vineri, 16 noiembrie 2007

Victime... a cata oara?

Ilarion Tiu
Florin Mihai

Muncitorii care s-au revoltat la Braşov in 1987 au aşteptat cu sufletul la gura vestea ca guvernul a emis ordonanţa de urgenţa prin care urmau sa beneficieze de drepturile derivate din "legea recunoştinţei". Contrar promisiunilor facute, n-a fost sa fie nici macar la aniversarea a 20 de ani!

Te-ai fi aşteptat ca şi in Romania, precum in celelalte ţari foste comuniste, oamenii care au contestat deschis vechiul regim şi au suferit condamnari şi ostracizari sa fie stimaţi de societatea civila, iar cuvantul lor sa aiba greutate in dezvoltarea ei. Departe de noi asemenea practici! Puţini cunosc greutaţile cu care se confrunta acum aceşti oameni!
Despre cum au suportat protestatarii din 1987 prefacerile tranziţiei, despre pasurile şi greutaţile lor, am aflat in urma unei convorbiri purtate la sediul Asociaţiei "15 noiembrie 1987", ai carei invitaţi am fost.
BUCURIA REVEDERII. Pentru braşovenii deportaţi şi rudele lor, caderea regimului comunist a avut o semnificaţie in plus, deoarece au putut astfel sa-şi reintregeasca familiile. Cei care plecasera din Braşov impreuna cu soţiile s-au intors acasa. Unii traisera pana atunci singuri, incercand sa-şi protejeze soţiile de calvarul lor. In decembrie 1989, revolta inceputa de ei in urma cu doi ani parea ca avusese deznodamant fericit, şi aşteptau cu sufletul la gura, rugandu-se pentru demonstranţii de la Timişoara şi Bucureşti. Traisera şi momente de deznadejde, cand se parea ca "regimul Ceauşescu" nu are moarte. "De cate ori ma uitam la Ceauşescu ca merge ţanţoş şi foarte vioi, ma gandeam ca mai traieşte pana la o suta de ani şi chiar socoteam cam cat mai are de trait", şi-a amintit Eniko Gyerko, soţia lui Gheorghe Gyerko, condamnat la 2 ani şi 6 luni de inchisoare cu executare la locul de munca, deportat la Craiova. "Imi ziceam: asta nu se lasa! Cand se intamplau evenimentele din Bucureşti, eram chiar schimbul trei - a venit naşul meu la mine şi mi-a zis: "Ceauşescu o sa fie inlaturat!". Ce bucurie a fost pe mine! Maistrul imi spunea ca sunt cu pata pe cap şi sa am grija, dar eu eram mult prea fericita ca sa ma abţin. Ştiam ca de-acum voi fi impreuna cu soţul meu!" Ca Eniko Gyerko sperau toţi deportaţii, iar cadoul de Craciun pentru aceste familii a fost bucuria revederii dupa ani de surghiun.
VA…LTOAREA SCHIMBA…RILOR. In Braşov, oamenii i-au reprimit cu simpatie la inceput. Insa concetaţenii i-au uitat treptat, cuprinşi şi ei de grijile de zi cu zi, la fel ca şi autoritaţile care i-au ignorat, indiferent de coloratura politica, mai tot timpul. Cand se apropie 15 noiembrie - aniversarea revoltei anticomuniste a braşovenilor - reintra in campul atenţiei tuturor doritorilor de campanii de imagine prin asocierea cu "eroii in viaţa". Titlul de cetaţeni de onoare ai Braşovului conferit de autoritaţile locale in 2002 i-a bucurat. "Ei au fost şi sunt uitaţi", crede Adela Vitos, membra a Asociaţiei, despre soarta deportaţilor. "Ar fi meritat mai mult, şi eu am suferit, dar poate nu am suferit cat a suferit soţul meu şi cei care au fost duşi, anchetaţi şi batuţi. Nu ar trebui sa se aduca aminte despre ei doar la 15 noiembrie". De fapt, pentru ei, personal, oamenii nu-şi doresc decat medicamente şi asistenţa medicala gratuita, mai ales pentru cei cu probleme sociale, pensionari şi bolnavi. Cam jumatate dintre membrii asociaţiei sunt in asemenea situaţie, dupa calculele lui Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei.
SPERANŢE DE MAI BINE. In 1990, oamenii sperau ca vor avea parte de libertate, democraţie şi bunastare, insa realitaţile tranziţiei romaneşti s-au dovedit sumbre. Anii au trecut, guvernele s-au succedat la conducerea ţarii, dar braşovenii ce-au protestat in 1987 declara şi acum deschis ca o duc greu. Daca inainte nu aveau caldura, mancare şi dreptul de a vorbi şi gandi liber, acum sunt copleşiţi de teama pierderii slujbelor. "Acum ştiţi cum e viaţa, ne spune dezamagita Adela Vitos. Fiecare lupta pentru a supravieţui. Ma uit in cercul nostru. Pentru o mica parte e bine şi pentru restul e greu! Deci nu s-a schimbat nimic". "Sunt mai multe greutaţi acum", ne spune şi Milica Gruia. "Salariile sunt mult mai mici in raport cu preţurile, iar populaţia este imbatranita. Alţii, mai tineri, au emigrat. Poate ca pentru unii schimbarea din '89 a adus beneficii, dar pentru majoritatea nu! S-au pierdut atatea locuri de munca!" Cu toate greutaţile cotidiene, oamenii nu regreta regimul trecut şi nici nu şi-au pierdut speranţa.
SCLAVIE MODERNA…. De la grijile de zi cu zi, discuţia aluneca incet-incet spre situaţia economica a oraşului Braşov şi in ochii oamenilor se citeşte indignarea. In cor, braşovenii acuza nepasarea autoritaţilor faţa de problemele muncitorilor de aici, care au asistat neputincioşi la privatizari "dubioase" şi concedieri masive. "Situaţia industriei braşovene de acum nici nu se poate compara cu anii '90, imediat dupa revoluţie", acuza Iosif Farcaş, angajat la fosta fabrica "Steagul Roşu", acum in varsta de 49 ani, condamnat la 2 ani inchisoare cu executare la locul de munca, fost deportat la Filiaşi. "Doar atat va spun, ca in "Steagul" au fost in jur de 25.000 de muncitori in anii '90 şi acum sunt 1.800. Sau gandiţi-va: "Tractorul" mai funcţioneaza? Fabrica "Rulmentul" este inchisa!" Oamenii s-au simţit sacrificaţi in numele unui utopic "bine comun", dar efectele economice intarzie sa se vada. Concedierile au fost consecinţa unei privatizari corupte, careia muncitorii i-au cazut victime. Guvernanţii i-au "asigurat" ca vor fi recalificaţi prin Oficiul forţelor de munca. O inşelatorie dupa cum ne-a relatat Eugen Tudose: "Nu iţi ofereau calificare, ci iţi ofereau mai multe meserii, in doua randuri, la care sa faci nişte cursuri de calificare. Daca le refuzai, a treia oara erai obligat sa accepţi un astfel de curs la o firma anume. In plus, ţi se reducea şi ajutorul de şomaj. Te foloseau ca pe un sclav, dupa trei luni urma altul. Probabil ca mai şi dadea telefon la Oficiul forţelor de munca sa vada daca mai sunt alţi şomeri interesaţi de ocuparea unui post".
EROI SAU VICTIME? Cum işi caracterizeaza propria condiţie, i-am intrebat pe protestatarii din 1987 - eroi, victime sau arestaţi din intamplare? Brusc, oamenii au devenit stingheri, numele de eroi parandu-li-se poate prea solemn. Deşi conştienţi de temeritatea gestului lor, care a premers revoltelor din '89, ezita sa se inchipuie eroi. Sunt mandri de gestul lor şi regreta doar suferinţa provocata rudelor. "Eroi consider ca au fost inaintaşii noştri care se duceau voluntari pe front, cu arma in mana", spune Danuţ Iacob, vice-preşedintele Asociaţiei "15 Noiembrie 1987", care avea 18 ani in momentul protestului. "Este altceva. Sunt insa mandru pentru ce am facut şi ca am participat şi eu la o parte din istorie. Asta, da, ma face sa fiu mandru!". "Suntem nişte eroi, admite in final Eugen Tudose, pentru ca in condiţiile de teroare instalate de Securitate atunci gestul de a ieşi in strada, de a scanda şi de a striga la un marş de o asemenea amploare, da, poate fi considerat un act eroic. Noi ne-am invins teama!"

IN MEMORIAM LIVIU BABES
Despre intelectualii romani se spune ca au "rezistat prin cultura". Pictorul Liviu Babeş (centru) a ales sinuciderea
Revolta muncitorilor braşoveni de la 15 noiembrie 1987 a fost urmata de puţine gesturi de solidarizare. Cele mai cunoscute sunt protestele facute de Doina Cornea şi Silviu Brucan, care s-au manifestat public impotriva represiunii braşovenilor. Mai puţin cunoscut este protestul radical al lui Liviu Babeş, maistru la Fabrica de Prefabricate din Braşov şi pictor amator in acelaşi timp. Pe 2 martie 1989, acesta a recurs la un gest dramatic, dandu-şi foc pe partia de schi "Bradul" din Poiana Braşov. Pe o bucata de hartie, Liviu Babeş scrisese, inainte de a muri, un text cutremurator: "Opriţi crimele! Auschwitz - Braşov". In urma autoincendierii a murit la spital dupa cateva ore, iar la inmormantare au participat sute de braşoveni, veniţi acolo voluntar, dupa ce auzisera "pe la colţuri" despre gestul concitadinului lor. Liviu Babeş era un om informat, asculta posturile de radio straine şi ştia ca muncitorii braşoveni au fost aspru pedepsiţi pentru "sfidarea" lor din 15 noiembrie 1987. Aşa a decis el sa protesteze... Ultimele picturi sunt interpretate acum de familie ca premonitorii: "Toate ultimele tablouri erau cu tema", işi aminteşte indurerata Etelka Babeş, soţia lui. "Era un tablou cu o padure amputata. Imi zicea: "Uite asta suntem noi, nişte amputaţi!" In altul era un labirint şi in mijloc rastignirea lui Iisus pe cruce. Imi spunea: "Uite cum e viaţa ca un labirint, daca ai credinţa ieşi din labirint!" Ultimul lui tablou era un fel de peştera in care stalactitele şi stalagmitele erau numai cranii, iar in centru aparea din umbra o femeie şi un copil. Eu spuneam ca parca suntem eu cu fiica-mea, cum ramanem inmarmurite. Şi aşa a fost! asta a fost ultimul lui tablou!...".
Gestul lui Liviu Babeş din 1989 se aseamana cu cel al studentului ceh Jan Palach, care la 19 ianuarie 1969 şi-a dat foc pe treptele Muzeului Naţional din Praga, in semn de protest faţa de ocupaţia sovietica. Cehii au ştiut sa-şi respecte eroii inca de atunci, deoarece inmormantarea lui Palach s-a transformat intr-o manifestaţie de protest contra URSS-ului, la care au participat un milion de oameni, cu toate ca ţara era sub ocupaţia Armatei Roşii. Astazi, o strada centrala şi o piaţa din Praga poarta numele lui Jan Palach, iar anual cehii işi serbeaza eroul la 19 ianuarie. In schimb, despre Liviu Babeş puţini romani ştiu cate ceva. Municipalitatea din Braşov a denumit o strada dupa numele sau, insa dintre organizaţiile societaţii civile doar Asociaţia "15 Noiembrie 1987" ii cinsteşte memoria anual, organizand o ceremonie religioasa pe locul unde s-a autoincendiat. Nimeni dintre autoritaţi nu s-a gandit sa ridice un monument al lui Liviu Babeş pe partia "Bradul" din Poiana Braşov, singurul simbol care indica gestul sau fiind o cruce de fier ridicata de familie. Despre respectarea memoriei soţului, doamna Etelka Babeş spune cu amaraciune: "Cei care au murit la revoluţie au fost inmormantaţi in Parcul Central din Braşov. Mare tristeţe am in mine vazandu-l pe soţul meu uitat pe nedrept de cei care au organizat acest loc de odihna din centru oraşului pentru eroii-martiri ai Revoluţiei. In fond, Liviu a deschis in 1989 Revoluţia Romana Anticomunista! Nu poate nimeni contesta acest lucru".

TRADATI
La Roman SA Braşov, in 1991 s-a infiinţat Sindicatul "Mişcarea 15 Noiembrie 1987", alcatuit in majoritatea sa din protestatarii din urma cu patru ani. Cei aproximativ treizeci de sindicalişti au urmat caile legale de infiinţare a unui sindicat. "Ne-am bazat in permanenţa pe statut, işi aminteşte Eugen Tudose, unul dintre liderii sindicali. Erau multe lucruri de rezolvat: negocieri, delegaţii pe care le primeam de la sindicate din ţara şi din strainatate, participari la cursuri. In acest domeniu, impreuna şi cu alţi baieţi care erau lideri de sindicat, fara nici o modestie, pot sa zic
ca i-am format pe ceilalţi membri. In primul rand le-am zis sa citeasca Legea sindicatelor, Legea contractului de munca şi a contractului colectiv de munca, pe care daca nu le cunoşti ai mari şanse sa intri in ilegalitate". In scurt timp, sindicaliştii de la "15 Noiembrie" au inceput sa "deranjeze". "Conducerea uzinei - relateaza acelaşi Eugen Tudose - a manevrat oameni devotaţi care au format "Sindicatul liber", nu pe faţa, nu oficial, lucrurile astea se fac pe la spate, fara sa ştie lumea. aştia tot timpul erau mana dreapta a lor. Nemulţumirile oamenilor nu erau tratate aşa cum aceştia ar fi dorit sa fie tratate, ci se cadea la o mica inţelegere. Muncitorii au fost tradaţi de liderii lor de sindicat, care au slujit administraţia."

CAP DE FAMILIE
Cele mai afectate de schimbarile economice drastice au fost femeile care, ajunse la varsta a doua şi calificate in meserii fara cautare acum, au ajuns şomere. Cum nici salariile soţilor nu sunt prea generoase, multe braşovence au ales sa munceasca in strainatate, "deportate" singure, departe de familie. "Nevestele au plecat afara, s-au dus majoritatea lor, zice Constantin Bahnareanu. E cazul doamnei Farcaş, care face naveta in Italia, ca şi multe alte femei din asociaţie. Pentru o persoana trecuta de 40 de ani, unde mergi, te angajeaza la trei schimburi cu salariul mediu pe economie, deci e o bataie de joc, nici nu se merita sa te chinui. Diferit e cazul doamnei Eniko Gyerko, care a lucrat ca matriţer, intreţinandu-şi singura familia, cat timp soţul fusese deportat. Ramasa fara loc de munca, s-a angajat la fabrica nou-construita "Ina Schaffer". Se amuza acum pe seama examenului de angajare trecut cu succes: "Am dat probe la desen, fizica şi psihologie". A invaţat din mers sa lucreze la calculator, iar acum lucreaza ca proiectant. "Macar francezii şi germanii aştia sunt serioşi", spune Eniko Gyerko, recunoscand ca munceşte din greu. "Nu intarzie nici o ora cu banii". Din salariul ei traiesc, alaturi de ea, soţul, bolnav din cauza "tratamentului" la care l-au supus anchetatorii in 1987, şi fiica. In ciuda greutaţilor, Eniko Gyerko nu regreta regimul trecut: "Macar acum ai mai multe posibilitaţi in viaţa, daca eşti puţin mai isteţ, poţi sa te descurci, atunci erai legat de maini şi de picioare. Unul se inalţa inainte, acum mult mai mulţi."

[Citeste articolul in Jurnalul National]