat, vice­pre­şedinte al Uniunii Generale a Industriaşilor din România, senator al Camerei de Comerţ şi Industrie din Galaţi. Totodată a făcut parte din conducerea unor nu­meroase companii străine din Viena, Monaco şi companii ro­mâneşti ca Societatea Română de Telefoane, Banca Chrissoveloni. Împreună cu fratele său deţinea societatea Titan-Nădrag-Călan. În timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în străinătate, retrăgându-se în final în Statele Unite, unde a şi decedat. În 1948, toate proprietăţile i-au fost confiscate de guvernul comunist.
DUMITRU ŞI ION MO­CIOR­­NIŢĂ. Dumitru Mociorniţă a făcut avere în industria de pielărie şi încăl­ţăminte. Născut într-o familie săracă din Prahova, a reuşit să urmeze o şcoală, obţinând chiar din partea lui Ion I.C. Brătianu două burse la şcoli de comerţ din Bucureşti şi Paris. În 1923, cu cre­dit din Germania, a construit la marginea Bucureştiului o fabrică de încăl­ţăminte. După venirea la putere a comuniştilor, atât el, cât şi fiul său, Ion, au refuzat să emigreze. Decizia le-a fost fatală. Amândoi au fost arestaţi şi au pie­rit în închisorile comuniste.

STATUL PUNE MÂNA PE CINEMA ŞI RADIO!
Fenomenul naţionalizării nu s-a oprit la momentul iunie 1949. Naţionalizarea instituţiilor sa­nitare particulare s-a produs prin Decretul 302 de la 3 noiembrie 1948, urmat de Decretul 303 de naţionalizare a industriei cinematografice şi reglementarea comerţului cu produse cinematografice. “Cinematograful este o armă puternică de propagandă şi de agitaţie pentru mase”, susţinea Eduard Me­zincescu, ministru al Artelor şi Educaţiei. El încerca astfel să justifice măsura Guvernului de a trece cinematografia în proprie­tatea statului. Nici Societatea Română de Radiodifuziune nu a “scăpat” de naţionalizare. Cele 40 de procente deţinute de bănci, de primării din Bucureşti sau pro­vincie şi de salariaţi au revenit statului, alături de cele zece imobile aparţinând SRR, din care două vile (la Eforie Nord şi Mangalia), proprietate a Casei de Pensii a societăţii.