marți, 16 octombrie 2007

Editorial: A sărăcit primul-ministru!

LAVINIA BETEA

Deşi criteriile evaluării regimurilor politice sunt gradul de bunăstare al cetăţenilor şi libertatea acestora, cercetătorii “oficializaţi” ai comunismului românesc se feresc cu îndârjire de analizele economice şi sociale. Astfel că un eveniment care a determinat însăşi forma statului român, precum decretul naţionalizării din iunie 1948, are sărace referinţe bibliografice.
Cert este că tot ceea ce s-a întâmplat în România reproduce, în linii generale, experimentele şi realităţile din Uniunea Sovietică. Nu întâmplător Gheorghiu-Dej conducea Ministerul Economiei Naţionale care răspundea, printre altele, şi de livrările datoriilor de război către sovietici şi avea în sarcină naţionalizarea. Operaţiunea a fost dificilă, scrie după 1990, Gaston Marin, cel ce fusese numit la începutul lui mai 1948, secretar general pentru industria de stat tocmai în vederea pregătirii naţionalizării. Şi a fost greu nu, cum s-ar putea crede, din cauza proprietarilor care s-ar fi opus. De altfel, numărul lor se împuţinase după război. De groaza de-a nu fi acuzaţi de “colaboraţio­nism”, pentru că făcuseră afaceri prospere într-o ţară aliată cu Germania nazistă, marii industriaşi şi finanţişti fugiseră din ţară. Au emigrat mulţi şi dintre aceia care deţinuseră cinematografe şi prăvălii, hoteluri şi farmacii, mărunţi comercianţi şi antreprenori care presimţiseră pustietatea vântului din Răsărit. Un banc de epocă, istorisit cu haz de însuşi Bodnăraş, spunea că la “cursurile de democratizare” ale evreilor care urmau să plece în noul stat Israel, profesorul întreabă ce este critica şi autocri­tica. “Critica – zice cursantul chestionat – înseamnă să spunem că Max Auschnitt este un trădător de ţară care a fugit pentru a se vinde americanilor; iar când fac autocri­tică zic: prost am fost că nu am fugit şi eu”.
Dacă nu de patroni se temeau comuniştii la naţionalizarea din iunie 1948, “cadrele” şi specialiştii care urmau să asigure continuitatea producţiei puteau să-i dea peste cap. Mizau pe credinţa aceasta şi cetăţenii de rând, neîncrezători că mâna de oameni care fuseseră ilegaliştii ar fi în stare acum să mişte roţile economiei naţionale după modelul unei utopice etatizări şi planificări globale. Înainte de decizia naţio­nalizării însă, specialiştii “mic-burghezi” trecuseră, mulţi fără s-o ştie, prin verificări care validau pe moment prezumţia că sunt buni ca “tovarăşi de drum”. Sub comanda activiştilor de partid, sutele de oameni care fuseseră pregătiţi pentru a fi numiţi directori, ingineri-şefi şi contabili trebuiau să se prezinte la “post” în preziua adoptării legii pentru ca nimic să nu fie înstrăinat şi să nu se producă tulburări. Naţionalizarea – va spune mai târziu economistul Alexandru Bârlădeanu care a coordonat mulţi ani economia planificată – a fost o adevărată lovitură de stat.
Au existat şi bogătaşi apropiaţi comuniştilor care, cunoscând dinainte decizia naţionalizării, au donat singuri statului proprietăţile lor. Notoriu a fost în “elita roşie” cazul inginerului Emil Calmanovici, cunoscut antreprenor în construcţii. În 1943-1944, când PCdR avea legăturile rupte cu centrul moscovit, ilegalistul Calmanovici subvenţionase din afa­cerile sale case conspirative şi întreţinerea clandestinilor săi tovarăşi. Când s-a făcut naţionalizarea, Calmanovici avea în pri­vinţa averii statut de proletar cu “înalte responsabilităţi”: ministru adjunct al Construcţiilor şi profesor la facultatea de profil. Peste numai trei ani, a fost însă acuzat de spionaj, sionism şi colaborare cu Siguranţa, condamnat apoi la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii pe care n-o mai avea după donaţia făcută partidului.
Uluitor, dar într-un fel dife­rit, a fost şi cazul lui Petru Groza. În martie 1945, Groza începuse mandatul de prim-ministru ca unul dintre cei mai avuţi ardeleni. Avea pământ, acţiuni la diverse antreprize industriale şi comerciale, era proprietar de bănci, cinematografe şi hoteluri. Popularitatea şi priceperea avocatului jovial cu doctorat la Budapesta atrăsese încrederea magnaţilor (între 1923 şi 1926 îl aleseseră preşedintele Uniunii Generale a Industriaşilor Români). Avocatul Groza deţinea pe deasupra stocuri de acţiuni şi funcţii de conducere în nenu­mărate consilii de administraţie. Banca Judeţului Bihor, Fabrica de Sticlă Pădurea Neagră, Băile Buziaş, Fabrica de cărămidă şi ţiglă din Lugoj sunt doar câteva dintre cele 45 de firme unde, la un moment dat, deţinea simultan preşedinţia administraţiei.
Cu excepţia casei familiei sale din Deva, premierul Groza a semnat lista cu naţionalizarea tuturor proprietăţilor sale, dându-le citire, dimpreună cu toate bunurile celorlalţi în Marea Adunare Naţională. Istorisind povestea acestui unic prim-ministru din istoria României, Alexandru Bârlădeanu îşi amintea că la ieşirea din acea şedinţă a forului legislativ care votase naţionalizarea, Petru Groza i s-a adresat amuzat de propria-i situaţie: “Bârlădene, cred că sunt singurul prim-ministru care a intrat în funcţiune bogat şi va ieşi sărac”. Între avere şi putere, Groza alesese puterea, comenta Bârlădeanu. Căci nu se putea atunci să le ai pe amândouă.