duminică, 11 noiembrie 2007

Braşov '87 - Au strigat primii: "Jos Ceauşescu!"

Cristina Diac
Florin Mihai

In noiembrie 1987, cu doi ani inainte de sfarşitul dictaturii, pe strazile Braşovului s-a strigat pentru prima data "Jos Ceauşescu!". Muncitorii braşoveni au fost singurii romani din acea vreme care au avut curajul şi demnitatea sa infrunte regimul. Pe faţa, fara ocolişuri, fara sa aiba vreun sprijin de undeva. In acest timp, peste tot in Est comunismul tragea sa moara.

La sfarşitul anilor '80, Romania oferea un spectacol cenuşiu şi trist. Frigul, foamea, frica, minciuna generalizata dominau viaţa cotidiana a romanilor. Nicolae Ceauşescu a ramas fidel vechilor practici economice staliniste, favorabile dezvoltarii industriei grele, ignorand nevoile populaţiei de rand. Convins pana la fanatism de posibilitatea anularii decalajului economic intre Vestul capitalist şi Estul socialist, impusese masuri drastice de economisire a resurselor ţarii. Raţionalizarea devenise cuvantul de ordine in Romania atat in alimentaţie, cat şi la caldura şi energie electrica.
Pentru a plati creditele externe contractate la mijlocul anilor '70, Ceauşescu a decis ca populaţia ţarii "sa stranga cureaua", adica sa consume cat mai puţine bunuri şi energie electrica. In schimb, industria grea şi-a continuat dezvoltarea, urmand tradiţia instituita de Stalin in Rusia Sovietica inca de la inceputurile comunismului. Industria alimentara, neglijata in mod voit de conducerea ţarii, a cunoscut un regres continuu, produse de stricta necesitate precum painea, laptele, zaharul şi carnea ajungand raritaţi in vitrinele magazinelor. Pentru anumite alimente (paine, ulei şi zahar), s-au introdus cartele, ceea ce a afectat starea de sanatate a populaţiei, ajunsa in pragul subnutriţiei. Pentru a-şi procura alimentele "raţionalizate", romanii stateau la cozi interminabile sau practicau "trocul", oferind la schimb alte produse.
VaNTUL SCHIMBA…RII. In acest timp, in chiar "ţara sovietelor", incepea schimbarea. Sub conducerea unor lideri din "vechea garda" - Iuri Andropov, Constantin Cernenko - situaţia economica se inrautaţise, iar corupţia şi birocraţia "sufocau" societatea sovietica. La 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov, un tanar activist, a fost ales secretar general al PCUS. El a iniţiat un program de reforme, menite sa "dezmorţeasca" economia sovietica de tip centralizat aflata in pragul colapsului. Astfel a aparut Perestroika ("restructurare"), "politica al carei scop este de a activa progresul social şi economic al ţarii şi de a reinnoi toate sferele vieţii", dupa cum o descria Gorbaciov insuşi. In plan economic, succesele occidentalilor in materie de tehnologie avansata, neglijate pana atunci de sovietici, urmau sa fie introduse "ştiinţific" in economia de tip centralizat. Ajutat de planurile modernizatoare ale economiştilor N. Rajkov şi S. Şatalin, Gorbaciov urmarea privatizarea micilor intreprinderi, indexarea salariilor, liberalizarea preţurilor şi lupta contra monopolurilor. Totodata, le-a promis concetaţenilor "imbunataţirea traiului, a sistemului educaţional şi sanitar", sectoare sensibile in statele comuniste de pretutindeni. Conservatorii din PCUS s-au opus reformelor şi l-au contestat pe Gorbaciov. Sprijiniţi de serviciile secrete (KGB), au organizat puciuri impotriva sa, fara a avea succes. Nici reformiştii nu erau mulţumiţi, reclamand lentoarea reformelor. Prins intre cele doua tabere, secretarul general a ramas izolat in viaţa politica sovietica şi, in final, forţat sa demisioneze din funcţia de preşedinte al URSS. In realitate, economia sovietica nu putea fi reformata, cat timp activiştii PCUS pastrau poziţii importante in stat. La randul ei, perestroika fusese precedata de mişcari şi revolte peste tot in lagarul estic.
"SOLIDARNOSC". In vara lui 1980, condiţiile de trai ale polonezilor devenisera insuportabile. Autoritaţile marisera preţurile bunurilor de consum, fara a ajusta şi salariile. Anna Walentynowicz, cunoscuta activista a Partidului Unit al Muncitorilor Polonezi (PUMP), preocupata de greutaţile muncitorilor din şantierul naval "Lenin" din Gdansk, a iniţiat o energica acţiune de protest, la care s-a alaturat Lech Walesa, electrician in aceeaşi fabrica. In urma grevei din august de la şantierul naval din Gdansk, au aparut sindicatele independente, interzise pana atunci in Polonia. Protestatarii cereau legalizarea sindicalismului autonom de partid, desfiinţarea cenzurii, acordarea dreptului la greva, eliberarea deţinuţilor politici şi imbunataţirea sistemului naţional de sanatate. In prima faza, guvernul polonez a recunoscut existenţa sindicatelor independente. Solidaritatea reunea aproape intreaga suflare a muncitorilor polonezi, aproximativ 10 milioane de oameni. Studenţii şi intelectualii s-au alaturat sindicatului, devenit brusc o mişcare sociala de masa. De teama declanşarii unor tulburari politice, generalul Jaruzelski a instituit curtea marţiala, pe baza careia au fost arestaţi aproximativ 5.000 de sindicalişti. In 1982 Solidaritatea a fost interzisa, continuandu-şi activitatea in clandestinitate. Peste şase ani, greva generala a paralizat economia poloneza. Tot mai izolaţi, comuniştii au invitat opoziţia sindicalista la "mese rotunde". Dupa inca un an Solidaritatea a reintrat in legalitate, iar participarea la alegeri i-a adus un mare succes electoral, sindicalistul Tadeusz Mazowiecki fiind desemnat prim-ministru. Era pentru prima oara in istoria statelor comuniste est-europene cand un necomunist accedea intr-un astfel de post. Printr-o presiune constanta asupra guvernanţilor şi aliata cu intelectualitatea dizidenta, muncitorimea a democratizat societatea poloneza, fara a recurge la metode violente. Ultimul pas spre eliminarea comuniştilor de la conducerea ţarii s-a facut prin alegerea lui Lech Walesa in funcţia de preşedinte al Poloniei, in decembrie 1990.
FURAŢI LA SALARII. In Romania, scanteia revoltei a pornit tot de la "clasa muncitoare". Spre deosebire de Polonia, intelectualii nu s-au raliat protestatarilor. Muncitorii de la Intreprinderea de Autocamioane Braşov s-au ridicat singuri impotriva dictaturii şi la final au fost singurii care au tras ponoasele, dupa curajul de a fi strigat cu glas tare ceea ce gandea toata lumea, fara sa o spuna: "Jos Ceauşescu!".
Inceputul le-a parţinut lucratorilor din secţia 440 a intreprinderii "Steagul Roşu". De cateva luni, directorii uzinei obişnuiau sa reduca salariile muncitorilor, oamenilor spunandu-li-se ca erau "sancţionaţi" pentru nerealizarea planului economic. La sfarşitul anilor '80, indicatorii de realizat de catre fiecare intreprindere erau stabiliţi la niveluri atat de ridicate, incat erau practic imposibil de realizat. Pentru aceasta cineva trebuia, desigur, sa plateasca. Şi plateau, deopotriva, muncitorii şi "factorii de raspundere": primii, pentru ca nu muncisera suficient, ceilalţi, pentru ca le permisesera sa nu munceasca. La "lichidare" angajaţii constatau deseori ca le lipsea şi pana la jumatate din retribuţie, in funcţie de categoria la care erau incadraţi. In plus, banii se primeau cu intarziere. Dupa vechimea in munca şi orele lucrate, la fiecare data de 11 ale lunii, muncitorii trebuiau sa primeasca restul salariului, care ajungea la aproximativ 2.000 de lei.
"HAIDEŢI CU NOI!". De data aceasta, salariile au intarziat trei zile. Innebuniţi de frigul din case şi din fabrica, de penuria de alimente, de prapastia dintre prezentul din propaganda şi realitaţile cotidiene, de neplata salariului şi de multe altele, muncitorii secţiei 440 din schimbul trei au intrerupt lucrul in noaptea dinspre 14 spre 15 noiembrie. Secţia respectiva cuprindea aproximativ 90 de lucratori, distribuiţi in trei ateliere. In ciuda numarului restrans, aceştia au avut curajul sa-i "radicalizeze" şi pe ceilalţi. "N-am ieşit afara, pentru ca era ofiţer de serviciu şeful de secţie din tura de noapte, şi-a adus aminte Aurel Bejenariu, lucrator la 440. Maistrul era plecat in concediu, eram in grija unui şef de echipa care era muncitor ca şi noi, şi nici n-a avut intenţia macar sa ne opreasca. Deşi aveam de lucru nu am mai vrut sa lucram. Eram atat de disperaţi, incat nu credeam ca poate sa fie ceva mai rau!"
Valer Ghelase, şeful de secţie, a incercat in zadar sa-şi intoarca la lucru colegii care insistau sa afle cand le vor fi platite salariile. Nu a putut sa le ofere nici o explicaţie, incercand in schimb calea "dialogului". Ghelase a redactat o lista cu cate trei lucratori din fiecare atelier, care sa-şi exprime separat doleanţele, dar muncitorii au inţeles ca era o tactica de a sparge unitatea "revoltaţilor". In cor, cei de la Secţia 440 au refuzat discuţiile cu conducerea fabricii, aştepand venirea dimineţii şi a colegilor din schimbul intai. Intre timp, muncitorii altor secţii, convinşi de indemnul "Haideţi cu noi!", s-au alaturat şi ei protestatarilor din 440 şi, pentru a opri formarea unor grupuri masive de revoltaţi, şefii de secţie au blocat uşile halelor in care lucrau. Spre 9:00 dimineaţa grupul nemulţumiţilor crescuse la aproximativ 1.000 de persoane, iar dupa puţin timp ajunsese sa cuprinda aproape intregul colectiv al uzinei. "Era o masa de oameni care nu mai putea fi ţinuta in frau şi nu avea lider, işi aminteşte Aurel Bejenariu. La cata nemulţumire se acumulase, orice violenţa era justificata. Nu necesara, dar era o supapa de refulare. N-a existat o presiune asupra muncitorilor, sa vina neaparat, fiecare a acţionat conform liberei conştiinţe."
Un reprezentant al conducerii, venit sa "le bage minţile in cap", a fost huiduit şi alungat de puhoiul care se formase in incinta uzinei. Mulţimea s-a deplasat la Palatul Administrativ, sediul conducerii uzinei, aflat in interiorul fabricii "Steagul Roşu". In loc de lamuriri in legatura cu banii lor, oamenii au primit ameninţari din partea conducerii. Au inţeles ca dreptate pot cere doar de la Primarie şi au decis sa plece spre "oraş", la Comitetul Judeţean de Partid, aflat in centrul Braşovului. Conform propagandei partidului, ceea ce facusera ei era intru totul legal şi indreptaţit.
"JOS CEAUŞESCU!" Deşi nemulţumirea cuprinsese intreaga suflare a uzinei, puţini au avut curajul sa plece spre sediul PCR din Braşov. De teama represaliilor, unii au preferat sa se intoarca la lucru, astfel incat pe poarta intreprinderii au ieşit vreo 200 de oameni. Unii işi schimbasera in graba salopetele cu hainele "civile", imaginandu-şi ca vor putea astfel scapa de o posibila identificare din partea organelor de represiune, Miliţia şi Securitatea. Culorile salopetelor constituiau indicii sigure despre provenienţa lucratorilor din secţii. Cei de la "Scularie" aveau uniforme vişinii, iar cei de la "410" - albastre. Cum protestatarii nu-şi confecţionasera din timp pancarte, au smuls steagurile de la intrarea in intreprindere, anume ridicate pentru a celebra alegerile din acea zi. In prima faza, din piepturile celor 200 de oameni au izbucnit strigate de nemulţumire precum: "Vrem mancare!", "Vrem caldura!", "Vrem banii!", "Hoţii!" şi "Vrem duminica inapoi!", iar la un moment dat s-a cantat "Deşteapta-te, romane!". Cum coloana se deplasa pe artera Calea Bucureşti spre centrul Braşovului, numeroşi braşoveni au "pactizat" cu muncitorii din "Steagul Roşu", astfel incat la Comitetul Judeţean au ajuns mult mai mulţi decat plecasera. Tot mai inverşunaţi, oamenii au scandat impotriva regimului comunist. Lozincile "Jos comunismul!" şi "Jos Ceauşescu!", la inceput timide, se auzeau cu putere in Braşov, in miezul zilei de 15 noiembrie. La sediul partidului, pe demonstranţi i-a cuprins furia: cladirea era garnisita cu mobila luxoasa şi candelabre impunatoare, iar frigiderele ticsite cu produse alimentare la care braşovenii de rand abia visau. In semn de protest faţa de huzurul autoritaţilor locale, revoltaţii au spart geamuri, au ars publicaţiile oficiale de partid şi şi-au imparţit mancarea. Sub pretextul tulburarilor de la sediul de partid, trupele din Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista au intervenit in forţa, impraştiind cu brutalitate şi arestand manifestanţii. Ceea ce-i aştepta era de neimaginat in lumea democraţiei socialiste!

"TRENURILE FOAMEI"
Ca mai toţi romanii, braşovenii sufereau şi ei de foame şi de frig. Alimentarele ce se puteau cumpara din localitate erau doar conservele de peşte. Carnea, laptele şi uleiul lipseau, astfel incat, cel mai adesea, muncitorii preferau sa manance la cantinele uzinelor. Pentru a suplimenta hrana, se trezeau cu noaptea in cap, plecand cu primul tren spre Bucureşti, denumit de atunci "trenul foamei". Prin anii '80, in capitala se comercializau in magazine mai multe produse alimentare decat in provincie. Autoritaţile au inţeles "mişcarea". Astfel ca, spre sfarşitul deceniului noua, vanzatorii solicitau cumparatorilor buletinele de identitate, refuzand sa vanda alimente celor fara buletin de Bucureşti.

[Citeste articolul in Jurnalul National]