S.C. Editura Intact S.R.L., editorul cotidianului Jurnalul National, este inscrisa in registrul de evidenta a prelucrarii datelor cu caracter personal la Autoritatea Nationala de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal sub numarul 6124.
In comformitate cu punctul VI. Modul in care persoanele vizate sunt informate asupra drepturilor lor al notificarii depuse la ANSPDCP, numele persoanelor care fac obiectul cercetarii jurnalistice a redactorilor Jurnalului National la CNSAS trebuie postate pe internet.
In consecinta, la aceasta adresa web, proprietate a Departamentului de Istorie Recenta a cotidianului Jurnalul National, vor fi afisate persoanele despre care redactorii ziarului nostru se documenteaza in Arhiva CNSAS.
Persoane studiate de redactorii cotidianului Jurnalul National la CNSAS:
---------------------------------------------------------------------------------------------
001. Maria Tanase, interpreta de muzica populara. Scopul: realizarea unui numar de colectie
---------------------------------------------------------------------------------------------
002. Constantin Dobre, lider al grevei minerilor din Valea Jiului din 1977. Scopul: realizarea unor materiale despre greva minerilor din Valea Jiului din 1977.
---------------------------------------------------------------------------------------------
003.
004.
005.
006.
007.
008.
009.
010.
duminică, 18 noiembrie 2007
sâmbătă, 17 noiembrie 2007
Brasov 1987 - 20 de ani
In perioada 12-17 noiembrie 2007, Departamentul de Istorie Recenta al Jurnalului National a publicat un serial dedicat revoltei de la Brasov din 15 noiembrie 1987.
1. Braşov '87 - Au strigat primii: "Jos Ceauşescu!"
2. Expulzaţii
3. Braşov '87 - Lui Ceauşescu nu-i pasa de muncitori
4. Eroii de la Braşov şi "societatea civila"
5. "Muncitorii arestaţi nu trebuie sa moara"
6. Victime... a cata oara?
1. Braşov '87 - Au strigat primii: "Jos Ceauşescu!"
2. Expulzaţii
3. Braşov '87 - Lui Ceauşescu nu-i pasa de muncitori
4. Eroii de la Braşov şi "societatea civila"
5. "Muncitorii arestaţi nu trebuie sa moara"
6. Victime... a cata oara?
vineri, 16 noiembrie 2007
Victime... a cata oara?
Ilarion Tiu
Florin Mihai
Muncitorii care s-au revoltat la Braşov in 1987 au aşteptat cu sufletul la gura vestea ca guvernul a emis ordonanţa de urgenţa prin care urmau sa beneficieze de drepturile derivate din "legea recunoştinţei". Contrar promisiunilor facute, n-a fost sa fie nici macar la aniversarea a 20 de ani!
Te-ai fi aşteptat ca şi in Romania, precum in celelalte ţari foste comuniste, oamenii care au contestat deschis vechiul regim şi au suferit condamnari şi ostracizari sa fie stimaţi de societatea civila, iar cuvantul lor sa aiba greutate in dezvoltarea ei. Departe de noi asemenea practici! Puţini cunosc greutaţile cu care se confrunta acum aceşti oameni!
Despre cum au suportat protestatarii din 1987 prefacerile tranziţiei, despre pasurile şi greutaţile lor, am aflat in urma unei convorbiri purtate la sediul Asociaţiei "15 noiembrie 1987", ai carei invitaţi am fost.
BUCURIA REVEDERII. Pentru braşovenii deportaţi şi rudele lor, caderea regimului comunist a avut o semnificaţie in plus, deoarece au putut astfel sa-şi reintregeasca familiile. Cei care plecasera din Braşov impreuna cu soţiile s-au intors acasa. Unii traisera pana atunci singuri, incercand sa-şi protejeze soţiile de calvarul lor. In decembrie 1989, revolta inceputa de ei in urma cu doi ani parea ca avusese deznodamant fericit, şi aşteptau cu sufletul la gura, rugandu-se pentru demonstranţii de la Timişoara şi Bucureşti. Traisera şi momente de deznadejde, cand se parea ca "regimul Ceauşescu" nu are moarte. "De cate ori ma uitam la Ceauşescu ca merge ţanţoş şi foarte vioi, ma gandeam ca mai traieşte pana la o suta de ani şi chiar socoteam cam cat mai are de trait", şi-a amintit Eniko Gyerko, soţia lui Gheorghe Gyerko, condamnat la 2 ani şi 6 luni de inchisoare cu executare la locul de munca, deportat la Craiova. "Imi ziceam: asta nu se lasa! Cand se intamplau evenimentele din Bucureşti, eram chiar schimbul trei - a venit naşul meu la mine şi mi-a zis: "Ceauşescu o sa fie inlaturat!". Ce bucurie a fost pe mine! Maistrul imi spunea ca sunt cu pata pe cap şi sa am grija, dar eu eram mult prea fericita ca sa ma abţin. Ştiam ca de-acum voi fi impreuna cu soţul meu!" Ca Eniko Gyerko sperau toţi deportaţii, iar cadoul de Craciun pentru aceste familii a fost bucuria revederii dupa ani de surghiun.
VA…LTOAREA SCHIMBA…RILOR. In Braşov, oamenii i-au reprimit cu simpatie la inceput. Insa concetaţenii i-au uitat treptat, cuprinşi şi ei de grijile de zi cu zi, la fel ca şi autoritaţile care i-au ignorat, indiferent de coloratura politica, mai tot timpul. Cand se apropie 15 noiembrie - aniversarea revoltei anticomuniste a braşovenilor - reintra in campul atenţiei tuturor doritorilor de campanii de imagine prin asocierea cu "eroii in viaţa". Titlul de cetaţeni de onoare ai Braşovului conferit de autoritaţile locale in 2002 i-a bucurat. "Ei au fost şi sunt uitaţi", crede Adela Vitos, membra a Asociaţiei, despre soarta deportaţilor. "Ar fi meritat mai mult, şi eu am suferit, dar poate nu am suferit cat a suferit soţul meu şi cei care au fost duşi, anchetaţi şi batuţi. Nu ar trebui sa se aduca aminte despre ei doar la 15 noiembrie". De fapt, pentru ei, personal, oamenii nu-şi doresc decat medicamente şi asistenţa medicala gratuita, mai ales pentru cei cu probleme sociale, pensionari şi bolnavi. Cam jumatate dintre membrii asociaţiei sunt in asemenea situaţie, dupa calculele lui Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei.
SPERANŢE DE MAI BINE. In 1990, oamenii sperau ca vor avea parte de libertate, democraţie şi bunastare, insa realitaţile tranziţiei romaneşti s-au dovedit sumbre. Anii au trecut, guvernele s-au succedat la conducerea ţarii, dar braşovenii ce-au protestat in 1987 declara şi acum deschis ca o duc greu. Daca inainte nu aveau caldura, mancare şi dreptul de a vorbi şi gandi liber, acum sunt copleşiţi de teama pierderii slujbelor. "Acum ştiţi cum e viaţa, ne spune dezamagita Adela Vitos. Fiecare lupta pentru a supravieţui. Ma uit in cercul nostru. Pentru o mica parte e bine şi pentru restul e greu! Deci nu s-a schimbat nimic". "Sunt mai multe greutaţi acum", ne spune şi Milica Gruia. "Salariile sunt mult mai mici in raport cu preţurile, iar populaţia este imbatranita. Alţii, mai tineri, au emigrat. Poate ca pentru unii schimbarea din '89 a adus beneficii, dar pentru majoritatea nu! S-au pierdut atatea locuri de munca!" Cu toate greutaţile cotidiene, oamenii nu regreta regimul trecut şi nici nu şi-au pierdut speranţa.
SCLAVIE MODERNA…. De la grijile de zi cu zi, discuţia aluneca incet-incet spre situaţia economica a oraşului Braşov şi in ochii oamenilor se citeşte indignarea. In cor, braşovenii acuza nepasarea autoritaţilor faţa de problemele muncitorilor de aici, care au asistat neputincioşi la privatizari "dubioase" şi concedieri masive. "Situaţia industriei braşovene de acum nici nu se poate compara cu anii '90, imediat dupa revoluţie", acuza Iosif Farcaş, angajat la fosta fabrica "Steagul Roşu", acum in varsta de 49 ani, condamnat la 2 ani inchisoare cu executare la locul de munca, fost deportat la Filiaşi. "Doar atat va spun, ca in "Steagul" au fost in jur de 25.000 de muncitori in anii '90 şi acum sunt 1.800. Sau gandiţi-va: "Tractorul" mai funcţioneaza? Fabrica "Rulmentul" este inchisa!" Oamenii s-au simţit sacrificaţi in numele unui utopic "bine comun", dar efectele economice intarzie sa se vada. Concedierile au fost consecinţa unei privatizari corupte, careia muncitorii i-au cazut victime. Guvernanţii i-au "asigurat" ca vor fi recalificaţi prin Oficiul forţelor de munca. O inşelatorie dupa cum ne-a relatat Eugen Tudose: "Nu iţi ofereau calificare, ci iţi ofereau mai multe meserii, in doua randuri, la care sa faci nişte cursuri de calificare. Daca le refuzai, a treia oara erai obligat sa accepţi un astfel de curs la o firma anume. In plus, ţi se reducea şi ajutorul de şomaj. Te foloseau ca pe un sclav, dupa trei luni urma altul. Probabil ca mai şi dadea telefon la Oficiul forţelor de munca sa vada daca mai sunt alţi şomeri interesaţi de ocuparea unui post".
EROI SAU VICTIME? Cum işi caracterizeaza propria condiţie, i-am intrebat pe protestatarii din 1987 - eroi, victime sau arestaţi din intamplare? Brusc, oamenii au devenit stingheri, numele de eroi parandu-li-se poate prea solemn. Deşi conştienţi de temeritatea gestului lor, care a premers revoltelor din '89, ezita sa se inchipuie eroi. Sunt mandri de gestul lor şi regreta doar suferinţa provocata rudelor. "Eroi consider ca au fost inaintaşii noştri care se duceau voluntari pe front, cu arma in mana", spune Danuţ Iacob, vice-preşedintele Asociaţiei "15 Noiembrie 1987", care avea 18 ani in momentul protestului. "Este altceva. Sunt insa mandru pentru ce am facut şi ca am participat şi eu la o parte din istorie. Asta, da, ma face sa fiu mandru!". "Suntem nişte eroi, admite in final Eugen Tudose, pentru ca in condiţiile de teroare instalate de Securitate atunci gestul de a ieşi in strada, de a scanda şi de a striga la un marş de o asemenea amploare, da, poate fi considerat un act eroic. Noi ne-am invins teama!"
IN MEMORIAM LIVIU BABES
Despre intelectualii romani se spune ca au "rezistat prin cultura". Pictorul Liviu Babeş (centru) a ales sinuciderea
Revolta muncitorilor braşoveni de la 15 noiembrie 1987 a fost urmata de puţine gesturi de solidarizare. Cele mai cunoscute sunt protestele facute de Doina Cornea şi Silviu Brucan, care s-au manifestat public impotriva represiunii braşovenilor. Mai puţin cunoscut este protestul radical al lui Liviu Babeş, maistru la Fabrica de Prefabricate din Braşov şi pictor amator in acelaşi timp. Pe 2 martie 1989, acesta a recurs la un gest dramatic, dandu-şi foc pe partia de schi "Bradul" din Poiana Braşov. Pe o bucata de hartie, Liviu Babeş scrisese, inainte de a muri, un text cutremurator: "Opriţi crimele! Auschwitz - Braşov". In urma autoincendierii a murit la spital dupa cateva ore, iar la inmormantare au participat sute de braşoveni, veniţi acolo voluntar, dupa ce auzisera "pe la colţuri" despre gestul concitadinului lor. Liviu Babeş era un om informat, asculta posturile de radio straine şi ştia ca muncitorii braşoveni au fost aspru pedepsiţi pentru "sfidarea" lor din 15 noiembrie 1987. Aşa a decis el sa protesteze... Ultimele picturi sunt interpretate acum de familie ca premonitorii: "Toate ultimele tablouri erau cu tema", işi aminteşte indurerata Etelka Babeş, soţia lui. "Era un tablou cu o padure amputata. Imi zicea: "Uite asta suntem noi, nişte amputaţi!" In altul era un labirint şi in mijloc rastignirea lui Iisus pe cruce. Imi spunea: "Uite cum e viaţa ca un labirint, daca ai credinţa ieşi din labirint!" Ultimul lui tablou era un fel de peştera in care stalactitele şi stalagmitele erau numai cranii, iar in centru aparea din umbra o femeie şi un copil. Eu spuneam ca parca suntem eu cu fiica-mea, cum ramanem inmarmurite. Şi aşa a fost! asta a fost ultimul lui tablou!...".
Gestul lui Liviu Babeş din 1989 se aseamana cu cel al studentului ceh Jan Palach, care la 19 ianuarie 1969 şi-a dat foc pe treptele Muzeului Naţional din Praga, in semn de protest faţa de ocupaţia sovietica. Cehii au ştiut sa-şi respecte eroii inca de atunci, deoarece inmormantarea lui Palach s-a transformat intr-o manifestaţie de protest contra URSS-ului, la care au participat un milion de oameni, cu toate ca ţara era sub ocupaţia Armatei Roşii. Astazi, o strada centrala şi o piaţa din Praga poarta numele lui Jan Palach, iar anual cehii işi serbeaza eroul la 19 ianuarie. In schimb, despre Liviu Babeş puţini romani ştiu cate ceva. Municipalitatea din Braşov a denumit o strada dupa numele sau, insa dintre organizaţiile societaţii civile doar Asociaţia "15 Noiembrie 1987" ii cinsteşte memoria anual, organizand o ceremonie religioasa pe locul unde s-a autoincendiat. Nimeni dintre autoritaţi nu s-a gandit sa ridice un monument al lui Liviu Babeş pe partia "Bradul" din Poiana Braşov, singurul simbol care indica gestul sau fiind o cruce de fier ridicata de familie. Despre respectarea memoriei soţului, doamna Etelka Babeş spune cu amaraciune: "Cei care au murit la revoluţie au fost inmormantaţi in Parcul Central din Braşov. Mare tristeţe am in mine vazandu-l pe soţul meu uitat pe nedrept de cei care au organizat acest loc de odihna din centru oraşului pentru eroii-martiri ai Revoluţiei. In fond, Liviu a deschis in 1989 Revoluţia Romana Anticomunista! Nu poate nimeni contesta acest lucru".
TRADATI
La Roman SA Braşov, in 1991 s-a infiinţat Sindicatul "Mişcarea 15 Noiembrie 1987", alcatuit in majoritatea sa din protestatarii din urma cu patru ani. Cei aproximativ treizeci de sindicalişti au urmat caile legale de infiinţare a unui sindicat. "Ne-am bazat in permanenţa pe statut, işi aminteşte Eugen Tudose, unul dintre liderii sindicali. Erau multe lucruri de rezolvat: negocieri, delegaţii pe care le primeam de la sindicate din ţara şi din strainatate, participari la cursuri. In acest domeniu, impreuna şi cu alţi baieţi care erau lideri de sindicat, fara nici o modestie, pot sa zic
ca i-am format pe ceilalţi membri. In primul rand le-am zis sa citeasca Legea sindicatelor, Legea contractului de munca şi a contractului colectiv de munca, pe care daca nu le cunoşti ai mari şanse sa intri in ilegalitate". In scurt timp, sindicaliştii de la "15 Noiembrie" au inceput sa "deranjeze". "Conducerea uzinei - relateaza acelaşi Eugen Tudose - a manevrat oameni devotaţi care au format "Sindicatul liber", nu pe faţa, nu oficial, lucrurile astea se fac pe la spate, fara sa ştie lumea. aştia tot timpul erau mana dreapta a lor. Nemulţumirile oamenilor nu erau tratate aşa cum aceştia ar fi dorit sa fie tratate, ci se cadea la o mica inţelegere. Muncitorii au fost tradaţi de liderii lor de sindicat, care au slujit administraţia."
CAP DE FAMILIE
Cele mai afectate de schimbarile economice drastice au fost femeile care, ajunse la varsta a doua şi calificate in meserii fara cautare acum, au ajuns şomere. Cum nici salariile soţilor nu sunt prea generoase, multe braşovence au ales sa munceasca in strainatate, "deportate" singure, departe de familie. "Nevestele au plecat afara, s-au dus majoritatea lor, zice Constantin Bahnareanu. E cazul doamnei Farcaş, care face naveta in Italia, ca şi multe alte femei din asociaţie. Pentru o persoana trecuta de 40 de ani, unde mergi, te angajeaza la trei schimburi cu salariul mediu pe economie, deci e o bataie de joc, nici nu se merita sa te chinui. Diferit e cazul doamnei Eniko Gyerko, care a lucrat ca matriţer, intreţinandu-şi singura familia, cat timp soţul fusese deportat. Ramasa fara loc de munca, s-a angajat la fabrica nou-construita "Ina Schaffer". Se amuza acum pe seama examenului de angajare trecut cu succes: "Am dat probe la desen, fizica şi psihologie". A invaţat din mers sa lucreze la calculator, iar acum lucreaza ca proiectant. "Macar francezii şi germanii aştia sunt serioşi", spune Eniko Gyerko, recunoscand ca munceşte din greu. "Nu intarzie nici o ora cu banii". Din salariul ei traiesc, alaturi de ea, soţul, bolnav din cauza "tratamentului" la care l-au supus anchetatorii in 1987, şi fiica. In ciuda greutaţilor, Eniko Gyerko nu regreta regimul trecut: "Macar acum ai mai multe posibilitaţi in viaţa, daca eşti puţin mai isteţ, poţi sa te descurci, atunci erai legat de maini şi de picioare. Unul se inalţa inainte, acum mult mai mulţi."
[Citeste articolul in Jurnalul National]
Florin Mihai
Muncitorii care s-au revoltat la Braşov in 1987 au aşteptat cu sufletul la gura vestea ca guvernul a emis ordonanţa de urgenţa prin care urmau sa beneficieze de drepturile derivate din "legea recunoştinţei". Contrar promisiunilor facute, n-a fost sa fie nici macar la aniversarea a 20 de ani!
Te-ai fi aşteptat ca şi in Romania, precum in celelalte ţari foste comuniste, oamenii care au contestat deschis vechiul regim şi au suferit condamnari şi ostracizari sa fie stimaţi de societatea civila, iar cuvantul lor sa aiba greutate in dezvoltarea ei. Departe de noi asemenea practici! Puţini cunosc greutaţile cu care se confrunta acum aceşti oameni!
Despre cum au suportat protestatarii din 1987 prefacerile tranziţiei, despre pasurile şi greutaţile lor, am aflat in urma unei convorbiri purtate la sediul Asociaţiei "15 noiembrie 1987", ai carei invitaţi am fost.
BUCURIA REVEDERII. Pentru braşovenii deportaţi şi rudele lor, caderea regimului comunist a avut o semnificaţie in plus, deoarece au putut astfel sa-şi reintregeasca familiile. Cei care plecasera din Braşov impreuna cu soţiile s-au intors acasa. Unii traisera pana atunci singuri, incercand sa-şi protejeze soţiile de calvarul lor. In decembrie 1989, revolta inceputa de ei in urma cu doi ani parea ca avusese deznodamant fericit, şi aşteptau cu sufletul la gura, rugandu-se pentru demonstranţii de la Timişoara şi Bucureşti. Traisera şi momente de deznadejde, cand se parea ca "regimul Ceauşescu" nu are moarte. "De cate ori ma uitam la Ceauşescu ca merge ţanţoş şi foarte vioi, ma gandeam ca mai traieşte pana la o suta de ani şi chiar socoteam cam cat mai are de trait", şi-a amintit Eniko Gyerko, soţia lui Gheorghe Gyerko, condamnat la 2 ani şi 6 luni de inchisoare cu executare la locul de munca, deportat la Craiova. "Imi ziceam: asta nu se lasa! Cand se intamplau evenimentele din Bucureşti, eram chiar schimbul trei - a venit naşul meu la mine şi mi-a zis: "Ceauşescu o sa fie inlaturat!". Ce bucurie a fost pe mine! Maistrul imi spunea ca sunt cu pata pe cap şi sa am grija, dar eu eram mult prea fericita ca sa ma abţin. Ştiam ca de-acum voi fi impreuna cu soţul meu!" Ca Eniko Gyerko sperau toţi deportaţii, iar cadoul de Craciun pentru aceste familii a fost bucuria revederii dupa ani de surghiun.
VA…LTOAREA SCHIMBA…RILOR. In Braşov, oamenii i-au reprimit cu simpatie la inceput. Insa concetaţenii i-au uitat treptat, cuprinşi şi ei de grijile de zi cu zi, la fel ca şi autoritaţile care i-au ignorat, indiferent de coloratura politica, mai tot timpul. Cand se apropie 15 noiembrie - aniversarea revoltei anticomuniste a braşovenilor - reintra in campul atenţiei tuturor doritorilor de campanii de imagine prin asocierea cu "eroii in viaţa". Titlul de cetaţeni de onoare ai Braşovului conferit de autoritaţile locale in 2002 i-a bucurat. "Ei au fost şi sunt uitaţi", crede Adela Vitos, membra a Asociaţiei, despre soarta deportaţilor. "Ar fi meritat mai mult, şi eu am suferit, dar poate nu am suferit cat a suferit soţul meu şi cei care au fost duşi, anchetaţi şi batuţi. Nu ar trebui sa se aduca aminte despre ei doar la 15 noiembrie". De fapt, pentru ei, personal, oamenii nu-şi doresc decat medicamente şi asistenţa medicala gratuita, mai ales pentru cei cu probleme sociale, pensionari şi bolnavi. Cam jumatate dintre membrii asociaţiei sunt in asemenea situaţie, dupa calculele lui Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei.
SPERANŢE DE MAI BINE. In 1990, oamenii sperau ca vor avea parte de libertate, democraţie şi bunastare, insa realitaţile tranziţiei romaneşti s-au dovedit sumbre. Anii au trecut, guvernele s-au succedat la conducerea ţarii, dar braşovenii ce-au protestat in 1987 declara şi acum deschis ca o duc greu. Daca inainte nu aveau caldura, mancare şi dreptul de a vorbi şi gandi liber, acum sunt copleşiţi de teama pierderii slujbelor. "Acum ştiţi cum e viaţa, ne spune dezamagita Adela Vitos. Fiecare lupta pentru a supravieţui. Ma uit in cercul nostru. Pentru o mica parte e bine şi pentru restul e greu! Deci nu s-a schimbat nimic". "Sunt mai multe greutaţi acum", ne spune şi Milica Gruia. "Salariile sunt mult mai mici in raport cu preţurile, iar populaţia este imbatranita. Alţii, mai tineri, au emigrat. Poate ca pentru unii schimbarea din '89 a adus beneficii, dar pentru majoritatea nu! S-au pierdut atatea locuri de munca!" Cu toate greutaţile cotidiene, oamenii nu regreta regimul trecut şi nici nu şi-au pierdut speranţa.
SCLAVIE MODERNA…. De la grijile de zi cu zi, discuţia aluneca incet-incet spre situaţia economica a oraşului Braşov şi in ochii oamenilor se citeşte indignarea. In cor, braşovenii acuza nepasarea autoritaţilor faţa de problemele muncitorilor de aici, care au asistat neputincioşi la privatizari "dubioase" şi concedieri masive. "Situaţia industriei braşovene de acum nici nu se poate compara cu anii '90, imediat dupa revoluţie", acuza Iosif Farcaş, angajat la fosta fabrica "Steagul Roşu", acum in varsta de 49 ani, condamnat la 2 ani inchisoare cu executare la locul de munca, fost deportat la Filiaşi. "Doar atat va spun, ca in "Steagul" au fost in jur de 25.000 de muncitori in anii '90 şi acum sunt 1.800. Sau gandiţi-va: "Tractorul" mai funcţioneaza? Fabrica "Rulmentul" este inchisa!" Oamenii s-au simţit sacrificaţi in numele unui utopic "bine comun", dar efectele economice intarzie sa se vada. Concedierile au fost consecinţa unei privatizari corupte, careia muncitorii i-au cazut victime. Guvernanţii i-au "asigurat" ca vor fi recalificaţi prin Oficiul forţelor de munca. O inşelatorie dupa cum ne-a relatat Eugen Tudose: "Nu iţi ofereau calificare, ci iţi ofereau mai multe meserii, in doua randuri, la care sa faci nişte cursuri de calificare. Daca le refuzai, a treia oara erai obligat sa accepţi un astfel de curs la o firma anume. In plus, ţi se reducea şi ajutorul de şomaj. Te foloseau ca pe un sclav, dupa trei luni urma altul. Probabil ca mai şi dadea telefon la Oficiul forţelor de munca sa vada daca mai sunt alţi şomeri interesaţi de ocuparea unui post".
EROI SAU VICTIME? Cum işi caracterizeaza propria condiţie, i-am intrebat pe protestatarii din 1987 - eroi, victime sau arestaţi din intamplare? Brusc, oamenii au devenit stingheri, numele de eroi parandu-li-se poate prea solemn. Deşi conştienţi de temeritatea gestului lor, care a premers revoltelor din '89, ezita sa se inchipuie eroi. Sunt mandri de gestul lor şi regreta doar suferinţa provocata rudelor. "Eroi consider ca au fost inaintaşii noştri care se duceau voluntari pe front, cu arma in mana", spune Danuţ Iacob, vice-preşedintele Asociaţiei "15 Noiembrie 1987", care avea 18 ani in momentul protestului. "Este altceva. Sunt insa mandru pentru ce am facut şi ca am participat şi eu la o parte din istorie. Asta, da, ma face sa fiu mandru!". "Suntem nişte eroi, admite in final Eugen Tudose, pentru ca in condiţiile de teroare instalate de Securitate atunci gestul de a ieşi in strada, de a scanda şi de a striga la un marş de o asemenea amploare, da, poate fi considerat un act eroic. Noi ne-am invins teama!"
IN MEMORIAM LIVIU BABES
Despre intelectualii romani se spune ca au "rezistat prin cultura". Pictorul Liviu Babeş (centru) a ales sinuciderea
Revolta muncitorilor braşoveni de la 15 noiembrie 1987 a fost urmata de puţine gesturi de solidarizare. Cele mai cunoscute sunt protestele facute de Doina Cornea şi Silviu Brucan, care s-au manifestat public impotriva represiunii braşovenilor. Mai puţin cunoscut este protestul radical al lui Liviu Babeş, maistru la Fabrica de Prefabricate din Braşov şi pictor amator in acelaşi timp. Pe 2 martie 1989, acesta a recurs la un gest dramatic, dandu-şi foc pe partia de schi "Bradul" din Poiana Braşov. Pe o bucata de hartie, Liviu Babeş scrisese, inainte de a muri, un text cutremurator: "Opriţi crimele! Auschwitz - Braşov". In urma autoincendierii a murit la spital dupa cateva ore, iar la inmormantare au participat sute de braşoveni, veniţi acolo voluntar, dupa ce auzisera "pe la colţuri" despre gestul concitadinului lor. Liviu Babeş era un om informat, asculta posturile de radio straine şi ştia ca muncitorii braşoveni au fost aspru pedepsiţi pentru "sfidarea" lor din 15 noiembrie 1987. Aşa a decis el sa protesteze... Ultimele picturi sunt interpretate acum de familie ca premonitorii: "Toate ultimele tablouri erau cu tema", işi aminteşte indurerata Etelka Babeş, soţia lui. "Era un tablou cu o padure amputata. Imi zicea: "Uite asta suntem noi, nişte amputaţi!" In altul era un labirint şi in mijloc rastignirea lui Iisus pe cruce. Imi spunea: "Uite cum e viaţa ca un labirint, daca ai credinţa ieşi din labirint!" Ultimul lui tablou era un fel de peştera in care stalactitele şi stalagmitele erau numai cranii, iar in centru aparea din umbra o femeie şi un copil. Eu spuneam ca parca suntem eu cu fiica-mea, cum ramanem inmarmurite. Şi aşa a fost! asta a fost ultimul lui tablou!...".
Gestul lui Liviu Babeş din 1989 se aseamana cu cel al studentului ceh Jan Palach, care la 19 ianuarie 1969 şi-a dat foc pe treptele Muzeului Naţional din Praga, in semn de protest faţa de ocupaţia sovietica. Cehii au ştiut sa-şi respecte eroii inca de atunci, deoarece inmormantarea lui Palach s-a transformat intr-o manifestaţie de protest contra URSS-ului, la care au participat un milion de oameni, cu toate ca ţara era sub ocupaţia Armatei Roşii. Astazi, o strada centrala şi o piaţa din Praga poarta numele lui Jan Palach, iar anual cehii işi serbeaza eroul la 19 ianuarie. In schimb, despre Liviu Babeş puţini romani ştiu cate ceva. Municipalitatea din Braşov a denumit o strada dupa numele sau, insa dintre organizaţiile societaţii civile doar Asociaţia "15 Noiembrie 1987" ii cinsteşte memoria anual, organizand o ceremonie religioasa pe locul unde s-a autoincendiat. Nimeni dintre autoritaţi nu s-a gandit sa ridice un monument al lui Liviu Babeş pe partia "Bradul" din Poiana Braşov, singurul simbol care indica gestul sau fiind o cruce de fier ridicata de familie. Despre respectarea memoriei soţului, doamna Etelka Babeş spune cu amaraciune: "Cei care au murit la revoluţie au fost inmormantaţi in Parcul Central din Braşov. Mare tristeţe am in mine vazandu-l pe soţul meu uitat pe nedrept de cei care au organizat acest loc de odihna din centru oraşului pentru eroii-martiri ai Revoluţiei. In fond, Liviu a deschis in 1989 Revoluţia Romana Anticomunista! Nu poate nimeni contesta acest lucru".
TRADATI
La Roman SA Braşov, in 1991 s-a infiinţat Sindicatul "Mişcarea 15 Noiembrie 1987", alcatuit in majoritatea sa din protestatarii din urma cu patru ani. Cei aproximativ treizeci de sindicalişti au urmat caile legale de infiinţare a unui sindicat. "Ne-am bazat in permanenţa pe statut, işi aminteşte Eugen Tudose, unul dintre liderii sindicali. Erau multe lucruri de rezolvat: negocieri, delegaţii pe care le primeam de la sindicate din ţara şi din strainatate, participari la cursuri. In acest domeniu, impreuna şi cu alţi baieţi care erau lideri de sindicat, fara nici o modestie, pot sa zic
ca i-am format pe ceilalţi membri. In primul rand le-am zis sa citeasca Legea sindicatelor, Legea contractului de munca şi a contractului colectiv de munca, pe care daca nu le cunoşti ai mari şanse sa intri in ilegalitate". In scurt timp, sindicaliştii de la "15 Noiembrie" au inceput sa "deranjeze". "Conducerea uzinei - relateaza acelaşi Eugen Tudose - a manevrat oameni devotaţi care au format "Sindicatul liber", nu pe faţa, nu oficial, lucrurile astea se fac pe la spate, fara sa ştie lumea. aştia tot timpul erau mana dreapta a lor. Nemulţumirile oamenilor nu erau tratate aşa cum aceştia ar fi dorit sa fie tratate, ci se cadea la o mica inţelegere. Muncitorii au fost tradaţi de liderii lor de sindicat, care au slujit administraţia."
CAP DE FAMILIE
Cele mai afectate de schimbarile economice drastice au fost femeile care, ajunse la varsta a doua şi calificate in meserii fara cautare acum, au ajuns şomere. Cum nici salariile soţilor nu sunt prea generoase, multe braşovence au ales sa munceasca in strainatate, "deportate" singure, departe de familie. "Nevestele au plecat afara, s-au dus majoritatea lor, zice Constantin Bahnareanu. E cazul doamnei Farcaş, care face naveta in Italia, ca şi multe alte femei din asociaţie. Pentru o persoana trecuta de 40 de ani, unde mergi, te angajeaza la trei schimburi cu salariul mediu pe economie, deci e o bataie de joc, nici nu se merita sa te chinui. Diferit e cazul doamnei Eniko Gyerko, care a lucrat ca matriţer, intreţinandu-şi singura familia, cat timp soţul fusese deportat. Ramasa fara loc de munca, s-a angajat la fabrica nou-construita "Ina Schaffer". Se amuza acum pe seama examenului de angajare trecut cu succes: "Am dat probe la desen, fizica şi psihologie". A invaţat din mers sa lucreze la calculator, iar acum lucreaza ca proiectant. "Macar francezii şi germanii aştia sunt serioşi", spune Eniko Gyerko, recunoscand ca munceşte din greu. "Nu intarzie nici o ora cu banii". Din salariul ei traiesc, alaturi de ea, soţul, bolnav din cauza "tratamentului" la care l-au supus anchetatorii in 1987, şi fiica. In ciuda greutaţilor, Eniko Gyerko nu regreta regimul trecut: "Macar acum ai mai multe posibilitaţi in viaţa, daca eşti puţin mai isteţ, poţi sa te descurci, atunci erai legat de maini şi de picioare. Unul se inalţa inainte, acum mult mai mulţi."
[Citeste articolul in Jurnalul National]
joi, 15 noiembrie 2007
"Muncitorii arestaţi nu trebuie sa moara"
Lavinia Betea
La o saptamana dupa revolta, in faţa cantinei din complexul studenţesc, Catalin Bia şi-a inceput protestul. I s-au alaturat colegii Lucian Silaghi şi Horia Şerban de la Silvicultura. Despre duminica de 22 noiembrie 1987 şi urmarile ei, am convorbit cu dl Lucian Silaghi, actualmente director al Teatrului de Stat din Oradea.
Jurnalul Naţional: Domnule Lucian Silaghi, cum a fost acea duminica?
Lucian Silaghi: A fost un moment de rascruce şi la propriu şi la figurat, pentru ca stateam chiar la intersecţie de drumuri in Complexul Studenţesc Memorandumului. Eu puteam s-o iau la stanga spre caminul 5, unde un alt coleg şi bun prieten ma aştepta. Dar, ajuns in faţa cantinei, l-am vazut pe bunul meu prieten Catalin Bia cu o pancarta pe care scrisese "Muncitorii arestaţi nu trebuie sa moara!".
Ce se zvonea atunci in Braşov despre razvratiţii arestaţi?
Se discuta chiar in mediile universitare la modul: "Ma, o sa-i impuşte! O sa-i execute!". Acum poate sa ţi se para exagerat, in dictatura, insa, scenariul era plauzibil! Discutam intre noi, eram in anul IV, in grupa 3401 la Silvicultura, prieteni de nadejde. N-aş vrea sa transform relatarea intr-o poveste elitista, dar noua ne pasa. Ne deranja faptul
de-a fi contemporani cu acest regim inuman şi fara perspectiva.
V-aţi vorbit cum sa faceţi protestul?
Nu. Catalin, ca rezultat al framantarilor şi discuţiilor noastre de o saptamana, a inţeles sa protesteze in acest fel. Fara sa ne spuna! A fost o secunda cand mi-am zis aşa: "Poţi sa te faci ca nu-l vezi pe Catalin". Dar problema s-a pus fulgerator in urmatorii termeni: "Ce le voi spune copiilor mei peste ani daca nu-l bag in seama pe Catalin?".
M-am apropiat de el şi l-am batut pe umar...
Un gest....
Normal. "Te-ai gandit bine?", l-am intrebat. Mi-a zis ca da. şi m-am aşezat langa el, in stanga lui.
Doi studenţi cu o inimaginabila pancarta dupa ce "colectivele de oameni ai muncii" condamnasera "huliganismul" duminicii precedente!
Dupa vreo 10 minute, din cantina a ieşit un alt bun prieten şi coleg, Horica Şerban, actualmente in Canada, care s-a aşezat langa noi. Deci am fost trei! Interesant ca am putut sta 20 de minute! De-o saptamana, complexul era plin cu patrule de miliţieni. Şi am fost vazuţi de sutele de studenţi care veneau la masa.
Dar nu se aşezau langa dvs.!
Nu, dar nu pot sa le reproşez nimic, pentru ca... Sa va relatez ce
s-a intamplat ulterior. La un moment dat a venit o patrula: un subofiţer cu cascheta, insoţit de doi soldaţi care faceau armata la Miliţie. Şeful ei a pus mana pe tocul de la pistol, l-a desfacut şi a zis: "Va rog sa ma urmaţi şi nu incercaţi sa fugiţi, pentru ca o sa fac uz de arma!". Şi ne-au dus in garajul rectoratului, situat la vreo 30 de metri de cantina. Din acel moment, noi n-am mai ştiut ce se intampla afara. Am aflat peste circa un an ca afara au inceput sa se adune colegii noştri.
Unde v-au dus?
In garajul rectoratului, ne-au legitimat, a aparut rapid prorectorul, aşa, cu o voce plangareaţa. "Mai baieţi, ce mi-aţi facut?" şi, dupa vreo 20 de minute, au venit vreo şapte echipaje de luptatori USLA.
Pentru trei studenţi?
Nu... Intre timp se adunasera cateva zeci de studenţi, in special de la Silvicultura, colegi de-ai noştri, cerand punerea noastra in libertate imediat: "Scoateţi-i afara!" - strigau ei. Şi i-au impins pe studenţi cu scuturi şi cu bastoane cu impulsuri electrice in caminul 5. Noi am fost duşi in faţa generalului Nuţa, cel care a murit imediat dupa revoluţia de la Timişoara, care ne-a luat: "Bai, ce s-a intamplat cu voi? S-a umflat malaiul in voi?".
V-au batut?
Singurul moment cand s-a folosit forţa: cand am fost urcaţi in maşinile ARO. Cand ne-au bagat in maşina ne-au injurat bine şi am simţit şi un baston, aşa, in coaste... De-a lungul anchetei au fost cateva momente psihologice!
Cat a durat?
Ancheta a durat de pe la 2 pana seara la 9, cam aşa. Am fost preluat de un anume colonel Faur, dar asta cu numele e o practica. "De ce am facut asta? Pentru ca eram preocupaţi de soarta muncitorilor. Pai nu spune Partidul Comunist Roman ca e un stat al muncitorilor şi al ţaranilor?! Credeţi ca oamenii aia au ieşit de prea bine?" Am spus tot timpul: "Suntem preocupaţi de soarta muncitorilor, nu vrem sa se intample ceva cu muncitorii, pentru ca nu sunt vinovaţi".
Şi se limitau la atat?
Erau momente cand mai intrau nişte zdrahoni, luau cate un bulan şi il flexau, aşa, semnificativ. Pe la inceputul anchetei se auzeau nişte urlete sinistre de la cainii-lup din curtea Inspectoratului de Miliţie. Şi imi spune la un moment dat Faur: "Cainii aştia trebuie sa-şi merite hrana!". Sau, dupa ancheta, ne-au adunat, stateam pe scaune şi intra un tip subţire, o figura de ţigan batauş: "Capetele pe birou!". "Aici, pe biroul asta sa-mi pun capul?", zic eu. "Da, domnule, vrei sa dormi in cur?!"
Cat v-au ţinut?
Luni am fost duşi la ora 11:00, daca ţin bine minte, la sediul rectoratului. Ni s-a comunicat verdictul: exmatriculare pe perioada nedeterminata.
Pentru ce motiv?
Abateri grave de la disciplina universitara. Am fost intrebaţi in faţa Senatului, acolo, daca aveam ceva de declarat. Nu, n-aveam absolut nimic!
Dar in faţa studenţilor, ca pe muncitori in faţa "colectivului", nu v-au adus?
Nu! In faţa studenţilor, la o zi sau doua, a venit adjuncta de atunci a ministrului Invaţamantului, care a incercat sa le spuna: "Dvs. trebuie sa aveţi o alta atitudine". Colegii s-au ţinut tare şi fiecare in parte, pe un ton foarte politicos, intreba: "Cu ce au greşit colegii noştri, pentru ca de fapt au vrut sa se solidarizeze cu nişte muncitori?! Ca nu e impotriva moralei socialiste".
Ce-aţi facut dupa exmatriculare?
Seara ne-au dus la gara şi, sub escorta miliţiei (tot timpul, interfaţa a fost miliţia!), ne-au dus acasa, la parinţi. Taţii noştri aveau din punct de vedere profesional, şi nu numai, zic eu, nişte poziţii inatacabile. Catalin Bia era clujean, iar tatal lui era un reputat profesor de rezistenţa la Facultatea de Construcţii din Cluj. Tatal lui Horica Şerban, raposatul domn Şerban, era medic, iar tatal meu, inginer silvic la Inspectoratul Silvic Oradea. Am fost intampinaţi de comandanţii Miliţiei şi ai Securitaţii, care ne-au recomandat sa ne angajam cat de repede. Horica s-a angajat ca strungar la o uzina din Oradea, eu - muncitor necalificat la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicola. Iar Catalin Bia a lucrat la drumuri forestiere, dupa cate ştiu eu. Şi am lucrat timp de doi ani, pana la 1 octombrie 1989, cand, la cerere, am fost reinmatriculaţi.
In 1987, cu toate riscurile, dvs., trei studenţi, aţi protestat: "Muncitorii nu trebuie sa moara!". Dupa 1990 insa, muncitorii au redevenit victime fara solidaritate din partea intelectualilor. Traiesc un al doilea pericol de moarte, aş zice...
Absolut! Li se intampla o a doua moarte acum. In anul 1990, noi ar fi trebuit sa facem nişte reforme radicale in economia romaneasca. Or, toţi premierii au promis ca vor veni cu nişte reforme necesare, dar nu le-au facut din considerente populiste. Ca sa nu-şi piarda susţinerea electorala. Victime ale incompetenţei clasei politice romaneşti sunt şi muncitorii de la Steagul Roşu. De doua ori victime - ale clasei politice de dinainte de 1989, dar şi ale celei de-acum.
CONFORMISMUL UNIVERSITARILOR
In 1987, rectorul Universitaţii Braşov, conf. univ. dr Filofteia Negruţiu, a semnat ordinul de exmatriculare a celor trei studenţi de la Facultatea
de Silvicultura, care s-au solidarizat cu muncitorii. Dupa 20 de ani rememoreaza cele intamplate astfel:
"Dupa ce am fost anunţata ca cei trei studenţi sunt pe scarile cantinei studenţeşti, am ajuns acolo, dar intre timp ei fusesera ridicaţi. A fost prezent acolo domnul prorector Dogaru, care era responsabil cu activitatea studenţilor. A trebuit sa anunţam Ministerul Invaţamantului şi a doua zi a venit la Braşov adjuncta ministrului, doamna Viorica Nicolau, care a zis ca ce-au facut cei trei studenţi nu este compatibil cu viaţa de student şi ca urmeaza sa fie exmatriculaţi. Decanul Facultaţii de Silvicultura, profesorul Victor Stanescu, a facut propunerea ordinului de exmatriculare. Am semnat. Nu se putea pune problema sa refuz semnarea acestuia. M-ar fi destituit imediat şi poate ca ma condamnau şi pe mine.
Am aflat ca Bia, care era fiu de cadru didactic universitar, a fost vazut de studenţii noştri sapand şanţuri pentru poziţionarea firelor de telefonie. De cate ori m-am dus la minister am cautat-o pe doamna Viorica Nicolau şi i-am cerut reinmatricularea studenţilor noştri. Doamna Nicolau mi-a spus sa fac revenire la ordinul de exmatriculare şi şi-a asumat rolul de a-l convinge pe ministrul Invaţamantului de atunci, Teoreanu, sa accepte. Au fost reinmatriculaţi in septembrie 1989.
S-au facut presiuni mari pentru exmatricularea studenţilor şi de la Comitetul Judeţean de Partid, direct prin doamna Cebuc, secretara cu propaganda. M-a şi muştruluit ca n-am grija de studenţi.
Decizia de exmatriculare a fost luata fara consultarea Consiliului Profesoral sau a Biroului Senatului. Aşa ni s-a impus. Din partea Securitaţii a fost un ofiţer superior de la Bucureşti, nu-i mai ţin minte numele, care a cerut sa fiu destituita. Dar n-a fost sa fie aşa.
Mi-a fost greu sa iau decizia de excludere, pentru ca erau studenţi fruntaşi.
La 23 noiembrie a fost convocata o şedinţa de catre Decanatul Facultaţii de Silvicultura, unde au fost aduşi cei trei studenţi. Au fost prezenţi decanul facultaţii, domnul Victor Stanescu, doamna Viorica Nicolau, secretarul de partid al facultaţii, domnul Leahu şi alţii. Eu n-am participat. Ma gandesc ca poate aş fi intervenit, dar nu ştiu daca aş fi facut-o, pentru ca eram şi membra a Marii Adunari Naţionale.
A mai fost inca un grup de studenţi seralişti din Zarneşti, care a avut de suferit. Mi-aduc aminte ca am fost sunata intr-o dimineaţa de conferenţiarul Gatej, care mi-a spus ca pereţii corpului T al Universitaţii erau plini de inscripţii impotriva lui Ceauşescu. Eu i-am spus sa incuie uşile şi sa scrie: "In aceasta zi nu se ţin cursuri. Corpul T este in reparaţii". Am informat Comitetul Judeţean de Partid şi in scurt timp au fost prinşi autorii inscrisurilor. Era inaintea Craciunului, tot in 1987.
Nu-mi aduc aminte de alţi studenţi exmatriculaţi. Nu ţin minte decat numele de Bruma Ioan.
Astazi accept actul studenţilor protestatari. Poate ca şi atunci, in sufletul meu eram de acord cu ei. Erau nemulţumiri mari la nivelul societaţii".
DECLARATIE LA SECURITATE
In ziua arestarii, studentul Catalin Bia a dat urmatoarea declaraţie:
"Subsemnatul, Bia Catalin, student in anul IV la Facultatea de Silvicultura din Braşov, am reşedinţa in complexul studenţesc Memorandumului, camin 1, camera 21, necasatorit, fara antecedente penale, membru ASC, declar urmatoarele:
In dimineaţa zilei de 22.11.1987 am confecţionat in camera de camin un afiş de dimensiunea 50/100 cm,
pe care am scris cu cerneala, folosindu-ma de un creion acoperit cu panza, urmatoarele cuvinte: "Muncitorii arestaţi
nu trebuie sa moara!".
Acest afiş l-am confecţionat din proprie iniţiativa in jurul orelor 12, singur, fara a fi vazut de ceilalţi colegi de camera, care erau plecaţi.
Dupa confecţionarea afişului, in jurul orelor 12:30, am parasit camera şi am mers in faţa cantinei Complexului şi am stat cu el in aşa fel incat sa fiu vazut şi de alte persoane.
Afişul a fost vazut de ceilalţi studenţi, care m-au sfatuit sa-mi vad de treaba, deoarece nu era bine ceea ce fac. Eu nu am ascultat sfaturile lor şi am stat in acel loc pana au venit organele de ordine.
Am procedat in modul aratat mai sus pentru a face cunoscut persoanelor care vedeau afişul ca doream ca muncitorii despre care auzisem ca sunt arestaţi sa nu fie omoraţi sau condamnaţi pentru ce au facut in ziua de 15.11.1987.
Eu nu am discutat nu nimeni ceea ce aveam de gand sa fac.
In legatura cu colegii mei de an Şerban Horia şi Silaghi Lucian, ambii din Oradea, care au fost gasiţi de organele de ordine langa mine, arat ca nu a existat o inţelegere prealabila şi ca ei, dupa ce m-au vazut cu afişul, s-au aşezat langa mine pe o banca.
Arat ca dupa evenimentele de la 15.11.1987 am ascultat discuţii intre studenţi la cursuri şi camin, ocazie cu care s-au comentat cele intamplate, considerandu-se ca nu a fost bine ce s-a intamplat.
Nici eu nu sunt de acord ca au fost distruse bunuri materiale.
Altceva nu mai am de declarat şi semnez nesilit de nimeni".
PUSI "SUB LUPA"
Dupa exmatriculare, studenţii au fost trimişi la "munca de jos" in oraşele natale. Securitatea judeţeana i-a luat imediat "in obiectiv". Din planul de masuri intocmit de Securitatea de la Cluj in dosarul de urmarire informativa (DUI) deschis pentru Catalin Bia - botezat "obiectivul Bazil" - ne putem imagina metodele şi dispozitivele puse in mişcare.
Printre acestea, sub coordonarea lt. col. Eugen Velea, se prevad acţiuni precum:
"In scopul documentarii obiectivului "Bazil", se va solicita fi-larea acestuia pe momente operative: in DUI "Bazil" vom selecţiona surse cu posibilitaţi informative pe langa obiectiv şi membrii sai de familie pentru a obţine date de interes operativ privind acţiunea "Ghimbav 87", intenţiile şi preocuparile prezente ale acestuia şi a familie sale, realizarea unei influenţe pozitive asupra lor. Informatorul "Mircea" din legatura cu lt. maj. Deji Pavel, care este coleg de facultate cu fratele obiectivului şi in relaţie de prietenie cu acesta, va furniza la inceput o nota informativa in legatura cu cei doi pentru a stabili posibilitaţile sale informative, care, in funcţie de rezultatele obţinute, va fi dirijat in mod diversificat pentru a obţine date de interes operativ in legatura cu cazul "Ghimbav 87" şi preocuparile prezente ale lui "Bazil". (Termenul este 5 decembrie 1987, iar responsabilul lt.maj. Deji P.); Lt. col. Lemnaru Emil, care se cunoaşte bine cu tatal celor trei tineri, sa organizeze o intalnire "intamplatoare" cu acesta pe strada, pentru a sonda daca are framantari, daca se confiaza cu problemele pe care le are in familie, ce ganduri in perspectiva are fiul sau eliminat de la Braşov, sa-i atraga in mod subtil atenţia sa fie in permanenţa cu ochii pe el, sa-i analizeze bine anturajul, sa-i pretinda sa nu lipseasca de acasa, mai ales noaptea, şi sa-l fereasca de anturajuri dubioase, daca are proble-me deosebite, sa-l caute pe ofiţer. (Termenul acţiunii de care raspunde Lemnaru este 13 decembrie 1987)"
[Citeste articolul in Jurnalul National]
La o saptamana dupa revolta, in faţa cantinei din complexul studenţesc, Catalin Bia şi-a inceput protestul. I s-au alaturat colegii Lucian Silaghi şi Horia Şerban de la Silvicultura. Despre duminica de 22 noiembrie 1987 şi urmarile ei, am convorbit cu dl Lucian Silaghi, actualmente director al Teatrului de Stat din Oradea.
Jurnalul Naţional: Domnule Lucian Silaghi, cum a fost acea duminica?
Lucian Silaghi: A fost un moment de rascruce şi la propriu şi la figurat, pentru ca stateam chiar la intersecţie de drumuri in Complexul Studenţesc Memorandumului. Eu puteam s-o iau la stanga spre caminul 5, unde un alt coleg şi bun prieten ma aştepta. Dar, ajuns in faţa cantinei, l-am vazut pe bunul meu prieten Catalin Bia cu o pancarta pe care scrisese "Muncitorii arestaţi nu trebuie sa moara!".
Ce se zvonea atunci in Braşov despre razvratiţii arestaţi?
Se discuta chiar in mediile universitare la modul: "Ma, o sa-i impuşte! O sa-i execute!". Acum poate sa ţi se para exagerat, in dictatura, insa, scenariul era plauzibil! Discutam intre noi, eram in anul IV, in grupa 3401 la Silvicultura, prieteni de nadejde. N-aş vrea sa transform relatarea intr-o poveste elitista, dar noua ne pasa. Ne deranja faptul
de-a fi contemporani cu acest regim inuman şi fara perspectiva.
V-aţi vorbit cum sa faceţi protestul?
Nu. Catalin, ca rezultat al framantarilor şi discuţiilor noastre de o saptamana, a inţeles sa protesteze in acest fel. Fara sa ne spuna! A fost o secunda cand mi-am zis aşa: "Poţi sa te faci ca nu-l vezi pe Catalin". Dar problema s-a pus fulgerator in urmatorii termeni: "Ce le voi spune copiilor mei peste ani daca nu-l bag in seama pe Catalin?".
M-am apropiat de el şi l-am batut pe umar...
Un gest....
Normal. "Te-ai gandit bine?", l-am intrebat. Mi-a zis ca da. şi m-am aşezat langa el, in stanga lui.
Doi studenţi cu o inimaginabila pancarta dupa ce "colectivele de oameni ai muncii" condamnasera "huliganismul" duminicii precedente!
Dupa vreo 10 minute, din cantina a ieşit un alt bun prieten şi coleg, Horica Şerban, actualmente in Canada, care s-a aşezat langa noi. Deci am fost trei! Interesant ca am putut sta 20 de minute! De-o saptamana, complexul era plin cu patrule de miliţieni. Şi am fost vazuţi de sutele de studenţi care veneau la masa.
Dar nu se aşezau langa dvs.!
Nu, dar nu pot sa le reproşez nimic, pentru ca... Sa va relatez ce
s-a intamplat ulterior. La un moment dat a venit o patrula: un subofiţer cu cascheta, insoţit de doi soldaţi care faceau armata la Miliţie. Şeful ei a pus mana pe tocul de la pistol, l-a desfacut şi a zis: "Va rog sa ma urmaţi şi nu incercaţi sa fugiţi, pentru ca o sa fac uz de arma!". Şi ne-au dus in garajul rectoratului, situat la vreo 30 de metri de cantina. Din acel moment, noi n-am mai ştiut ce se intampla afara. Am aflat peste circa un an ca afara au inceput sa se adune colegii noştri.
Unde v-au dus?
In garajul rectoratului, ne-au legitimat, a aparut rapid prorectorul, aşa, cu o voce plangareaţa. "Mai baieţi, ce mi-aţi facut?" şi, dupa vreo 20 de minute, au venit vreo şapte echipaje de luptatori USLA.
Pentru trei studenţi?
Nu... Intre timp se adunasera cateva zeci de studenţi, in special de la Silvicultura, colegi de-ai noştri, cerand punerea noastra in libertate imediat: "Scoateţi-i afara!" - strigau ei. Şi i-au impins pe studenţi cu scuturi şi cu bastoane cu impulsuri electrice in caminul 5. Noi am fost duşi in faţa generalului Nuţa, cel care a murit imediat dupa revoluţia de la Timişoara, care ne-a luat: "Bai, ce s-a intamplat cu voi? S-a umflat malaiul in voi?".
V-au batut?
Singurul moment cand s-a folosit forţa: cand am fost urcaţi in maşinile ARO. Cand ne-au bagat in maşina ne-au injurat bine şi am simţit şi un baston, aşa, in coaste... De-a lungul anchetei au fost cateva momente psihologice!
Cat a durat?
Ancheta a durat de pe la 2 pana seara la 9, cam aşa. Am fost preluat de un anume colonel Faur, dar asta cu numele e o practica. "De ce am facut asta? Pentru ca eram preocupaţi de soarta muncitorilor. Pai nu spune Partidul Comunist Roman ca e un stat al muncitorilor şi al ţaranilor?! Credeţi ca oamenii aia au ieşit de prea bine?" Am spus tot timpul: "Suntem preocupaţi de soarta muncitorilor, nu vrem sa se intample ceva cu muncitorii, pentru ca nu sunt vinovaţi".
Şi se limitau la atat?
Erau momente cand mai intrau nişte zdrahoni, luau cate un bulan şi il flexau, aşa, semnificativ. Pe la inceputul anchetei se auzeau nişte urlete sinistre de la cainii-lup din curtea Inspectoratului de Miliţie. Şi imi spune la un moment dat Faur: "Cainii aştia trebuie sa-şi merite hrana!". Sau, dupa ancheta, ne-au adunat, stateam pe scaune şi intra un tip subţire, o figura de ţigan batauş: "Capetele pe birou!". "Aici, pe biroul asta sa-mi pun capul?", zic eu. "Da, domnule, vrei sa dormi in cur?!"
Cat v-au ţinut?
Luni am fost duşi la ora 11:00, daca ţin bine minte, la sediul rectoratului. Ni s-a comunicat verdictul: exmatriculare pe perioada nedeterminata.
Pentru ce motiv?
Abateri grave de la disciplina universitara. Am fost intrebaţi in faţa Senatului, acolo, daca aveam ceva de declarat. Nu, n-aveam absolut nimic!
Dar in faţa studenţilor, ca pe muncitori in faţa "colectivului", nu v-au adus?
Nu! In faţa studenţilor, la o zi sau doua, a venit adjuncta de atunci a ministrului Invaţamantului, care a incercat sa le spuna: "Dvs. trebuie sa aveţi o alta atitudine". Colegii s-au ţinut tare şi fiecare in parte, pe un ton foarte politicos, intreba: "Cu ce au greşit colegii noştri, pentru ca de fapt au vrut sa se solidarizeze cu nişte muncitori?! Ca nu e impotriva moralei socialiste".
Ce-aţi facut dupa exmatriculare?
Seara ne-au dus la gara şi, sub escorta miliţiei (tot timpul, interfaţa a fost miliţia!), ne-au dus acasa, la parinţi. Taţii noştri aveau din punct de vedere profesional, şi nu numai, zic eu, nişte poziţii inatacabile. Catalin Bia era clujean, iar tatal lui era un reputat profesor de rezistenţa la Facultatea de Construcţii din Cluj. Tatal lui Horica Şerban, raposatul domn Şerban, era medic, iar tatal meu, inginer silvic la Inspectoratul Silvic Oradea. Am fost intampinaţi de comandanţii Miliţiei şi ai Securitaţii, care ne-au recomandat sa ne angajam cat de repede. Horica s-a angajat ca strungar la o uzina din Oradea, eu - muncitor necalificat la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicola. Iar Catalin Bia a lucrat la drumuri forestiere, dupa cate ştiu eu. Şi am lucrat timp de doi ani, pana la 1 octombrie 1989, cand, la cerere, am fost reinmatriculaţi.
In 1987, cu toate riscurile, dvs., trei studenţi, aţi protestat: "Muncitorii nu trebuie sa moara!". Dupa 1990 insa, muncitorii au redevenit victime fara solidaritate din partea intelectualilor. Traiesc un al doilea pericol de moarte, aş zice...
Absolut! Li se intampla o a doua moarte acum. In anul 1990, noi ar fi trebuit sa facem nişte reforme radicale in economia romaneasca. Or, toţi premierii au promis ca vor veni cu nişte reforme necesare, dar nu le-au facut din considerente populiste. Ca sa nu-şi piarda susţinerea electorala. Victime ale incompetenţei clasei politice romaneşti sunt şi muncitorii de la Steagul Roşu. De doua ori victime - ale clasei politice de dinainte de 1989, dar şi ale celei de-acum.
CONFORMISMUL UNIVERSITARILOR
In 1987, rectorul Universitaţii Braşov, conf. univ. dr Filofteia Negruţiu, a semnat ordinul de exmatriculare a celor trei studenţi de la Facultatea
de Silvicultura, care s-au solidarizat cu muncitorii. Dupa 20 de ani rememoreaza cele intamplate astfel:
"Dupa ce am fost anunţata ca cei trei studenţi sunt pe scarile cantinei studenţeşti, am ajuns acolo, dar intre timp ei fusesera ridicaţi. A fost prezent acolo domnul prorector Dogaru, care era responsabil cu activitatea studenţilor. A trebuit sa anunţam Ministerul Invaţamantului şi a doua zi a venit la Braşov adjuncta ministrului, doamna Viorica Nicolau, care a zis ca ce-au facut cei trei studenţi nu este compatibil cu viaţa de student şi ca urmeaza sa fie exmatriculaţi. Decanul Facultaţii de Silvicultura, profesorul Victor Stanescu, a facut propunerea ordinului de exmatriculare. Am semnat. Nu se putea pune problema sa refuz semnarea acestuia. M-ar fi destituit imediat şi poate ca ma condamnau şi pe mine.
Am aflat ca Bia, care era fiu de cadru didactic universitar, a fost vazut de studenţii noştri sapand şanţuri pentru poziţionarea firelor de telefonie. De cate ori m-am dus la minister am cautat-o pe doamna Viorica Nicolau şi i-am cerut reinmatricularea studenţilor noştri. Doamna Nicolau mi-a spus sa fac revenire la ordinul de exmatriculare şi şi-a asumat rolul de a-l convinge pe ministrul Invaţamantului de atunci, Teoreanu, sa accepte. Au fost reinmatriculaţi in septembrie 1989.
S-au facut presiuni mari pentru exmatricularea studenţilor şi de la Comitetul Judeţean de Partid, direct prin doamna Cebuc, secretara cu propaganda. M-a şi muştruluit ca n-am grija de studenţi.
Decizia de exmatriculare a fost luata fara consultarea Consiliului Profesoral sau a Biroului Senatului. Aşa ni s-a impus. Din partea Securitaţii a fost un ofiţer superior de la Bucureşti, nu-i mai ţin minte numele, care a cerut sa fiu destituita. Dar n-a fost sa fie aşa.
Mi-a fost greu sa iau decizia de excludere, pentru ca erau studenţi fruntaşi.
La 23 noiembrie a fost convocata o şedinţa de catre Decanatul Facultaţii de Silvicultura, unde au fost aduşi cei trei studenţi. Au fost prezenţi decanul facultaţii, domnul Victor Stanescu, doamna Viorica Nicolau, secretarul de partid al facultaţii, domnul Leahu şi alţii. Eu n-am participat. Ma gandesc ca poate aş fi intervenit, dar nu ştiu daca aş fi facut-o, pentru ca eram şi membra a Marii Adunari Naţionale.
A mai fost inca un grup de studenţi seralişti din Zarneşti, care a avut de suferit. Mi-aduc aminte ca am fost sunata intr-o dimineaţa de conferenţiarul Gatej, care mi-a spus ca pereţii corpului T al Universitaţii erau plini de inscripţii impotriva lui Ceauşescu. Eu i-am spus sa incuie uşile şi sa scrie: "In aceasta zi nu se ţin cursuri. Corpul T este in reparaţii". Am informat Comitetul Judeţean de Partid şi in scurt timp au fost prinşi autorii inscrisurilor. Era inaintea Craciunului, tot in 1987.
Nu-mi aduc aminte de alţi studenţi exmatriculaţi. Nu ţin minte decat numele de Bruma Ioan.
Astazi accept actul studenţilor protestatari. Poate ca şi atunci, in sufletul meu eram de acord cu ei. Erau nemulţumiri mari la nivelul societaţii".
DECLARATIE LA SECURITATE
In ziua arestarii, studentul Catalin Bia a dat urmatoarea declaraţie:
"Subsemnatul, Bia Catalin, student in anul IV la Facultatea de Silvicultura din Braşov, am reşedinţa in complexul studenţesc Memorandumului, camin 1, camera 21, necasatorit, fara antecedente penale, membru ASC, declar urmatoarele:
In dimineaţa zilei de 22.11.1987 am confecţionat in camera de camin un afiş de dimensiunea 50/100 cm,
pe care am scris cu cerneala, folosindu-ma de un creion acoperit cu panza, urmatoarele cuvinte: "Muncitorii arestaţi
nu trebuie sa moara!".
Acest afiş l-am confecţionat din proprie iniţiativa in jurul orelor 12, singur, fara a fi vazut de ceilalţi colegi de camera, care erau plecaţi.
Dupa confecţionarea afişului, in jurul orelor 12:30, am parasit camera şi am mers in faţa cantinei Complexului şi am stat cu el in aşa fel incat sa fiu vazut şi de alte persoane.
Afişul a fost vazut de ceilalţi studenţi, care m-au sfatuit sa-mi vad de treaba, deoarece nu era bine ceea ce fac. Eu nu am ascultat sfaturile lor şi am stat in acel loc pana au venit organele de ordine.
Am procedat in modul aratat mai sus pentru a face cunoscut persoanelor care vedeau afişul ca doream ca muncitorii despre care auzisem ca sunt arestaţi sa nu fie omoraţi sau condamnaţi pentru ce au facut in ziua de 15.11.1987.
Eu nu am discutat nu nimeni ceea ce aveam de gand sa fac.
In legatura cu colegii mei de an Şerban Horia şi Silaghi Lucian, ambii din Oradea, care au fost gasiţi de organele de ordine langa mine, arat ca nu a existat o inţelegere prealabila şi ca ei, dupa ce m-au vazut cu afişul, s-au aşezat langa mine pe o banca.
Arat ca dupa evenimentele de la 15.11.1987 am ascultat discuţii intre studenţi la cursuri şi camin, ocazie cu care s-au comentat cele intamplate, considerandu-se ca nu a fost bine ce s-a intamplat.
Nici eu nu sunt de acord ca au fost distruse bunuri materiale.
Altceva nu mai am de declarat şi semnez nesilit de nimeni".
PUSI "SUB LUPA"
Dupa exmatriculare, studenţii au fost trimişi la "munca de jos" in oraşele natale. Securitatea judeţeana i-a luat imediat "in obiectiv". Din planul de masuri intocmit de Securitatea de la Cluj in dosarul de urmarire informativa (DUI) deschis pentru Catalin Bia - botezat "obiectivul Bazil" - ne putem imagina metodele şi dispozitivele puse in mişcare.
Printre acestea, sub coordonarea lt. col. Eugen Velea, se prevad acţiuni precum:
"In scopul documentarii obiectivului "Bazil", se va solicita fi-larea acestuia pe momente operative: in DUI "Bazil" vom selecţiona surse cu posibilitaţi informative pe langa obiectiv şi membrii sai de familie pentru a obţine date de interes operativ privind acţiunea "Ghimbav 87", intenţiile şi preocuparile prezente ale acestuia şi a familie sale, realizarea unei influenţe pozitive asupra lor. Informatorul "Mircea" din legatura cu lt. maj. Deji Pavel, care este coleg de facultate cu fratele obiectivului şi in relaţie de prietenie cu acesta, va furniza la inceput o nota informativa in legatura cu cei doi pentru a stabili posibilitaţile sale informative, care, in funcţie de rezultatele obţinute, va fi dirijat in mod diversificat pentru a obţine date de interes operativ in legatura cu cazul "Ghimbav 87" şi preocuparile prezente ale lui "Bazil". (Termenul este 5 decembrie 1987, iar responsabilul lt.maj. Deji P.); Lt. col. Lemnaru Emil, care se cunoaşte bine cu tatal celor trei tineri, sa organizeze o intalnire "intamplatoare" cu acesta pe strada, pentru a sonda daca are framantari, daca se confiaza cu problemele pe care le are in familie, ce ganduri in perspectiva are fiul sau eliminat de la Braşov, sa-i atraga in mod subtil atenţia sa fie in permanenţa cu ochii pe el, sa-i analizeze bine anturajul, sa-i pretinda sa nu lipseasca de acasa, mai ales noaptea, şi sa-l fereasca de anturajuri dubioase, daca are proble-me deosebite, sa-l caute pe ofiţer. (Termenul acţiunii de care raspunde Lemnaru este 13 decembrie 1987)"
[Citeste articolul in Jurnalul National]
miercuri, 14 noiembrie 2007
Eroii de la Braşov şi "societatea civila"
Ilarion Tiu
Dupa 20 de ani de la revolta din 1987, muncitorii braşoveni privesc dezamagiţi cum apropiaţii prin legaturi de rudenie sau prietenie cu "elita roşie" s-au autodeclarat "societate civila" a Romaniei. Pretutindeni in fostele state comuniste, contestatarii publici ai fostelor regimuri au fost consideraţi cei indreptaţiţi sa gireze cu autoritatea lor morala transformarile politice şi sociale ce-au urmat. Excepţie - Romania. Eroilor de la Braşov nu li se respecta nici macar dreptul gratuitaţii la medicamente, de care au nevoie dupa efectele represaliilor la care au fost supuşi.
In preajma aniversarii evenimentului ne-am deplasat la Braşov sa-i revedem pe "revoltaţii" din 1987. La sediul Asociaţiei "15 Noiembrie 1987" l-am intalnit pe domnul Florin Postolachi, preşedintele asociaţiei. In oraşul unde in urma cu 20 de ani a fost anchetat dur, a fost condamnat şi a primit domiciliu obligatoriu, acum se zbate pentru a gasi fonduri necesare organizarii unei conferinţe aniversare. Intr-un timp in care ţara cheltuieşte miliarde de lei pe finanţarea de comisii, institute de cercetare şi publicaţii de dezvaluire şi condamnare a crimelor comunismului, eroii de la Braşov sunt uitaţi. Cum s-a ajuns aici? a fost gandul de la care am pornit in discuţia ce urmeaza.
Jurnalul Naţional: Domnule Postolachi, dupa 1990, prin protestul de la 15 noiembrie 1987, eraţi practic nişte eroi in viaţa. Cum v-a primit atunci noua "societate democratica"?
Florin Postolachi: Eroi in viaţa este mult spus... Eu şi colegii mei suntem nişte oameni mandri de gestul pe care l-am facut in 1987. Nu am regretat nimic nici atunci cand am fost anchetaţi şi torturaţi cu bestialitate. Dupa 1990, prima dorinţa a fost sa ne intoarcem in Braşov din locurile unde fuseseram deportaţi. Nu am dorit nici favoruri materiale, nici funcţii ca gesturi de recunoştinţa. De fapt, noi nu am cerut nimic, am aşteptat ca societatea, autoritaţile sa ni se adreseze cum cred de cuviinţa. Insa am fost tare dezamagiţi de tratamentul societaţii şi al politicienilor. Astazi, la 20 de ani de la evenimentele din 1987, ne zbatem cu bolile cauzate de anchete fara nici un ajutor din partea statului. Cat despre societatea civila... s-a folosit de noi cat a avut nevoie. Şi atat!
Este interesant ce spuneţi dumneavoastra, avand in vedere ca in ultimii ani in societatea romaneasca se vorbeşte intruna despre crimele comunismului şi reforma morala prin deconspirarea poliţiei politice. Dupa 20 de ani, ce ştiţi despre revolta din 1987 din arhivele Securitaţii, despre care preşedintele Basescu spune ca le-a pus in circuitul public?
Suntem foarte dezamagiţi de documentele pe care le avem despre revolta de la Braşov. In permanenţa am cerut dosare - in primii ani nici nu se spunea ca exista, nu era nici macar o speranţa... Nu ni s-au pus la dispoziţie fotografii, spre exemplu. Insa acestea exista, ca şi casete cu inregistrarea protestului - ne-au fost aratate la anchete ca probe. De asemenea, exista o caseta cu inregistrarea procesului, toţi ne aducem aminte ca in sala erau camere de filmat. In primul rand am facut adrese la Poliţia Braşov. Şi am primit un raspuns care mi se pare incredibil - ca, dupa zece ani, aceste documente se topesc. Acelaşi lucru l-am aflat şi la Judecatoria Braşov... Noi nu credem ca exista aşa ceva, cum sa se distruga astfel de documente?! Am facut adrese la SRI, la Ministerul Justiţiei. Nu am primit insa nici un raspuns.
In 1999 s-a infiinţat CNSAS. Ce-aţi aflat prin intermediul acestei instituţii?
Am aflat ca unii dintre noi nu avem dosare! Am facut cerere in prima faza 20 de persoane. A venit un raspuns nu din partea CNSAS, ci din partea SRI pe fluxul Mediafax - ca din cele 20 de solicitari, şase au dosare, şase nu le--au gasit şi şase au fost informatori. In momentul acela era domnul Patapievici in Colegiul CNSAS. M-am dus la GDS şi m-am intalnit cu dansul, am dus şi un articol dintr-un ziar in care aparuse chestiunea aceasta. I-am spus: "Ia uite, domnule, raspunsul de pe flux!". A luat ziarul şi mi-a spus ca, de fapt, ei au primit cu totul alt raspuns, dar nu mi-a spus care e. Nu concordau raspunsurile. A ramas in coada de peşte. Am avut emisiune la TVR 1 cu disidentul rus Vladimir Bukovski in care am ridicat aceeaşi problema, a raspunsului sfidator al SRI. Nici atunci nu a raspuns nimeni - nici sa spunem ca minţim, nici ca s-au gasit documente. Totuşi, SRI este o instituţie publica, ar trebui sa fi luat atitudine, credem noi...
In primul rand vrem sa vedem ce s-a intamplat in noiembrie 1987, cum au perceput autoritaţile evenimentele in momentul acela, ce impact au avut, cat de mult s-au speriat.
Ce noutaţi a adus "Raportul Tismaneanu", rezultat al cercetarii "comisiei de stat" infiinţata de preşedintele Basescu anul trecut, despre noiembrie 1987?
Absolut nici unul! Noi, in prima faza, am contestat aproape tot ce s-a scris despre Braşov 1987, pentru ca ni s-a parut o chestie simplista modul cum s-a relatat acest eveniment foarte important. Şi nu spunem noi ca a fost important - istorici cunoscuţi au afirmat ca mişcarea de la Braşov a fost cea mai puternica mişcarea de rezistenţa anticomunista a anilor '80 din Europa de Est. In raport s-a scris ca a fost o mişcare anticeauşista in primul rand şi chiar l-am auzit la un moment dat pe domnul Tismaneanu spunand ca n-a avut impact internaţional, deşi dansul in momentul acela era in Statele Unite şi zicea ca a scris un articol foarte amplu despre mişcarea de la Braşov, cu date importante... Şi dupa aceea sa spuna ca n-a avut impact internaţional... Intr-o intalnire cu domnul preşedinte Basescu i-am mulţumit pentru apariţia acestui raport - bineinţeles ca era necesar sa apara - , dar i-am spus ca documentul nu este complet, este perfectibil, pentru ca despre Braşov s-au spus multe lucruri care nu sunt adevarate şi noi consideram ca nu este bine. Domnul preşedinte ne-a spus ca intr-adevar raportul este perfectibil şi dupa o perioada a aparut domnul Tismaneanu la Braşov, am avut discuţie cu el, am semnat un protocol prin care ii transmiteam corecţiile legate de Braşov. L-am incredinţat ca traim şi ca, in viaţa fiind, e normal şi util pentru raport sa fi discutat cu noi...
Nu a discutat nimeni cu membrii Asociaţiei "15 Noiembrie 1987" in timpul alcatuirii "Raportului Tismaneanu"?
Nu, vai! Nu numai ca nu ne-au consultat, dar la un moment dat, cand noi contestam ce se scria despre Braşov, au aparut tot felul de opinii jignitoare in ziare. Una a fost a domnului Traian Ungureanu, care spunea ca de fapt muncitorii de la Braşov au ieşit de foame in strada şi ca l-au huiduit şi fluierat pe Ceauşescu şi ca ar fi bine sa ne ştim rostul in istorie, chiar daca ne suparam. Deci a fost de o obraznicie care ne-a jignit foarte mult. Poate ca bataile de la Securitate n-au fost atat de dure cat remarca acestui domn. A venit domnul Tismaneanu la Braşov, i-am prezentat dorinţele noastre şi i-am spus: "Domnule Tismaneanu, ştim ca aveţi posibilitatea sa intraţi in arhive, aţi intrat in arhive - va rog sa ne puneţi şi noua la dispoziţie documente legate de Braşov". "Cum sa nu...", a spus el, o sa va punem la dispoziţie... Şi... aici am ramas.
Deci aceste campanii in cautarea adevarului pe dumneavoastra nu v-au ajutat...
Nu ne-au ajutat. Avem şi un raspuns la acest lucru. Evenimentul este foarte aproape... Documente despre luptatorii din munţi din anii '50 pot fi vazute acum, dupa atatea zeci de ani, pentru ca torţionarii lor şi cei care s-au implicat atunci in anchete sunt morţi. Şi banuim ca şi noi peste 30 de ani o sa ştim cine ne-a batut, pentru ca aceia or sa fie morţi sau "pe linie moarta".
Care a fost atitudinea "clasei politice" faţa de dumneavoastra, eroii de la Braşov?
Dintre politicieni nu ne-a jignit nimeni, n-au avut tupeul acesta... Insa ne-au lovit prin indiferenţa, ceea ce ni se pare mai grav. Au incercat unii sa ne atraga in lupta lor politica - in fiecare an sunt oameni politici care incearca sa ne propuna tot felul de lucruri. De multe ori ne gandim daca n-am greşit prin faptul ca n-am acceptat la un moment dat anumite privilegii care ar fi fost folositoare oamenilor din Asociaţie, care le şi doreau şi le meritau intr-un fel. De multe ori ne gandim daca am greşit sau am facut bine ca am ramas aşa cum suntem - fara sa intram in combinaţii cu organizaţii, cu partide, cu oameni...
Cu ce v-au neglijat politicienii dupa caderea comunismului?
Despre acest aspect sunt multe lucruri de spus... Insa o sa ma opresc asupra chestiunii gratuitaţii medicamentelor şi a controalelor medicale generale, deoarece asta este cea mai mare nemulţumire a noastra. In 1990 am decis sa beneficiem de Legea nr. 118/1990 a deţinuţilor politici, care prevedea anumite facilitaţi ce ne erau necesare: gratuitatea medicamentelor şi tratamentelor medicale, un mic ajutor financiar prevazut in acea lege... Am fi avut şi opţiunea sa fim "incadraţi" la legea revoluţionarilor, dar noi nu am dorit. Tocmai pentru ca ne consideram deţinuţi politici, nu aveam nevoie de terenuri sau alte facilitaţi aparute pentru "disidenţi" dupa revoluţie.
Din pacate, dupa o perioada, au venit cei de la Ministerul Sanataţii cu un amendament ca aceia care au venituri nu mai beneficiaza de gratuitate. Legea a fost facuta pentru foştii deţinuţi politici din anii '50, oameni trecuţi de o anumita varsta. Şi astfel am ramas şi fara gratuitate la medicamente. O perioada scurta am beneficiat şi de scutirea de impozit pe salariu. Am avut o problema mare, pentru ca noi, la locurile de munca, in momentul cand ni s-a acordat aceasta prevedere, i-am deranjat pe colegii de munca: caştigam mai mult decat ei. N-au protestat, dar de fiecare data cand se mareau salariile, cand se acorda cate un spor, noi nu beneficiam. Pentru ca se considera ca noi aveam scutirea de impozit. Şi l-au luat cei care aveau salarii mici. Din momentul in care s-a scos şi acea prevedere cu impozitul pe salariu, s-au dus cu mult sub ale celorlalţi şi retribuţiile noastre.
Nu aţi facut demersuri pentru a recaştiga aceste drepturi, pierdute in negura tranziţiei?
Sigur ca da, şi in ziua de astazi ne luptam pentru acest drept... Important pentru noi este şi un control medical general periodic, deoarece banuim ca am fost iradiaţi in timpul anchetelor. Se vorbea despre asta inca din 1987, aşa ca prin ianuarie 1990 a venit un grup de medici din Franţa, care ne-au invitat la Hotel "Aro" sa ne testeze gradul de radiaţii din organism.
Ne-au luat sange şi, la un moment dat, in timpul procedurii, unul a exclamat: "Daca va aveam noi, francezii, va treceam pe calendar, va declaram sfinţi pentru ceea ce aţi facut". A fost o chestie frumoasa! Printre puţinele cuvinte frumoase pe care le-am auzit din 1990 incoace legate de noi. Dupa aceea, domnul Iliescu "s-a simţit dator" sa ne invite la Bucureşti pentru a ni se face un control medical general. Am dat peste un simulacru de control medical! Ne-am imparţit pe serii de cate zece oameni şi ne-am deplasat la Bucureşti ca sa fim examinaţi. Parca prima şi a doua serie au fost trataţi intr-adevar bine. Era chiar inainte de mineriada. Eu am fost in a treia sau a patra serie şi nu ne-a primit la spital, aşa ca a trebuit sa plecam acasa. Dupa mineriada, impreuna cu noua colegi, am plecat la Bucureşti. Ne-am intalnit cu un doctor pe nume Baron. Nu era ministrul Sanataţii, dar avea ceva funcţii. Ne-a spus ca o sa avem patru-cinci salvari care sa ne duca la Fundeni, ca o sa avem tot ce ne trebuie. "Va iubesc, sunteţi ai mei", ne-a zis. Pana cand a vazut ca unul dintre ai noştri citea Romania Libera. In momentul acela a innebunit. A luat ziarul, l-a aruncat şi... a plecat. Apoi am fost cazaţi la Spitalul Titan. Am nimerit in salon cu unul care-şi scuipa plamanii in borcan in fiecare zi. Trei zile nu m-a intrebat nimeni ce fac. Mancam in oraş. Dupa trei zile a venit o doctoriţa care s-a uitat la mine, m-a pus sa ridic mainile, mi-a dat doi pumni in spate şi mi-a spus: "Ai o problema, ai suflu sistolic". Atunci am zis ca nu vreau sa mai stau - m-a pus sa semnez asta şi am plecat. Acesta a fost controlul medical din 1990.
Dupa aceea am cerut in permanenţa controlul medical, dar nimic... La un moment dat ne-a primit in audienţa preşedintele Iliescu (dupa alegerile din 2000), impreuna cu consilierul Mircea Beuran, care a fost dupa aceea ministrul Sanataţii. Atunci i-am spus ca, pentru liniştea noastra şi a familiilor noastre, il rugam sa ni se faca un control, sa stam liniştiţi. Şi ne-a spus domnul Beuran ca, daca am fi fost iradiaţi, in cei 15 ani am fi murit toţi. Acesta a fost raspunsul... Bineinţeles ca i-am mai trimis nenumarate adrese, dar nu a raspuns. Dupa aceea i-am zis preşedintelui Iliescu ca vrem sa facem un control la Braşov - preşedintele Iliescu a dat ordin prefectului Braşovului, prefectul Braşovului directorului de la Direcţia de Sanatate, acesta celui de la Spitalul Judeţean. Acesta a chemat la randul lui un medic care a promis ca ne va ajuta sa intram zilnic cateva persoane la un control. Acolo trebuie sa stam la rand, sa luam bonuri de ordine, asistentele vorbeau urat cu noi pentru ca le deranjam - eram mulţi oameni... A fost, aşa, un simulacru raspunsul la cererea noastra.
Care sunt bolile cele mai frecvente de care sufera foştii anchetaţi?
Bolile cardiace, diabetul, şi cei mai mulţi au probleme cu sistemul osos (in general la coloana vertebrala). Foarte multe batai le-am suportat in spate - ficat, rinichi şi coloana vertebrala. Eu imi amintesc ca primul pumn pe care l-am luat a fost in rinichi - m-au legat de un belciug fixat in perete, cu faţa la perete, şi mi-a dat un pumn in rinichi de am cazut pe jos. Cred ca toate loviturile astea pe care le-am primit sunt cauza afecţiunilor la coloana vertebrala. Cele psihice sunt cauzate de loviturile continue cu capul de birou.
La 20 de ani de la evenimentele de la 15 noiembrie 1987 ce speraţi din partea celorlalţi?
Nu dorim decat sa se respecte legea in ceea ce ne priveşte. Insa gratuitatea medicamentelor este vitala pentru noi - foarte mulţi colegi, dupa ce au depaşit varsta de 40 de ani, s-au imbolnavit grav, işi cheltuiesc mai mult de jumatate din venituri pe medicamente. Avem semnale de la Guvern ca luna aceasta se va da o ordonanţa de urgenţa prin care se completeaza Legea 118/1990 in ceea ce priveşte gratuitatea medicamentelor, dreptul la bilete de tratament, o indemnizaţie lunara şi o reducere cu cinci ani a varstei de pensionare pentru cei care au fost incluşi in anchetele din 1987. Oamenii aşteapta cu sufletul la gura aceasta ordonanţa, cand ne intalnim numai despre asta vorbesc. Am fost oameni simpli şi am ramas oameni simpli - aşa ca daca ni s-ar face dreptate, chiar dupa 20 de ani, am fi foarte mulţumiţi. Speram ca Guvernul sa se ţina de cuvant şi sa nu ne inşele inca o data aşteptarile...
IMAGINE SI INTERESE POLITICE
"Nu ştiu daca poţi sa spui ca exista societate civila in Romania in momentul de faţa, afirma Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei "15 Noiembrie 1987". Se ştie foarte clar ca am avut cateva luari de poziţie şi am fi avut nevoie de sprijinul acestor oameni care se numesc societatea civila. Niciodata nu au venit langa noi sa ne sprijine. Au venit doar in prima faza, cat au avut nevoie - vorbim despre celebrul caz Ristea Priboi - , atata timp cat s-a putut crea imagine prin acest proces. Cat timp s-a lovit in PSD, foarte mulţi oameni au fost langa Werner Sommerauer, nu langa Asociaţie. Dupa un timp nu a mai venit nimeni la procese, doar Asociaţia "15 Noiembrie 1987", Iulius Filip, Vasile Paraschiv, Doina Cornea - oamenii care au suferit, care ştiau ce inseamna suferinţa. In rest, societatea civila care in prima faza a fost alaturi de Sommerauer a disparut - nu mai era interesant, nu mai aducea beneficii de imagine Sommerauer. Apoi a fost cazul judecatoarei Bejenariu de la Curtea Suprema de Justiţie. Asociaţia "15 Noiembrie 1987" a atras atenţia ca aceasta doamna a dat note informative legate de Braşov 1987 şi - mai mult - a luat bani! In afara de doua asociaţii profesionale - SocJust şi Asociaţia Magistraţilor, impreuna cu doamna Monica Macovei, altcineva nimeni nu ne-a susţinut. Chiar am discutat la un momet dat despre lustraţie intr-o conferinţa a "Societaţii Timişoara" şi am spus: "Ce lustraţie se intampla in Romania, lustraţie faţa de anumite persoane cand doreşte societatea civila sau cand are vreun interes...". S-au uitat toţi la mine ca la un duşman.
Nici nu poate sa fie facuta lustraţie in felul in care işi doresc ei. Daca e sa facem lustraţie ori ii luam pe toţi şi ii analizam şi ii demascam, fie ne vedem de treaba noastra. Aşa, pe interese, pe ala vreau sa-l lustrez ca mi-e duşman şi nu are culoarea mea politica, pe celalalt nu-l mai lustrez ca e prieten cu mine. Asta nu mai e lustraţie..."
[Citeste articolul in Jurnalul National]
Dupa 20 de ani de la revolta din 1987, muncitorii braşoveni privesc dezamagiţi cum apropiaţii prin legaturi de rudenie sau prietenie cu "elita roşie" s-au autodeclarat "societate civila" a Romaniei. Pretutindeni in fostele state comuniste, contestatarii publici ai fostelor regimuri au fost consideraţi cei indreptaţiţi sa gireze cu autoritatea lor morala transformarile politice şi sociale ce-au urmat. Excepţie - Romania. Eroilor de la Braşov nu li se respecta nici macar dreptul gratuitaţii la medicamente, de care au nevoie dupa efectele represaliilor la care au fost supuşi.
In preajma aniversarii evenimentului ne-am deplasat la Braşov sa-i revedem pe "revoltaţii" din 1987. La sediul Asociaţiei "15 Noiembrie 1987" l-am intalnit pe domnul Florin Postolachi, preşedintele asociaţiei. In oraşul unde in urma cu 20 de ani a fost anchetat dur, a fost condamnat şi a primit domiciliu obligatoriu, acum se zbate pentru a gasi fonduri necesare organizarii unei conferinţe aniversare. Intr-un timp in care ţara cheltuieşte miliarde de lei pe finanţarea de comisii, institute de cercetare şi publicaţii de dezvaluire şi condamnare a crimelor comunismului, eroii de la Braşov sunt uitaţi. Cum s-a ajuns aici? a fost gandul de la care am pornit in discuţia ce urmeaza.
Jurnalul Naţional: Domnule Postolachi, dupa 1990, prin protestul de la 15 noiembrie 1987, eraţi practic nişte eroi in viaţa. Cum v-a primit atunci noua "societate democratica"?
Florin Postolachi: Eroi in viaţa este mult spus... Eu şi colegii mei suntem nişte oameni mandri de gestul pe care l-am facut in 1987. Nu am regretat nimic nici atunci cand am fost anchetaţi şi torturaţi cu bestialitate. Dupa 1990, prima dorinţa a fost sa ne intoarcem in Braşov din locurile unde fuseseram deportaţi. Nu am dorit nici favoruri materiale, nici funcţii ca gesturi de recunoştinţa. De fapt, noi nu am cerut nimic, am aşteptat ca societatea, autoritaţile sa ni se adreseze cum cred de cuviinţa. Insa am fost tare dezamagiţi de tratamentul societaţii şi al politicienilor. Astazi, la 20 de ani de la evenimentele din 1987, ne zbatem cu bolile cauzate de anchete fara nici un ajutor din partea statului. Cat despre societatea civila... s-a folosit de noi cat a avut nevoie. Şi atat!
Este interesant ce spuneţi dumneavoastra, avand in vedere ca in ultimii ani in societatea romaneasca se vorbeşte intruna despre crimele comunismului şi reforma morala prin deconspirarea poliţiei politice. Dupa 20 de ani, ce ştiţi despre revolta din 1987 din arhivele Securitaţii, despre care preşedintele Basescu spune ca le-a pus in circuitul public?
Suntem foarte dezamagiţi de documentele pe care le avem despre revolta de la Braşov. In permanenţa am cerut dosare - in primii ani nici nu se spunea ca exista, nu era nici macar o speranţa... Nu ni s-au pus la dispoziţie fotografii, spre exemplu. Insa acestea exista, ca şi casete cu inregistrarea protestului - ne-au fost aratate la anchete ca probe. De asemenea, exista o caseta cu inregistrarea procesului, toţi ne aducem aminte ca in sala erau camere de filmat. In primul rand am facut adrese la Poliţia Braşov. Şi am primit un raspuns care mi se pare incredibil - ca, dupa zece ani, aceste documente se topesc. Acelaşi lucru l-am aflat şi la Judecatoria Braşov... Noi nu credem ca exista aşa ceva, cum sa se distruga astfel de documente?! Am facut adrese la SRI, la Ministerul Justiţiei. Nu am primit insa nici un raspuns.
In 1999 s-a infiinţat CNSAS. Ce-aţi aflat prin intermediul acestei instituţii?
Am aflat ca unii dintre noi nu avem dosare! Am facut cerere in prima faza 20 de persoane. A venit un raspuns nu din partea CNSAS, ci din partea SRI pe fluxul Mediafax - ca din cele 20 de solicitari, şase au dosare, şase nu le--au gasit şi şase au fost informatori. In momentul acela era domnul Patapievici in Colegiul CNSAS. M-am dus la GDS şi m-am intalnit cu dansul, am dus şi un articol dintr-un ziar in care aparuse chestiunea aceasta. I-am spus: "Ia uite, domnule, raspunsul de pe flux!". A luat ziarul şi mi-a spus ca, de fapt, ei au primit cu totul alt raspuns, dar nu mi-a spus care e. Nu concordau raspunsurile. A ramas in coada de peşte. Am avut emisiune la TVR 1 cu disidentul rus Vladimir Bukovski in care am ridicat aceeaşi problema, a raspunsului sfidator al SRI. Nici atunci nu a raspuns nimeni - nici sa spunem ca minţim, nici ca s-au gasit documente. Totuşi, SRI este o instituţie publica, ar trebui sa fi luat atitudine, credem noi...
In primul rand vrem sa vedem ce s-a intamplat in noiembrie 1987, cum au perceput autoritaţile evenimentele in momentul acela, ce impact au avut, cat de mult s-au speriat.
Ce noutaţi a adus "Raportul Tismaneanu", rezultat al cercetarii "comisiei de stat" infiinţata de preşedintele Basescu anul trecut, despre noiembrie 1987?
Absolut nici unul! Noi, in prima faza, am contestat aproape tot ce s-a scris despre Braşov 1987, pentru ca ni s-a parut o chestie simplista modul cum s-a relatat acest eveniment foarte important. Şi nu spunem noi ca a fost important - istorici cunoscuţi au afirmat ca mişcarea de la Braşov a fost cea mai puternica mişcarea de rezistenţa anticomunista a anilor '80 din Europa de Est. In raport s-a scris ca a fost o mişcare anticeauşista in primul rand şi chiar l-am auzit la un moment dat pe domnul Tismaneanu spunand ca n-a avut impact internaţional, deşi dansul in momentul acela era in Statele Unite şi zicea ca a scris un articol foarte amplu despre mişcarea de la Braşov, cu date importante... Şi dupa aceea sa spuna ca n-a avut impact internaţional... Intr-o intalnire cu domnul preşedinte Basescu i-am mulţumit pentru apariţia acestui raport - bineinţeles ca era necesar sa apara - , dar i-am spus ca documentul nu este complet, este perfectibil, pentru ca despre Braşov s-au spus multe lucruri care nu sunt adevarate şi noi consideram ca nu este bine. Domnul preşedinte ne-a spus ca intr-adevar raportul este perfectibil şi dupa o perioada a aparut domnul Tismaneanu la Braşov, am avut discuţie cu el, am semnat un protocol prin care ii transmiteam corecţiile legate de Braşov. L-am incredinţat ca traim şi ca, in viaţa fiind, e normal şi util pentru raport sa fi discutat cu noi...
Nu a discutat nimeni cu membrii Asociaţiei "15 Noiembrie 1987" in timpul alcatuirii "Raportului Tismaneanu"?
Nu, vai! Nu numai ca nu ne-au consultat, dar la un moment dat, cand noi contestam ce se scria despre Braşov, au aparut tot felul de opinii jignitoare in ziare. Una a fost a domnului Traian Ungureanu, care spunea ca de fapt muncitorii de la Braşov au ieşit de foame in strada şi ca l-au huiduit şi fluierat pe Ceauşescu şi ca ar fi bine sa ne ştim rostul in istorie, chiar daca ne suparam. Deci a fost de o obraznicie care ne-a jignit foarte mult. Poate ca bataile de la Securitate n-au fost atat de dure cat remarca acestui domn. A venit domnul Tismaneanu la Braşov, i-am prezentat dorinţele noastre şi i-am spus: "Domnule Tismaneanu, ştim ca aveţi posibilitatea sa intraţi in arhive, aţi intrat in arhive - va rog sa ne puneţi şi noua la dispoziţie documente legate de Braşov". "Cum sa nu...", a spus el, o sa va punem la dispoziţie... Şi... aici am ramas.
Deci aceste campanii in cautarea adevarului pe dumneavoastra nu v-au ajutat...
Nu ne-au ajutat. Avem şi un raspuns la acest lucru. Evenimentul este foarte aproape... Documente despre luptatorii din munţi din anii '50 pot fi vazute acum, dupa atatea zeci de ani, pentru ca torţionarii lor şi cei care s-au implicat atunci in anchete sunt morţi. Şi banuim ca şi noi peste 30 de ani o sa ştim cine ne-a batut, pentru ca aceia or sa fie morţi sau "pe linie moarta".
Care a fost atitudinea "clasei politice" faţa de dumneavoastra, eroii de la Braşov?
Dintre politicieni nu ne-a jignit nimeni, n-au avut tupeul acesta... Insa ne-au lovit prin indiferenţa, ceea ce ni se pare mai grav. Au incercat unii sa ne atraga in lupta lor politica - in fiecare an sunt oameni politici care incearca sa ne propuna tot felul de lucruri. De multe ori ne gandim daca n-am greşit prin faptul ca n-am acceptat la un moment dat anumite privilegii care ar fi fost folositoare oamenilor din Asociaţie, care le şi doreau şi le meritau intr-un fel. De multe ori ne gandim daca am greşit sau am facut bine ca am ramas aşa cum suntem - fara sa intram in combinaţii cu organizaţii, cu partide, cu oameni...
Cu ce v-au neglijat politicienii dupa caderea comunismului?
Despre acest aspect sunt multe lucruri de spus... Insa o sa ma opresc asupra chestiunii gratuitaţii medicamentelor şi a controalelor medicale generale, deoarece asta este cea mai mare nemulţumire a noastra. In 1990 am decis sa beneficiem de Legea nr. 118/1990 a deţinuţilor politici, care prevedea anumite facilitaţi ce ne erau necesare: gratuitatea medicamentelor şi tratamentelor medicale, un mic ajutor financiar prevazut in acea lege... Am fi avut şi opţiunea sa fim "incadraţi" la legea revoluţionarilor, dar noi nu am dorit. Tocmai pentru ca ne consideram deţinuţi politici, nu aveam nevoie de terenuri sau alte facilitaţi aparute pentru "disidenţi" dupa revoluţie.
Din pacate, dupa o perioada, au venit cei de la Ministerul Sanataţii cu un amendament ca aceia care au venituri nu mai beneficiaza de gratuitate. Legea a fost facuta pentru foştii deţinuţi politici din anii '50, oameni trecuţi de o anumita varsta. Şi astfel am ramas şi fara gratuitate la medicamente. O perioada scurta am beneficiat şi de scutirea de impozit pe salariu. Am avut o problema mare, pentru ca noi, la locurile de munca, in momentul cand ni s-a acordat aceasta prevedere, i-am deranjat pe colegii de munca: caştigam mai mult decat ei. N-au protestat, dar de fiecare data cand se mareau salariile, cand se acorda cate un spor, noi nu beneficiam. Pentru ca se considera ca noi aveam scutirea de impozit. Şi l-au luat cei care aveau salarii mici. Din momentul in care s-a scos şi acea prevedere cu impozitul pe salariu, s-au dus cu mult sub ale celorlalţi şi retribuţiile noastre.
Nu aţi facut demersuri pentru a recaştiga aceste drepturi, pierdute in negura tranziţiei?
Sigur ca da, şi in ziua de astazi ne luptam pentru acest drept... Important pentru noi este şi un control medical general periodic, deoarece banuim ca am fost iradiaţi in timpul anchetelor. Se vorbea despre asta inca din 1987, aşa ca prin ianuarie 1990 a venit un grup de medici din Franţa, care ne-au invitat la Hotel "Aro" sa ne testeze gradul de radiaţii din organism.
Ne-au luat sange şi, la un moment dat, in timpul procedurii, unul a exclamat: "Daca va aveam noi, francezii, va treceam pe calendar, va declaram sfinţi pentru ceea ce aţi facut". A fost o chestie frumoasa! Printre puţinele cuvinte frumoase pe care le-am auzit din 1990 incoace legate de noi. Dupa aceea, domnul Iliescu "s-a simţit dator" sa ne invite la Bucureşti pentru a ni se face un control medical general. Am dat peste un simulacru de control medical! Ne-am imparţit pe serii de cate zece oameni şi ne-am deplasat la Bucureşti ca sa fim examinaţi. Parca prima şi a doua serie au fost trataţi intr-adevar bine. Era chiar inainte de mineriada. Eu am fost in a treia sau a patra serie şi nu ne-a primit la spital, aşa ca a trebuit sa plecam acasa. Dupa mineriada, impreuna cu noua colegi, am plecat la Bucureşti. Ne-am intalnit cu un doctor pe nume Baron. Nu era ministrul Sanataţii, dar avea ceva funcţii. Ne-a spus ca o sa avem patru-cinci salvari care sa ne duca la Fundeni, ca o sa avem tot ce ne trebuie. "Va iubesc, sunteţi ai mei", ne-a zis. Pana cand a vazut ca unul dintre ai noştri citea Romania Libera. In momentul acela a innebunit. A luat ziarul, l-a aruncat şi... a plecat. Apoi am fost cazaţi la Spitalul Titan. Am nimerit in salon cu unul care-şi scuipa plamanii in borcan in fiecare zi. Trei zile nu m-a intrebat nimeni ce fac. Mancam in oraş. Dupa trei zile a venit o doctoriţa care s-a uitat la mine, m-a pus sa ridic mainile, mi-a dat doi pumni in spate şi mi-a spus: "Ai o problema, ai suflu sistolic". Atunci am zis ca nu vreau sa mai stau - m-a pus sa semnez asta şi am plecat. Acesta a fost controlul medical din 1990.
Dupa aceea am cerut in permanenţa controlul medical, dar nimic... La un moment dat ne-a primit in audienţa preşedintele Iliescu (dupa alegerile din 2000), impreuna cu consilierul Mircea Beuran, care a fost dupa aceea ministrul Sanataţii. Atunci i-am spus ca, pentru liniştea noastra şi a familiilor noastre, il rugam sa ni se faca un control, sa stam liniştiţi. Şi ne-a spus domnul Beuran ca, daca am fi fost iradiaţi, in cei 15 ani am fi murit toţi. Acesta a fost raspunsul... Bineinţeles ca i-am mai trimis nenumarate adrese, dar nu a raspuns. Dupa aceea i-am zis preşedintelui Iliescu ca vrem sa facem un control la Braşov - preşedintele Iliescu a dat ordin prefectului Braşovului, prefectul Braşovului directorului de la Direcţia de Sanatate, acesta celui de la Spitalul Judeţean. Acesta a chemat la randul lui un medic care a promis ca ne va ajuta sa intram zilnic cateva persoane la un control. Acolo trebuie sa stam la rand, sa luam bonuri de ordine, asistentele vorbeau urat cu noi pentru ca le deranjam - eram mulţi oameni... A fost, aşa, un simulacru raspunsul la cererea noastra.
Care sunt bolile cele mai frecvente de care sufera foştii anchetaţi?
Bolile cardiace, diabetul, şi cei mai mulţi au probleme cu sistemul osos (in general la coloana vertebrala). Foarte multe batai le-am suportat in spate - ficat, rinichi şi coloana vertebrala. Eu imi amintesc ca primul pumn pe care l-am luat a fost in rinichi - m-au legat de un belciug fixat in perete, cu faţa la perete, şi mi-a dat un pumn in rinichi de am cazut pe jos. Cred ca toate loviturile astea pe care le-am primit sunt cauza afecţiunilor la coloana vertebrala. Cele psihice sunt cauzate de loviturile continue cu capul de birou.
La 20 de ani de la evenimentele de la 15 noiembrie 1987 ce speraţi din partea celorlalţi?
Nu dorim decat sa se respecte legea in ceea ce ne priveşte. Insa gratuitatea medicamentelor este vitala pentru noi - foarte mulţi colegi, dupa ce au depaşit varsta de 40 de ani, s-au imbolnavit grav, işi cheltuiesc mai mult de jumatate din venituri pe medicamente. Avem semnale de la Guvern ca luna aceasta se va da o ordonanţa de urgenţa prin care se completeaza Legea 118/1990 in ceea ce priveşte gratuitatea medicamentelor, dreptul la bilete de tratament, o indemnizaţie lunara şi o reducere cu cinci ani a varstei de pensionare pentru cei care au fost incluşi in anchetele din 1987. Oamenii aşteapta cu sufletul la gura aceasta ordonanţa, cand ne intalnim numai despre asta vorbesc. Am fost oameni simpli şi am ramas oameni simpli - aşa ca daca ni s-ar face dreptate, chiar dupa 20 de ani, am fi foarte mulţumiţi. Speram ca Guvernul sa se ţina de cuvant şi sa nu ne inşele inca o data aşteptarile...
IMAGINE SI INTERESE POLITICE
"Nu ştiu daca poţi sa spui ca exista societate civila in Romania in momentul de faţa, afirma Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei "15 Noiembrie 1987". Se ştie foarte clar ca am avut cateva luari de poziţie şi am fi avut nevoie de sprijinul acestor oameni care se numesc societatea civila. Niciodata nu au venit langa noi sa ne sprijine. Au venit doar in prima faza, cat au avut nevoie - vorbim despre celebrul caz Ristea Priboi - , atata timp cat s-a putut crea imagine prin acest proces. Cat timp s-a lovit in PSD, foarte mulţi oameni au fost langa Werner Sommerauer, nu langa Asociaţie. Dupa un timp nu a mai venit nimeni la procese, doar Asociaţia "15 Noiembrie 1987", Iulius Filip, Vasile Paraschiv, Doina Cornea - oamenii care au suferit, care ştiau ce inseamna suferinţa. In rest, societatea civila care in prima faza a fost alaturi de Sommerauer a disparut - nu mai era interesant, nu mai aducea beneficii de imagine Sommerauer. Apoi a fost cazul judecatoarei Bejenariu de la Curtea Suprema de Justiţie. Asociaţia "15 Noiembrie 1987" a atras atenţia ca aceasta doamna a dat note informative legate de Braşov 1987 şi - mai mult - a luat bani! In afara de doua asociaţii profesionale - SocJust şi Asociaţia Magistraţilor, impreuna cu doamna Monica Macovei, altcineva nimeni nu ne-a susţinut. Chiar am discutat la un momet dat despre lustraţie intr-o conferinţa a "Societaţii Timişoara" şi am spus: "Ce lustraţie se intampla in Romania, lustraţie faţa de anumite persoane cand doreşte societatea civila sau cand are vreun interes...". S-au uitat toţi la mine ca la un duşman.
Nici nu poate sa fie facuta lustraţie in felul in care işi doresc ei. Daca e sa facem lustraţie ori ii luam pe toţi şi ii analizam şi ii demascam, fie ne vedem de treaba noastra. Aşa, pe interese, pe ala vreau sa-l lustrez ca mi-e duşman şi nu are culoarea mea politica, pe celalalt nu-l mai lustrez ca e prieten cu mine. Asta nu mai e lustraţie..."
[Citeste articolul in Jurnalul National]
marți, 13 noiembrie 2007
Braşov '87 - Lui Ceauşescu nu-i pasa de muncitori
Lavinia Betea
Cum a privit conducerea partidului revolta de la Braşov, aflam din documentele intocmite in acea vreme in şedinţele, considerate pe-atunci mari secrete de stat, prezidate de Ceauşescu. Aduse acum la cunoştinţa cititorilor - in premiera şi exclusivitate de Jurnalul Naţional.
Ce ştia Ceauşescu despre viaţa oamenilor din ţara? Cerea sa fie minţit, se prefacea a crede ca "intregul popor" ii mulţumeşte pentru clarviziunea cu care vegheaza la "bunastarea" sa, ori discuta duplicitar realitaţile ţarii - sincer şi deschis cu "acoliţii" şi in lozinci cu "masele"? Cum s-a ajuns la starea de lucruri impinsa in extrema "razboiului cu teroriştii" din 1989, al carei gong bubuise, fara efect pentru milioanele de romani, cu doi mai inainte la Braşov?
ULTIMUL BASTION AL "LAGA…RULUI". Cine-a trait, adult, acele vremuri işi aminteşte ca in Romania era frig, intuneric şi foame. Cand ultimul "ţar roşu al Kremlinului" declarase public cautarea unor cai pentru revitalizarea sistemului, olteanul din Scorniceşti se sumeţise mandru ca el aplicase deja "noile mecanisme economico-financiare" romanilor de sub talpa lui.
Intr-adevar, Ceauşescu atinsese performanţe unice in lagarul socialist. Veteranul ordinului revoluţionarilor de profesie europeni - ce sarise din inchisoare direct in Olimpul puterii, fara a mai putea fi coborat pana la moarte de-acolo! - combinase obligaţiile cetaţenilor de dupa razboi cu practicile "dictaturii proletare". Reuşise, dupa observaţiile lui Dumitru Popescu (rectorul Academiei "Ştefan Gheorghiu" in acea vreme), sa anuleze insaşi axioma fundamentala a marxismului, conform careia existenţa materiala determina conştiinţa spirituala. Dupa Ceauşescu, "conştiinţa socialista" trebuia sa genereze ori sa inlocuiasca hrana, caldura, lumina ori banii. De "dezvoltarea" ei se ocupau "aparatul de partid" (din inalţimea conducatorilor şi pana in haul mulţimii celor patru milioane de membri), instituţiile şi organizaţiile unde erau toţi inregimentaţi (incepand cu "şoimii patriei", de la patru ani, şi sfarşind cu ODUS-ul, din evidenţele caruia
ne-ar fi scos certificatul de deces). Mitingurile şi festivitaţile se ţineau lanţ, pancartele şi scandarile violentand simţurile oamenilor ce blestemau viaţa prea lunga a cuplului Ceauşescu. Caci nu intamplator, intr-o asemenea "luminoasa zi" de alegeri locale (o duminica "sarbatorita prin munca"), se razvratisera braşovenii!
"INTA…MPLA…RILE DE LA BRAŞOV". In documentele elaborate de nucleul de decizie al partidului - dezmembrate (cu rostul pierderilor şi incalcelii) pe ruta anevoioasa dintre Arhiva Cancelariei CC ce le elaborase, Armata ce le luase "sub ocrotire" şi, in sfarşit (dupa aproape 20 de ani!), ajunse acolo unde le este locul, la Arhivele Naţionale - , e greu sa te orientezi acum. Neinventariate şi neprelucrate inca, bunavoinţa arhivarilor te-aduce in situaţia (aş zice, fericita, deja) de-a cauta acul in carul cu fan. Caci maşinile de prefabricat realitatea ale secţiilor partidului produceau zilnic sute de pagini de tiparituri: dosare voluminoase cu planuri care randuiau producţia de şuruburi, azotat de amoniu sau vaccinurile TBC din fiecare parte a ţarii şi alte dosare-oglinda cu "realizarea" lor; planuri de masuri politice, organizatorice şi culturale şi raportarile lor; stenograme ale şedinţelor de inalt nivel (finalizate a doua zi dupa intrunire!) unde "vocea" lui Nicolae Ceauşescu şi ecoul soţiei sale strapung din spaţiul ingheţat al piscurilor puterii. Din asemenea inscrisuri apare insa revelaţia "robotului" uzat in vizite de lucru şi discursuri pe doua direcţii: critica activiştilor de partid - in şedinţele inchise din Comitetului Politic Executiv (CPEx) şi promisiunile de progres din spaţiul public.
Perioada 15 noiembrie-30 decembrie 1987, cand ne inchipuiam ca Nicolae Ceauşescu traia coşmarul "framantarilor" asupra cauzelor care-i facuse pe muncitorii braşoveni sa protesteze impotriva sa şi a "partidului muncitorilor", e plina de... evenimente. Printre ele, protestul din 15 noiembrie, numit eufemistic "intamplarile de la Braşov", nu face obiectul unor decizii anume. Deşi mai grav decat greva de la Lupeni din 1977 - sub raportul contextului internaţional şi al realitaţilor din ţara - , Ceauşescu (aşa cum ni se dezvaluie din inscrisurile arhivei partidului) pare a fi aproape netulburat de potenţialul momentului. In 1987, ca om, conducatorul partidului pare a se fi extras definitiv dintre ceilalţi semeni umani ai lui.
"AŞA NU SE MAI POATE!". Nu ştim pana unde ajunsese el cu cunoaşterea istoriei, insa daca ar fi invaţat despre monarhii medievali s-ar fi regasit in formula puterii lui Ludovic - Regele Soare. Caci "partidul sunt eu" - afirma Ceauşescu in subtextul fiecareia dintre adresarile sale. Dupa survoluri periodice ale patriei, cu pauze de inspecţie numite "vizite de lucru", Ceauşescu işi aduna cel puţin o data pe saptamana "curtea" (membrii CPEx) cu "invitaţi" dintre "baronii" ce dirijeaza "sectoarele" in discuţie. Mai interesanta sub aspectul "temei Braşovului" este şedinţa din 20 noiembrie, ţinuta in prelungirea unei matinale intalniri a CPEx-ului, cu participarea tuturor primilor-secretari de judeţ. Cum "democraţia socialista" insemna şi dublarea fiecarei inalte funcţii de partid cu complementul ei din ierarhia statala, primii secretari erau şi managerii socio-economici ai "moşiei" judeţului.
Dupa cum reiese din stenograma, pe Ceauşescu nu-l mulţumeşte nimic. Nici industria, nici agricultura, nici disciplina de partid, nici stilul de munca. Nu-şi fac datoria, zice el, nici macar secretarii CC, adica oamenii de al doilea rang, dupa el. ("Eu nu sunt mulţumit de felul cum secretarii Comitetului Central s-au prezentat azi, se plange el. Nu sunt mulţumit!"). "Aşa nu se mai poate" şi "Nu se poate merge mai departe aşa" - sunt rabufnirile necunoscute "maselor" din opinteala sa bolovanoasa printre clişee verbale. "Voi sunteţi şi preşedinţi ai consiliilor populare, ii ia la rost Ceauşescu pe secretarii judeţeni. Nu se poate aşa ceva!... Dar, tovaraşi, eu consider ca raspunderea de partid trebuie sa fie superioara, dar in calitate de preşedinţi ai consiliilor populare raspundeţi in faţa legii prin incalcarea prevederilor legii". Ce vrea de la ei? "Spirit de partid"! Imperios şi ... vag, "spiritul" e "legat de ordine şi disciplina in agricultura, in realizarea planului pe acest an, in schimbarea intregului stil de munca". Se apropie bilanţul anual, conferinţa naţionala a partidului, sesiunea Marii Adunari Naţionale, naşterea celui de-al 23-lea milion cetaţean al Romaniei, sarbatoarea pomului de iarna şi revelionului (cu planuri de masuri pentru "dezvoltarea conştiinţei socialiste!")... ş.a.m.d.
ŞI SECRETARII CC, ŞI BOVINELE. Ca şi cum lumea reala, pe bucaţi ori in intregul ei, s-ar invarti sau opri dupa dorinţele şi voinţa sa, Ceauşescu da indicaţii şi cere socoteala: la "Cantarea Romaniei", greutatea porcilor ori pentru "ţaglele de 80 pentru relaminare". Lucrurile se amesteca, se ordoneaza ori invalmaşesc, dupa cum ii trec lui prin minte. Daca s-a incheiat contractul de plan, vaca trebuie sa dea la muls litrii de lapte trecuţi pe hartie care, numaidecat, sa intre-n cisterna de la oraş. "La 20 noiembrie, practic, animalele pot paşte in camp aşa cum se intampla şi in alte ţari", dicteaza Ceauşescu insaşi naturii. Şi-atunci, de neimplinirile planului, vinovata ramane a fi... disciplina de partid la colectare.
Dupa ce se satura astfel de vorbit, Ceauşescu da şi "cuvantul". In lectura de-acum, urmeaza o drama de comic involuntar. Demnitarii se bulucesc "la cuvant" ca un excentric grup de bolnavi dependenţi de putere. Ca picaturile de apa semanand intre ele, discursurile lor conţin o introducere autocritica, unde işi toarna cenuşa in cap (din cauza ca... n-au facut "totul"!). Dupa autoflagere, pe post de rugaciuni, urmeaza "angajamentele" ("aşa cum dumneavoastra ne-aţi indicat... subliniat... invaţat...etc").
DRAMA… LA VA…NA…TOARE. Din tot ce se petrecuse la Braşov, pe Ceauşescu pare ca-l suparase mai tare "informarea partidului"(abia seara, la 11, i se comunicase despre protestul ce incepuse dimineaţa).
Dupa documente, bomboana pe coliva anului 1987 o aşezase insa "judeţeana din Dolj". Dupa stresul exorcizarii şedinţei din 20 noiembrie, mai-marii judeţului şi instructorul CC organizasera, fara ştirea şi aprobarea lui Ceauşescu, o vanatoare unde fusese impuşcat, din greşeala, secretarul cu organizatoricul. Mortul e scos din funcţii, pe-aceeaşi lista cu "indisciplinaţii" iar Ceauşescu interzice şi consumul de alcool in locaţiile "gospodariilor de partid" şi in "locurile de munca" ale cetaţenilor ţarii. O "intamplare" cu efecte mai insemnate pentru popor decat greva muncitorilor braşoveni.
Dupa cum deja ni se-arata, din miezul documentelor de partid, belea pe capul istoricilor de "contemporana" va fi personajul Ceauşescu şi deciziile epocii sale!
"HULIGANII"
Nici un mijloc media din Romania şi nici un discurs oficial n-au facut atunci menţiuni la revolta de la Braşov şi soarta celor razvratiţi. In cercurile inchise ale puterii, Ceauşescu s-a referit de mai multe ori la muncitorii revoltaţi, numindu-i "huligani" (cuvant de cariera in istoria noastra recenta!). Dupa afirmaţiile sale, cauzele "intamplarilor de la Braşov" ar fi fost urmatoarele:
1. Activitatea de partid. "Inclusiv ce s-a intamplat la "Steagul Roşu" la autocamioane demonstreaza o lipsa inadmisibila a activitaţii de partid. Unde a fost organizaţia de partid care numara cateva mii de oameni? (...) Unde au fost aceşti 8.000 de oameni, unde au fost ceilalţi. Cum a fost posibil ca organizaţia de partid sa stea aşa. Ce fel de spirit de partid, ce fel de comunişti sunt acolo?" (20 noiembrie 1987)
2. "Acoperiri" şi provocari: "Aceasta inseamna ca am lucrat prost şi pe linie de partid şi pe linia organelor noastre de securitate, şi pe linia Consiliului de Miniştri, a ministerului respectiv şi a consiliului respectiv de ramura pentru ca, in mod normal, daca se lucra cum trebuie, nu puteau şi nu trebuiau sa apara aceste fenomene (...) şi aceasta, in fond, inseamna o provocare - ca nu se poate discuta altfel (...), rezultatul tolerarii şi acoperirii unor stari negative" ( 4 decembrie 1987)
3. Alcoolismul: "Şi cine vine beat, dat afara din intreprindere, ca acesta strica producţia, introduce dezordinea! Chiar ce s-a intamplat la Braşov, pe langa multe alte lucruri sunt şi datorita influenţei bauturilor, mulţi au venit beţi şi au introdus şi bauturi in intreprindere" (11 decembrie 1987).
UNANIMITATE DE SUS PANA JOS
Dupa evenimentele de la Braşov, toate sectoarele partidului s-au pus in mişcare pentru "masuri". In 26 noiembrie, Emil Bobu, secretarul CC cu organizatoricul ii inainteaza lui Nicolae Ceauşescu, cu ceremonioasele formule consacrate, raportul asupra plenarei cu activul de partid de la intreprinderea de Autocamioane Braşov ţinuta cu o zi in urma. Inţelegem din respectivul raport ca şedinţa figura in graficul acţiunile girate de "colectivul de activişti ai CC" trimişi in misiunea "muncii politico-ideologice in cadrul organizaţiilor de partid şi in randul oamenilor muncii in vederea redresarii intregii activitaţi economico-sociale, dupa evenimentul grav care a avut loc in aceasta unitate".
"S-a evidenţiat faptul - "transmite" de la faţa locului Ion Catrinescu (adjunctul lui Bobu) - , ca toţi oamenii muncii sunt indignaţi de faptele savarşite de grupul de huligani şi au cerut ca aceştia sa primeasca pedepse exemplare şi sa se aprobe judecarea lor in uzina in faţa colectivului de oameni ai muncii pentru actele de vandalism care au adus prin aceasta o pata uzinei şi daune partidului şi ţarii". Lecturi precum "Tabelul nominal cu participanţii la Plenara Comitetului de partid cu activul de la intreprinderea de Autocamioane Braşov care au luat cuvantul şi au cerut sa se aprobe judecarea celor care au savarşit acte huliganice in faţa colectivului de oameni ai muncii" pot lasa impresia ca vorbitorii işi expuneau propriile opinii. Cei 14 care luasera cuvantul (Simion Pop, Ioan Leancu, Constantin Turcin, Maura Popescu, Nicolae Barlescu, Ignat Gaşpar, Valentin Dragoi, Alexe Lungu, Vasile Minoiu, Costica Ojoc, Mariana Popovici, Dumitru Calin, Gheorghe Marin şi Mihai Baltag), deţineau, fara excepţie, funcţii politice sau administrative. In ansamblu, reprezinta un grup care se vrea a fi prin reprezentativitatea secţiilor, a raportului muncitori-intelectuali şi a prezenţelor feminine o miniatura a "tuturor oamenilor muncii". Desemnaţi dupa asemenea criterii, cum nimic nu era creaţie sau intamplare in "organizarea" unei şedinţe, li se inmanasera, dupa tipic, cuvantarile scrise. Iar ei, in consens cu acceptul participanţilor spectatori, işi jucasera rolul. Astfel ca din CPEx şi pana la "munca de jos", unanimitatea fusese deplina!
GURA PACATOSULUI...
A fost de ajuns ca Nicolae Ceauşescu sa spuna doua-trei fraze critice despre Festivalul Naţional "Cantarea Romaniei", (prea multe hore, zisese Ceauşescu şi prea puţina educaţie politico-ideologica in acţiunile lui), ca ideea a fost prinsa din zbor de Vasile Bulucea, pe-atunci, prim-secretar de Gorj. "Nu ştiu, tovaraşe secretar general, marturiseşte acesta, daca mai exista vreun judeţ care sa aiba atatea sarbatori, cum este judeţul Gorj, renumit ca "vatra folclorica" (...). Va dau numai un singur exemplu: exista in concepţia unora de a se organiza - şi aşa a fost - balci la Polovragi care trebuie sa dureze nici mai mult, nici mai puţin decat 10 zile. Vin acolo toţi bişniţarii din ţara, fel de fel de oameni necinstiţi, şi sub obladuirea noastra, fac ce vor. Va spun sincer, tovaraşe secretar general, ca sunt fel de fel de hramuri şi balciuri".
[Citeste articolul in Jurnalul National]
Cum a privit conducerea partidului revolta de la Braşov, aflam din documentele intocmite in acea vreme in şedinţele, considerate pe-atunci mari secrete de stat, prezidate de Ceauşescu. Aduse acum la cunoştinţa cititorilor - in premiera şi exclusivitate de Jurnalul Naţional.
Ce ştia Ceauşescu despre viaţa oamenilor din ţara? Cerea sa fie minţit, se prefacea a crede ca "intregul popor" ii mulţumeşte pentru clarviziunea cu care vegheaza la "bunastarea" sa, ori discuta duplicitar realitaţile ţarii - sincer şi deschis cu "acoliţii" şi in lozinci cu "masele"? Cum s-a ajuns la starea de lucruri impinsa in extrema "razboiului cu teroriştii" din 1989, al carei gong bubuise, fara efect pentru milioanele de romani, cu doi mai inainte la Braşov?
ULTIMUL BASTION AL "LAGA…RULUI". Cine-a trait, adult, acele vremuri işi aminteşte ca in Romania era frig, intuneric şi foame. Cand ultimul "ţar roşu al Kremlinului" declarase public cautarea unor cai pentru revitalizarea sistemului, olteanul din Scorniceşti se sumeţise mandru ca el aplicase deja "noile mecanisme economico-financiare" romanilor de sub talpa lui.
Intr-adevar, Ceauşescu atinsese performanţe unice in lagarul socialist. Veteranul ordinului revoluţionarilor de profesie europeni - ce sarise din inchisoare direct in Olimpul puterii, fara a mai putea fi coborat pana la moarte de-acolo! - combinase obligaţiile cetaţenilor de dupa razboi cu practicile "dictaturii proletare". Reuşise, dupa observaţiile lui Dumitru Popescu (rectorul Academiei "Ştefan Gheorghiu" in acea vreme), sa anuleze insaşi axioma fundamentala a marxismului, conform careia existenţa materiala determina conştiinţa spirituala. Dupa Ceauşescu, "conştiinţa socialista" trebuia sa genereze ori sa inlocuiasca hrana, caldura, lumina ori banii. De "dezvoltarea" ei se ocupau "aparatul de partid" (din inalţimea conducatorilor şi pana in haul mulţimii celor patru milioane de membri), instituţiile şi organizaţiile unde erau toţi inregimentaţi (incepand cu "şoimii patriei", de la patru ani, şi sfarşind cu ODUS-ul, din evidenţele caruia
ne-ar fi scos certificatul de deces). Mitingurile şi festivitaţile se ţineau lanţ, pancartele şi scandarile violentand simţurile oamenilor ce blestemau viaţa prea lunga a cuplului Ceauşescu. Caci nu intamplator, intr-o asemenea "luminoasa zi" de alegeri locale (o duminica "sarbatorita prin munca"), se razvratisera braşovenii!
"INTA…MPLA…RILE DE LA BRAŞOV". In documentele elaborate de nucleul de decizie al partidului - dezmembrate (cu rostul pierderilor şi incalcelii) pe ruta anevoioasa dintre Arhiva Cancelariei CC ce le elaborase, Armata ce le luase "sub ocrotire" şi, in sfarşit (dupa aproape 20 de ani!), ajunse acolo unde le este locul, la Arhivele Naţionale - , e greu sa te orientezi acum. Neinventariate şi neprelucrate inca, bunavoinţa arhivarilor te-aduce in situaţia (aş zice, fericita, deja) de-a cauta acul in carul cu fan. Caci maşinile de prefabricat realitatea ale secţiilor partidului produceau zilnic sute de pagini de tiparituri: dosare voluminoase cu planuri care randuiau producţia de şuruburi, azotat de amoniu sau vaccinurile TBC din fiecare parte a ţarii şi alte dosare-oglinda cu "realizarea" lor; planuri de masuri politice, organizatorice şi culturale şi raportarile lor; stenograme ale şedinţelor de inalt nivel (finalizate a doua zi dupa intrunire!) unde "vocea" lui Nicolae Ceauşescu şi ecoul soţiei sale strapung din spaţiul ingheţat al piscurilor puterii. Din asemenea inscrisuri apare insa revelaţia "robotului" uzat in vizite de lucru şi discursuri pe doua direcţii: critica activiştilor de partid - in şedinţele inchise din Comitetului Politic Executiv (CPEx) şi promisiunile de progres din spaţiul public.
Perioada 15 noiembrie-30 decembrie 1987, cand ne inchipuiam ca Nicolae Ceauşescu traia coşmarul "framantarilor" asupra cauzelor care-i facuse pe muncitorii braşoveni sa protesteze impotriva sa şi a "partidului muncitorilor", e plina de... evenimente. Printre ele, protestul din 15 noiembrie, numit eufemistic "intamplarile de la Braşov", nu face obiectul unor decizii anume. Deşi mai grav decat greva de la Lupeni din 1977 - sub raportul contextului internaţional şi al realitaţilor din ţara - , Ceauşescu (aşa cum ni se dezvaluie din inscrisurile arhivei partidului) pare a fi aproape netulburat de potenţialul momentului. In 1987, ca om, conducatorul partidului pare a se fi extras definitiv dintre ceilalţi semeni umani ai lui.
"AŞA NU SE MAI POATE!". Nu ştim pana unde ajunsese el cu cunoaşterea istoriei, insa daca ar fi invaţat despre monarhii medievali s-ar fi regasit in formula puterii lui Ludovic - Regele Soare. Caci "partidul sunt eu" - afirma Ceauşescu in subtextul fiecareia dintre adresarile sale. Dupa survoluri periodice ale patriei, cu pauze de inspecţie numite "vizite de lucru", Ceauşescu işi aduna cel puţin o data pe saptamana "curtea" (membrii CPEx) cu "invitaţi" dintre "baronii" ce dirijeaza "sectoarele" in discuţie. Mai interesanta sub aspectul "temei Braşovului" este şedinţa din 20 noiembrie, ţinuta in prelungirea unei matinale intalniri a CPEx-ului, cu participarea tuturor primilor-secretari de judeţ. Cum "democraţia socialista" insemna şi dublarea fiecarei inalte funcţii de partid cu complementul ei din ierarhia statala, primii secretari erau şi managerii socio-economici ai "moşiei" judeţului.
Dupa cum reiese din stenograma, pe Ceauşescu nu-l mulţumeşte nimic. Nici industria, nici agricultura, nici disciplina de partid, nici stilul de munca. Nu-şi fac datoria, zice el, nici macar secretarii CC, adica oamenii de al doilea rang, dupa el. ("Eu nu sunt mulţumit de felul cum secretarii Comitetului Central s-au prezentat azi, se plange el. Nu sunt mulţumit!"). "Aşa nu se mai poate" şi "Nu se poate merge mai departe aşa" - sunt rabufnirile necunoscute "maselor" din opinteala sa bolovanoasa printre clişee verbale. "Voi sunteţi şi preşedinţi ai consiliilor populare, ii ia la rost Ceauşescu pe secretarii judeţeni. Nu se poate aşa ceva!... Dar, tovaraşi, eu consider ca raspunderea de partid trebuie sa fie superioara, dar in calitate de preşedinţi ai consiliilor populare raspundeţi in faţa legii prin incalcarea prevederilor legii". Ce vrea de la ei? "Spirit de partid"! Imperios şi ... vag, "spiritul" e "legat de ordine şi disciplina in agricultura, in realizarea planului pe acest an, in schimbarea intregului stil de munca". Se apropie bilanţul anual, conferinţa naţionala a partidului, sesiunea Marii Adunari Naţionale, naşterea celui de-al 23-lea milion cetaţean al Romaniei, sarbatoarea pomului de iarna şi revelionului (cu planuri de masuri pentru "dezvoltarea conştiinţei socialiste!")... ş.a.m.d.
ŞI SECRETARII CC, ŞI BOVINELE. Ca şi cum lumea reala, pe bucaţi ori in intregul ei, s-ar invarti sau opri dupa dorinţele şi voinţa sa, Ceauşescu da indicaţii şi cere socoteala: la "Cantarea Romaniei", greutatea porcilor ori pentru "ţaglele de 80 pentru relaminare". Lucrurile se amesteca, se ordoneaza ori invalmaşesc, dupa cum ii trec lui prin minte. Daca s-a incheiat contractul de plan, vaca trebuie sa dea la muls litrii de lapte trecuţi pe hartie care, numaidecat, sa intre-n cisterna de la oraş. "La 20 noiembrie, practic, animalele pot paşte in camp aşa cum se intampla şi in alte ţari", dicteaza Ceauşescu insaşi naturii. Şi-atunci, de neimplinirile planului, vinovata ramane a fi... disciplina de partid la colectare.
Dupa ce se satura astfel de vorbit, Ceauşescu da şi "cuvantul". In lectura de-acum, urmeaza o drama de comic involuntar. Demnitarii se bulucesc "la cuvant" ca un excentric grup de bolnavi dependenţi de putere. Ca picaturile de apa semanand intre ele, discursurile lor conţin o introducere autocritica, unde işi toarna cenuşa in cap (din cauza ca... n-au facut "totul"!). Dupa autoflagere, pe post de rugaciuni, urmeaza "angajamentele" ("aşa cum dumneavoastra ne-aţi indicat... subliniat... invaţat...etc").
DRAMA… LA VA…NA…TOARE. Din tot ce se petrecuse la Braşov, pe Ceauşescu pare ca-l suparase mai tare "informarea partidului"(abia seara, la 11, i se comunicase despre protestul ce incepuse dimineaţa).
Dupa documente, bomboana pe coliva anului 1987 o aşezase insa "judeţeana din Dolj". Dupa stresul exorcizarii şedinţei din 20 noiembrie, mai-marii judeţului şi instructorul CC organizasera, fara ştirea şi aprobarea lui Ceauşescu, o vanatoare unde fusese impuşcat, din greşeala, secretarul cu organizatoricul. Mortul e scos din funcţii, pe-aceeaşi lista cu "indisciplinaţii" iar Ceauşescu interzice şi consumul de alcool in locaţiile "gospodariilor de partid" şi in "locurile de munca" ale cetaţenilor ţarii. O "intamplare" cu efecte mai insemnate pentru popor decat greva muncitorilor braşoveni.
Dupa cum deja ni se-arata, din miezul documentelor de partid, belea pe capul istoricilor de "contemporana" va fi personajul Ceauşescu şi deciziile epocii sale!
"HULIGANII"
Nici un mijloc media din Romania şi nici un discurs oficial n-au facut atunci menţiuni la revolta de la Braşov şi soarta celor razvratiţi. In cercurile inchise ale puterii, Ceauşescu s-a referit de mai multe ori la muncitorii revoltaţi, numindu-i "huligani" (cuvant de cariera in istoria noastra recenta!). Dupa afirmaţiile sale, cauzele "intamplarilor de la Braşov" ar fi fost urmatoarele:
1. Activitatea de partid. "Inclusiv ce s-a intamplat la "Steagul Roşu" la autocamioane demonstreaza o lipsa inadmisibila a activitaţii de partid. Unde a fost organizaţia de partid care numara cateva mii de oameni? (...) Unde au fost aceşti 8.000 de oameni, unde au fost ceilalţi. Cum a fost posibil ca organizaţia de partid sa stea aşa. Ce fel de spirit de partid, ce fel de comunişti sunt acolo?" (20 noiembrie 1987)
2. "Acoperiri" şi provocari: "Aceasta inseamna ca am lucrat prost şi pe linie de partid şi pe linia organelor noastre de securitate, şi pe linia Consiliului de Miniştri, a ministerului respectiv şi a consiliului respectiv de ramura pentru ca, in mod normal, daca se lucra cum trebuie, nu puteau şi nu trebuiau sa apara aceste fenomene (...) şi aceasta, in fond, inseamna o provocare - ca nu se poate discuta altfel (...), rezultatul tolerarii şi acoperirii unor stari negative" ( 4 decembrie 1987)
3. Alcoolismul: "Şi cine vine beat, dat afara din intreprindere, ca acesta strica producţia, introduce dezordinea! Chiar ce s-a intamplat la Braşov, pe langa multe alte lucruri sunt şi datorita influenţei bauturilor, mulţi au venit beţi şi au introdus şi bauturi in intreprindere" (11 decembrie 1987).
UNANIMITATE DE SUS PANA JOS
Dupa evenimentele de la Braşov, toate sectoarele partidului s-au pus in mişcare pentru "masuri". In 26 noiembrie, Emil Bobu, secretarul CC cu organizatoricul ii inainteaza lui Nicolae Ceauşescu, cu ceremonioasele formule consacrate, raportul asupra plenarei cu activul de partid de la intreprinderea de Autocamioane Braşov ţinuta cu o zi in urma. Inţelegem din respectivul raport ca şedinţa figura in graficul acţiunile girate de "colectivul de activişti ai CC" trimişi in misiunea "muncii politico-ideologice in cadrul organizaţiilor de partid şi in randul oamenilor muncii in vederea redresarii intregii activitaţi economico-sociale, dupa evenimentul grav care a avut loc in aceasta unitate".
"S-a evidenţiat faptul - "transmite" de la faţa locului Ion Catrinescu (adjunctul lui Bobu) - , ca toţi oamenii muncii sunt indignaţi de faptele savarşite de grupul de huligani şi au cerut ca aceştia sa primeasca pedepse exemplare şi sa se aprobe judecarea lor in uzina in faţa colectivului de oameni ai muncii pentru actele de vandalism care au adus prin aceasta o pata uzinei şi daune partidului şi ţarii". Lecturi precum "Tabelul nominal cu participanţii la Plenara Comitetului de partid cu activul de la intreprinderea de Autocamioane Braşov care au luat cuvantul şi au cerut sa se aprobe judecarea celor care au savarşit acte huliganice in faţa colectivului de oameni ai muncii" pot lasa impresia ca vorbitorii işi expuneau propriile opinii. Cei 14 care luasera cuvantul (Simion Pop, Ioan Leancu, Constantin Turcin, Maura Popescu, Nicolae Barlescu, Ignat Gaşpar, Valentin Dragoi, Alexe Lungu, Vasile Minoiu, Costica Ojoc, Mariana Popovici, Dumitru Calin, Gheorghe Marin şi Mihai Baltag), deţineau, fara excepţie, funcţii politice sau administrative. In ansamblu, reprezinta un grup care se vrea a fi prin reprezentativitatea secţiilor, a raportului muncitori-intelectuali şi a prezenţelor feminine o miniatura a "tuturor oamenilor muncii". Desemnaţi dupa asemenea criterii, cum nimic nu era creaţie sau intamplare in "organizarea" unei şedinţe, li se inmanasera, dupa tipic, cuvantarile scrise. Iar ei, in consens cu acceptul participanţilor spectatori, işi jucasera rolul. Astfel ca din CPEx şi pana la "munca de jos", unanimitatea fusese deplina!
GURA PACATOSULUI...
A fost de ajuns ca Nicolae Ceauşescu sa spuna doua-trei fraze critice despre Festivalul Naţional "Cantarea Romaniei", (prea multe hore, zisese Ceauşescu şi prea puţina educaţie politico-ideologica in acţiunile lui), ca ideea a fost prinsa din zbor de Vasile Bulucea, pe-atunci, prim-secretar de Gorj. "Nu ştiu, tovaraşe secretar general, marturiseşte acesta, daca mai exista vreun judeţ care sa aiba atatea sarbatori, cum este judeţul Gorj, renumit ca "vatra folclorica" (...). Va dau numai un singur exemplu: exista in concepţia unora de a se organiza - şi aşa a fost - balci la Polovragi care trebuie sa dureze nici mai mult, nici mai puţin decat 10 zile. Vin acolo toţi bişniţarii din ţara, fel de fel de oameni necinstiţi, şi sub obladuirea noastra, fac ce vor. Va spun sincer, tovaraşe secretar general, ca sunt fel de fel de hramuri şi balciuri".
[Citeste articolul in Jurnalul National]
luni, 12 noiembrie 2007
Expulzaţii
Cristina Diac
La 15 noiembrie 1987, muncitorii de la Intreprinderea de Autocamioane Braşov au avut curajul sa-şi ceara drepturile. S-au ales cu condamnari penale executate la locul de munca. Intocmai ca in Evul Mediu, cand leproşii erau scoşi afara pe porţile oraşului, curajoşii tineri au fost alungaţi din "cetatea industriei". Li s-a spus ca facusera de ras Braşovul şi ca nu merita sa il mai revada vreodata. In oraşele unde li se stabilise domiciliu obligatoriu au fost primiţi cu raceala şi ostilitate.
Ancheta dura, procesul-spectacol ţinut in faţa colegilor chiar la Clubul Intreprinderii de Autocamioane Braşov (IAB), condamnarea la locul de munca, deportarea din Braşov şi domiciliul obligatoriu, ruperea de familie, statutul de personaje dubioase in ochii noilor colegi, stima de sine şi psihicul zdruncinate - toate acestea le-au resimţit din plin muncitorii braşoveni. Soţiile şi copiii, fara sa fi fost implicate in iureşul evenimentelor, au patimit la randu-le. Cadrele de conducere de la IAB au fost destituite din funcţii şi mutate la alte intreprinderi din ţara. Din cate arata faptele, toţi cei care au avut cu evenimentele o legatura cat de mica au fost impraştiaţi din zona, intenţia clara a autoritaţilor fiind sa ii ţina cat mai departe de Braşov.
PRAF IN OCHI. Despre ancheta ce a urmat "obrazniciei" de a sfida regimul Ceauşescu nu putem şti astazi mai mult decat işi aminteşte aceasta categorie de victime in viaţa ale comunismului, de care nici o autoritate a statului şi nici un "investigator-inchizitor" contemporan pare a nu mai vrea sa ştie. Des invocatul Consiliu Naţional pentru Studierea Arhivelor Securitaţii (CNSAS), teoretic deţinator al cheilor de acces catre multe dintre misterele trecutului regim, ofera spre studiu un singur dosar conţinand aproape 150 de file. Doar atat despre cel de-al doilea mare protest colectiv impotriva regimului comunist de la Bucureşti dupa revolta minerilor din 1977, şi ultimul dintre cele Europa de Est inainte de colapsurile lui 1989.
Dosarul e "subţire" nu doar la propriu: nimic despre anchete, nici o vorba despre identitatea şi faptele anchetatorilor. Nici macar vreunul dintre planurile de masuri ce reprezentau sistemul obişnuit de lucru al Securitaţii, cu "linia" pe care urmau sa se inscrie destinele oamenilor "puşi sub lupa" teribilei instituţii. Unde au disparut urmele anchetelor care-au condus la condamnari şi deportari? Nimeni nu se arata dornic sa-şi asume responsabilitatea raspunsurilor. Jumatate dintre filele dosarului ce-l putem consulta sunt tabele-sinteza care arata ce s-a intamplat cu persoanele implicate in evenimente, cealalta jumatate cuprinde sentinţa procesului şi referatul de terminare a urmaririi penale - "piese" ce spun in linii mari cam acelaşi lucru. Parte din acestea figureaza ca anexe intr-o lucrare aparuta in 2002 la o mare editura ieşeana, piatra de temelie in cariera unor istorici-politicieni de mai mare vizibilitate in spaţiul public decat eroii despre care au scris.
CE SE SPUNE. Intre 15 noiembrie şi 2 decembrie 1987, autoritaţile au operat mai multe arestari preventive, iar dintre cei supuşi cercetarilor, 61 au fost judecaţi, ceilalţi primind alte sancţiuni. Ancheta propriu-zisa s-a derulat in viteza. La 3 decembrie Judecatoria Braşov, reprezentata la proces de completul de judecata format din Ştefan Pana, preşedinte, judecatorul Dumitru Comşa, procurorul Ştefan Roman a pronunţat sentinţa. Mulţi dintre muncitorii anchetaţi in 1987 erau pe atunci foarte tineri şi cu o singura excepţie, fara antecedente penale.
Unii dintre ei au fost transferaţi la Inspectoratul General al Miliţiei din Bucureşti, iar anchetatorii au fost aduşi de la direcţii judeţene din ţara, astfel incat sa nu poata fi recunoscuţi ulterior. Astazi ştim din marturiile muncitorilor braşoveni ca o echipa de ancheta era formata in general din cinci persoane, dintre care doua sau trei erau ofiţeri superiori. "Din discuţiile pe care le purtau intre ei mi-am dat seama ca nu erau din Bucureşti", şi-a amintit Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei "15 noiembrie 1987", nefericitul episod al anchetei. Astfel ca, in lipsa documentelor - concludente - produse instituţional, in cazul cand oricare dintre muncitori ar recunoaşte pe strada sau pe ecranul televizorului vreunul dintre anchetatori in postura de prosper om de afaceri sau de respectabil politician şi ar avea curajul sa-l deconspire ca torţionar, se expune riscului de a fi dat in judecata pentru calomnie. Astfel ca pentru metodele brutale aplicate in ancheta, cine sa mai dea socoteala? Ceea ce poţi afla este "istorie orala".
Dupa 1989, cand trecutul comunist a devenit obiect de studiu dar şi "vaca de muls" pentru numeroşi veleitari, Danuţ Iacob şi-a dat seama ca asupra tuturor s-au aplicat aceleaşi metode pentru aflarea "adevarului" ca in anii ’50: batai, infometare, privare de somn mai multe nopţi la rand. Daniel Anghel, alt muncitor braşovean care a trecut prin calvarul interogatoriilor, şi-a amintit ca in timpul anchetei a fost supus unor abuzuri greu de imaginat astazi, care in final te faceau sa declari orice.
PROCES-SPECTACOL. Abuzurilor fizice li s-au adaugat celelalte, mai subtile, de ordin psihic. Intocmai ca in anii ’50, epoca "demascarilor" in public, completul Judecatoriei Braşov s-a deplasat la Clubul Intreprinderii de Autocamioane, locul din care plecase revolta, iar sala a fost umpluta de colegii celor 61 de acuzaţi. Masura avea ca scop accentuarea valorii de exemplu a pedepsei.
Dupa 1964, in Romania nu mai existau deţinuţi politici, astfel ca orice protest impotriva regimului era lesne devalorizat şi redus la dimensiunile unui scandal ceva mai mare, provocat de persoane turbulente, de preferat in stare de ebrietate. "Regretabil - se scria şi in referatul de incheiere a urmaririi penale - este ca unele elemente certate cu legea, indisciplinate, anarhice, ignorand cele mai elementare reguli de conduita s-au dedat la savarşirea unor fapte reprobabile, prin care au tulburat in mod grav ordinea şi disciplina la locurile de munca, producand totodata acte de dezordine şi distrugeri de bunuri cu consecinţe deosebite la sediile administrative ale Consiliilor popular judeţean şi municipal Braşov." Razvratiţii au fost trataţi asemenea infractorilor de rand şi judecaţi pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice.
Pentru a minimiza importanţa revoltei muncitoreşti intr-o ţara unde totul se facea in folosul "clasei muncitoare", la proces nu s-a spus nici un moment ca muncitorii ar fi protestat contra regimului. Proferarea de expesii obscene, ameninţari adresate unor cetaţeni paşnici, acte grave de violenţa, dezordine, distrugere a unor bunuri, lovire a unor persoane - comise in incinta intreprinderii, pe strada şi in cele doua cladiri din centrul municipiului Braşov - , acestea au fost acuzele puse pe seama protestatarilor.
Dupa 20 de ani de la evenimente, muncitorii ce s-au revoltat demn şi curajos impotriva unui regim detestat de intreaga populaţie nu atribuie gestului lor semnificaţii sofisticate, nu pretind ca i-au contestat "natura criminala" ori ca protestul lor a fost precedat de cine ştie ce revelaţii de natura ideologica. Astfel de idei au fost promovate in restul ţarilor comuniste de intelectuali, care s-au alaturat protestelor muncitoreşti. La Braşov, doar caţiva studenţi au avut curajul sa-şi declare public solidaritatea cu muncitorii. Dupa 20 de ani, Danuţ Iacob reţine in memorie ca pe o umilinţa şi o mare nedreptate faptul ca a fost condamnat pentru acte de huliganism.
EROI. Pentru curajul de a contesta regimul comunist, muncitorii braşoveni au fost deportaţi departe de casa şi de familii. Astazi sunt mandri de gestul lor, deşi au suferit batai groaznice
"REEDUCAREA". La finalul procesului, 26 dintre "inculpaţi" au fost condamnaţi la locul de munca. In raport cu faptele comise, cu situaţia familiala, cu varsta şi comportarea lor anterioara, instanţa a decis ca aceştia "se pot reeduca sub supravegherea unor colective de munca", astfel ca pedepsele au fost executate prin munca corecţionala, in alte unitaţi socialiste, unde aveau sa presteze "activitaţi direct productive, in raport cu pregatirea şi calificarea lor profesionala". Celelalte de 35, care avusesera o participare mai redusa la evenimente, au primit condamnari cu suspendarea condiţionata a pedepsei, efectuate tot in unitaţi socialiste, neaparat altele decat IAB, "sub supravegherea colectivelor de munca". Intenţia clara a autoritaţilor era ca cei ce se implicasera in protest sa nu mai vada niciodata Braşovul. Or, pentru aceasta era necesar sa fie distruse absolut toate legaturile dintre muncitori şi cel mai industrializat oraş al ţarii. "Regimul ne-a interzis sa ne mai intoarcem vreodata in Braşov", spune Daniel Anghel.
FAMILII DESTRA…MATE. Soţiile au fost obligate sa-i urmeze sau sa divorţeze. Pentru a nu mai avea o casa unde sa se poata intoarce, li s-au repartizat locuinţe in localitaţile unde fusesera exilaţi. Unii dintre ei le-au refuzat, preferand sa domicilieze la caminele de nefamilişti ale intreprinderilor unde lucrau, in aşteptarea unei ocazii de a se intoarce in oraşul de sub Tampa. Orice parasire a noului domiciliu al localitaţii trebuia anunţata in prealabil "organelor" de Miliţie. Unii au fost trimişi la intreprinderi aflate in apropierea localitaţii de baştina. De pilda, Constantin Cocan, nascut la Galaţi, şi-a ispaşit condamnarea la Intreprinderea Port Bazinul Nou din oraşul dunarean. Mihai Macovei, nascut intr-un sat aflat la 30 de kilometri de Botoşani, a fost trimis la Intreprinderea de Maşini Unelte Grele pentru Deformari Plastice din Dorohoi (judeţul Botoşani). Insa, pentru a merge sa-şi viziteze parinţii, trebuia sa ceara voie de la Miliţie.
URMA…RIŢI ŞI PRIGONIŢI. Daniel Anghel, condamnat la doi ani inchisoare cu executarea pedepsei la locul de munca, şi-a ispaşit pedeapsa la Intreprinderea de Supape şi Bolţuri Topoloveni (judeţul Argeş). Şi-a amintit ca in fiecare saptamana din cei doi ani cat a durat deportarea avea obligaţia sa se prezinte la Miliţie şi sa faca un raport. Nu se putea deplasa in alt oraş decat daca adresa o cerere, in care trebuia sa precizeze unde merge şi care este scopul deplasarii. Nu anunţa intotdeauna, iar la intoarcere "cineva" il aştepta şi ii cerea socoteala. Astfel a reuşit sa stranga mai multe sancţiuni pentru comportament necorespunzator. Considera o nedreptate faptul ca muncitorii braşoveni au fost excluşi de la amnistia din ianuarie 1988, data cu ocazia sarbatoririi a 70 de ani de viaţa ai lui Nicolae Ceauşescu. In aceleaşi imprejurari a fost condamnat şi Vasile Anghel, fratele sau, mutat la Intreprinderea de Utilaj Alimentar Slatina. La auzul ştirii despre graţiere, cei doi fraţi s-au prezentat imediat la Braşov şi au dat proba de lucru la IAR Ghimbav, pe care au promovat-o. In ziua cand urma sa li se intocmeasca formele de angajare, securistul intreprinderii i-a chemat in birou, spunandu-le ca au facut de ruşine Braşovul şi ca nu au ce cauta inapoi. Un echipaj de Miliţie i-a dus inapoi in localitaţile unde fusesera deportaţi.
PROSCRIŞII. Noii colegi i-au privit adesea cu suspiciune, povestesc astazi muncitorii. Ofiţerii de Securitate s-au straduit sa ii discrediteze pe cat posibil. Iosif Farcaş işi aminteşte ca mai multe luni n-a vorbit nimeni cu el, fara ca la momentul respectiv sa inţeleaga prea bine de ce. Ulterior a aflat ca noilor colegi li se spusese ca e inflitrat de Securitate pentru a-i urmari. Cineva de la Miliţie il "vizita" in fiecare sambata la fabrica, ceea ce alimenta şi mai mult suspiciunile. Mihai Macovei, deportat la Dorohoi, susţine ca aceeaşi metoda a fost aplicata şi in cazul sau: in noul colectiv, despre el se ştia ca este informator al Securitaţii. Despre ceea ce facusera la Braşov nu aveau voie sa vorbeasca.
Pentru cei care au platit atat de scump curajul de a se opune de unii singuri unui regim urat de toata lumea, caderea comunismului ar fi trebuit sa vina ca o izbavire. Dar in loc de stima şi admiraţie, libertatea şi democraţia le-au adus un nou şir de umilinţe.
DIRECTORI PEDEPSITI
Principiul conform caruia "partidul are intotdeauna dreptate", valabil din vremea lui Lenin, a funcţionat şi de aceasta data. Mun-citorii care protestasera impotriva reţinerilor din salariu au fost acuzaţi de huliganism şi au avut de suferit pentru refuzul de a se lasa umiliţi in continuare. "Cadrele de conducere" au fost sancţionate la randul lor, pentru ca "nu s-au implicat in cunoaşterea şi aplanarea starii de spirit negative create ca urmare a aplicarii de penalizari nejustificate la retribuţie" şi pentru ca nu au acţionat pentru a impiedica "elementele huliganice" sa se deplaseze spre centrul oraşului şi pentru ca au participat la şedinţa in care "s-a hotarat in mod abuziv şi ilegal egalizarea retribuţiilor personalului muncitor din diferitre secţii". Au fost sancţionate 15 persoane, incepand cu Manole Sechi, directorul general al Centralei Industriale pentru Autovehicule de Transport Braşov şi terminand cu Vasile Luca, şeful biroului plan-dezvoltare al Centralei. Au mai fost destituiţi directorul general al Intreprinderii de Autocamioane, directorul tehnic, directorul comercial, directorul administrativ adjunct, contabilul-şef şi alţii. Ion Anghel, director tehnic in timpul evenimentelor, a fost condamnat doi ani cu suspendare, iar Vasile Luca, şeful biroului plan-dezvoltare al Centralei, un an şi opt luni. Restul au fost demişi şi mutaţi la alte intreprinderi din ţara.
SOMMERAUER VS RISTEA PRIBOI
Condamnari la trei ani inchisoare au primit Aurica Geneti, Florin Mutihac, Gheorghe Duduc şi Werner Sommerauer. Din dosarul CNSAS, primii trei, muncitori la I.A.B., i-au instigat pe ceilalţi sa inceteze lucrul şi odata ajunşi in sediul partidului, "au produs cele mai grave acte de distrugere". Werner Sommerauer, era instalator la Liceul Sanitar Braşov. S-a alaturat protestatarilor intalniţi pe strada. Dupa 1990, l-a identificat pe unul dintre anchetatori in persoana lui Ristea Priboi, fost deputat PSD in judeţul Vrancea. Acesta din urma l-a dat in judecata pentru calomnie, solicitand daune morale de 15 miliarde de lei. Sommerauer a fost absolvit la capatul unui proces lung şi controversat.
[Citeste articolul in Jurnalul National]
La 15 noiembrie 1987, muncitorii de la Intreprinderea de Autocamioane Braşov au avut curajul sa-şi ceara drepturile. S-au ales cu condamnari penale executate la locul de munca. Intocmai ca in Evul Mediu, cand leproşii erau scoşi afara pe porţile oraşului, curajoşii tineri au fost alungaţi din "cetatea industriei". Li s-a spus ca facusera de ras Braşovul şi ca nu merita sa il mai revada vreodata. In oraşele unde li se stabilise domiciliu obligatoriu au fost primiţi cu raceala şi ostilitate.
Ancheta dura, procesul-spectacol ţinut in faţa colegilor chiar la Clubul Intreprinderii de Autocamioane Braşov (IAB), condamnarea la locul de munca, deportarea din Braşov şi domiciliul obligatoriu, ruperea de familie, statutul de personaje dubioase in ochii noilor colegi, stima de sine şi psihicul zdruncinate - toate acestea le-au resimţit din plin muncitorii braşoveni. Soţiile şi copiii, fara sa fi fost implicate in iureşul evenimentelor, au patimit la randu-le. Cadrele de conducere de la IAB au fost destituite din funcţii şi mutate la alte intreprinderi din ţara. Din cate arata faptele, toţi cei care au avut cu evenimentele o legatura cat de mica au fost impraştiaţi din zona, intenţia clara a autoritaţilor fiind sa ii ţina cat mai departe de Braşov.
PRAF IN OCHI. Despre ancheta ce a urmat "obrazniciei" de a sfida regimul Ceauşescu nu putem şti astazi mai mult decat işi aminteşte aceasta categorie de victime in viaţa ale comunismului, de care nici o autoritate a statului şi nici un "investigator-inchizitor" contemporan pare a nu mai vrea sa ştie. Des invocatul Consiliu Naţional pentru Studierea Arhivelor Securitaţii (CNSAS), teoretic deţinator al cheilor de acces catre multe dintre misterele trecutului regim, ofera spre studiu un singur dosar conţinand aproape 150 de file. Doar atat despre cel de-al doilea mare protest colectiv impotriva regimului comunist de la Bucureşti dupa revolta minerilor din 1977, şi ultimul dintre cele Europa de Est inainte de colapsurile lui 1989.
Dosarul e "subţire" nu doar la propriu: nimic despre anchete, nici o vorba despre identitatea şi faptele anchetatorilor. Nici macar vreunul dintre planurile de masuri ce reprezentau sistemul obişnuit de lucru al Securitaţii, cu "linia" pe care urmau sa se inscrie destinele oamenilor "puşi sub lupa" teribilei instituţii. Unde au disparut urmele anchetelor care-au condus la condamnari şi deportari? Nimeni nu se arata dornic sa-şi asume responsabilitatea raspunsurilor. Jumatate dintre filele dosarului ce-l putem consulta sunt tabele-sinteza care arata ce s-a intamplat cu persoanele implicate in evenimente, cealalta jumatate cuprinde sentinţa procesului şi referatul de terminare a urmaririi penale - "piese" ce spun in linii mari cam acelaşi lucru. Parte din acestea figureaza ca anexe intr-o lucrare aparuta in 2002 la o mare editura ieşeana, piatra de temelie in cariera unor istorici-politicieni de mai mare vizibilitate in spaţiul public decat eroii despre care au scris.
CE SE SPUNE. Intre 15 noiembrie şi 2 decembrie 1987, autoritaţile au operat mai multe arestari preventive, iar dintre cei supuşi cercetarilor, 61 au fost judecaţi, ceilalţi primind alte sancţiuni. Ancheta propriu-zisa s-a derulat in viteza. La 3 decembrie Judecatoria Braşov, reprezentata la proces de completul de judecata format din Ştefan Pana, preşedinte, judecatorul Dumitru Comşa, procurorul Ştefan Roman a pronunţat sentinţa. Mulţi dintre muncitorii anchetaţi in 1987 erau pe atunci foarte tineri şi cu o singura excepţie, fara antecedente penale.
Unii dintre ei au fost transferaţi la Inspectoratul General al Miliţiei din Bucureşti, iar anchetatorii au fost aduşi de la direcţii judeţene din ţara, astfel incat sa nu poata fi recunoscuţi ulterior. Astazi ştim din marturiile muncitorilor braşoveni ca o echipa de ancheta era formata in general din cinci persoane, dintre care doua sau trei erau ofiţeri superiori. "Din discuţiile pe care le purtau intre ei mi-am dat seama ca nu erau din Bucureşti", şi-a amintit Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei "15 noiembrie 1987", nefericitul episod al anchetei. Astfel ca, in lipsa documentelor - concludente - produse instituţional, in cazul cand oricare dintre muncitori ar recunoaşte pe strada sau pe ecranul televizorului vreunul dintre anchetatori in postura de prosper om de afaceri sau de respectabil politician şi ar avea curajul sa-l deconspire ca torţionar, se expune riscului de a fi dat in judecata pentru calomnie. Astfel ca pentru metodele brutale aplicate in ancheta, cine sa mai dea socoteala? Ceea ce poţi afla este "istorie orala".
Dupa 1989, cand trecutul comunist a devenit obiect de studiu dar şi "vaca de muls" pentru numeroşi veleitari, Danuţ Iacob şi-a dat seama ca asupra tuturor s-au aplicat aceleaşi metode pentru aflarea "adevarului" ca in anii ’50: batai, infometare, privare de somn mai multe nopţi la rand. Daniel Anghel, alt muncitor braşovean care a trecut prin calvarul interogatoriilor, şi-a amintit ca in timpul anchetei a fost supus unor abuzuri greu de imaginat astazi, care in final te faceau sa declari orice.
PROCES-SPECTACOL. Abuzurilor fizice li s-au adaugat celelalte, mai subtile, de ordin psihic. Intocmai ca in anii ’50, epoca "demascarilor" in public, completul Judecatoriei Braşov s-a deplasat la Clubul Intreprinderii de Autocamioane, locul din care plecase revolta, iar sala a fost umpluta de colegii celor 61 de acuzaţi. Masura avea ca scop accentuarea valorii de exemplu a pedepsei.
Dupa 1964, in Romania nu mai existau deţinuţi politici, astfel ca orice protest impotriva regimului era lesne devalorizat şi redus la dimensiunile unui scandal ceva mai mare, provocat de persoane turbulente, de preferat in stare de ebrietate. "Regretabil - se scria şi in referatul de incheiere a urmaririi penale - este ca unele elemente certate cu legea, indisciplinate, anarhice, ignorand cele mai elementare reguli de conduita s-au dedat la savarşirea unor fapte reprobabile, prin care au tulburat in mod grav ordinea şi disciplina la locurile de munca, producand totodata acte de dezordine şi distrugeri de bunuri cu consecinţe deosebite la sediile administrative ale Consiliilor popular judeţean şi municipal Braşov." Razvratiţii au fost trataţi asemenea infractorilor de rand şi judecaţi pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice.
Pentru a minimiza importanţa revoltei muncitoreşti intr-o ţara unde totul se facea in folosul "clasei muncitoare", la proces nu s-a spus nici un moment ca muncitorii ar fi protestat contra regimului. Proferarea de expesii obscene, ameninţari adresate unor cetaţeni paşnici, acte grave de violenţa, dezordine, distrugere a unor bunuri, lovire a unor persoane - comise in incinta intreprinderii, pe strada şi in cele doua cladiri din centrul municipiului Braşov - , acestea au fost acuzele puse pe seama protestatarilor.
Dupa 20 de ani de la evenimente, muncitorii ce s-au revoltat demn şi curajos impotriva unui regim detestat de intreaga populaţie nu atribuie gestului lor semnificaţii sofisticate, nu pretind ca i-au contestat "natura criminala" ori ca protestul lor a fost precedat de cine ştie ce revelaţii de natura ideologica. Astfel de idei au fost promovate in restul ţarilor comuniste de intelectuali, care s-au alaturat protestelor muncitoreşti. La Braşov, doar caţiva studenţi au avut curajul sa-şi declare public solidaritatea cu muncitorii. Dupa 20 de ani, Danuţ Iacob reţine in memorie ca pe o umilinţa şi o mare nedreptate faptul ca a fost condamnat pentru acte de huliganism.
EROI. Pentru curajul de a contesta regimul comunist, muncitorii braşoveni au fost deportaţi departe de casa şi de familii. Astazi sunt mandri de gestul lor, deşi au suferit batai groaznice
"REEDUCAREA". La finalul procesului, 26 dintre "inculpaţi" au fost condamnaţi la locul de munca. In raport cu faptele comise, cu situaţia familiala, cu varsta şi comportarea lor anterioara, instanţa a decis ca aceştia "se pot reeduca sub supravegherea unor colective de munca", astfel ca pedepsele au fost executate prin munca corecţionala, in alte unitaţi socialiste, unde aveau sa presteze "activitaţi direct productive, in raport cu pregatirea şi calificarea lor profesionala". Celelalte de 35, care avusesera o participare mai redusa la evenimente, au primit condamnari cu suspendarea condiţionata a pedepsei, efectuate tot in unitaţi socialiste, neaparat altele decat IAB, "sub supravegherea colectivelor de munca". Intenţia clara a autoritaţilor era ca cei ce se implicasera in protest sa nu mai vada niciodata Braşovul. Or, pentru aceasta era necesar sa fie distruse absolut toate legaturile dintre muncitori şi cel mai industrializat oraş al ţarii. "Regimul ne-a interzis sa ne mai intoarcem vreodata in Braşov", spune Daniel Anghel.
FAMILII DESTRA…MATE. Soţiile au fost obligate sa-i urmeze sau sa divorţeze. Pentru a nu mai avea o casa unde sa se poata intoarce, li s-au repartizat locuinţe in localitaţile unde fusesera exilaţi. Unii dintre ei le-au refuzat, preferand sa domicilieze la caminele de nefamilişti ale intreprinderilor unde lucrau, in aşteptarea unei ocazii de a se intoarce in oraşul de sub Tampa. Orice parasire a noului domiciliu al localitaţii trebuia anunţata in prealabil "organelor" de Miliţie. Unii au fost trimişi la intreprinderi aflate in apropierea localitaţii de baştina. De pilda, Constantin Cocan, nascut la Galaţi, şi-a ispaşit condamnarea la Intreprinderea Port Bazinul Nou din oraşul dunarean. Mihai Macovei, nascut intr-un sat aflat la 30 de kilometri de Botoşani, a fost trimis la Intreprinderea de Maşini Unelte Grele pentru Deformari Plastice din Dorohoi (judeţul Botoşani). Insa, pentru a merge sa-şi viziteze parinţii, trebuia sa ceara voie de la Miliţie.
URMA…RIŢI ŞI PRIGONIŢI. Daniel Anghel, condamnat la doi ani inchisoare cu executarea pedepsei la locul de munca, şi-a ispaşit pedeapsa la Intreprinderea de Supape şi Bolţuri Topoloveni (judeţul Argeş). Şi-a amintit ca in fiecare saptamana din cei doi ani cat a durat deportarea avea obligaţia sa se prezinte la Miliţie şi sa faca un raport. Nu se putea deplasa in alt oraş decat daca adresa o cerere, in care trebuia sa precizeze unde merge şi care este scopul deplasarii. Nu anunţa intotdeauna, iar la intoarcere "cineva" il aştepta şi ii cerea socoteala. Astfel a reuşit sa stranga mai multe sancţiuni pentru comportament necorespunzator. Considera o nedreptate faptul ca muncitorii braşoveni au fost excluşi de la amnistia din ianuarie 1988, data cu ocazia sarbatoririi a 70 de ani de viaţa ai lui Nicolae Ceauşescu. In aceleaşi imprejurari a fost condamnat şi Vasile Anghel, fratele sau, mutat la Intreprinderea de Utilaj Alimentar Slatina. La auzul ştirii despre graţiere, cei doi fraţi s-au prezentat imediat la Braşov şi au dat proba de lucru la IAR Ghimbav, pe care au promovat-o. In ziua cand urma sa li se intocmeasca formele de angajare, securistul intreprinderii i-a chemat in birou, spunandu-le ca au facut de ruşine Braşovul şi ca nu au ce cauta inapoi. Un echipaj de Miliţie i-a dus inapoi in localitaţile unde fusesera deportaţi.
PROSCRIŞII. Noii colegi i-au privit adesea cu suspiciune, povestesc astazi muncitorii. Ofiţerii de Securitate s-au straduit sa ii discrediteze pe cat posibil. Iosif Farcaş işi aminteşte ca mai multe luni n-a vorbit nimeni cu el, fara ca la momentul respectiv sa inţeleaga prea bine de ce. Ulterior a aflat ca noilor colegi li se spusese ca e inflitrat de Securitate pentru a-i urmari. Cineva de la Miliţie il "vizita" in fiecare sambata la fabrica, ceea ce alimenta şi mai mult suspiciunile. Mihai Macovei, deportat la Dorohoi, susţine ca aceeaşi metoda a fost aplicata şi in cazul sau: in noul colectiv, despre el se ştia ca este informator al Securitaţii. Despre ceea ce facusera la Braşov nu aveau voie sa vorbeasca.
Pentru cei care au platit atat de scump curajul de a se opune de unii singuri unui regim urat de toata lumea, caderea comunismului ar fi trebuit sa vina ca o izbavire. Dar in loc de stima şi admiraţie, libertatea şi democraţia le-au adus un nou şir de umilinţe.
DIRECTORI PEDEPSITI
Principiul conform caruia "partidul are intotdeauna dreptate", valabil din vremea lui Lenin, a funcţionat şi de aceasta data. Mun-citorii care protestasera impotriva reţinerilor din salariu au fost acuzaţi de huliganism şi au avut de suferit pentru refuzul de a se lasa umiliţi in continuare. "Cadrele de conducere" au fost sancţionate la randul lor, pentru ca "nu s-au implicat in cunoaşterea şi aplanarea starii de spirit negative create ca urmare a aplicarii de penalizari nejustificate la retribuţie" şi pentru ca nu au acţionat pentru a impiedica "elementele huliganice" sa se deplaseze spre centrul oraşului şi pentru ca au participat la şedinţa in care "s-a hotarat in mod abuziv şi ilegal egalizarea retribuţiilor personalului muncitor din diferitre secţii". Au fost sancţionate 15 persoane, incepand cu Manole Sechi, directorul general al Centralei Industriale pentru Autovehicule de Transport Braşov şi terminand cu Vasile Luca, şeful biroului plan-dezvoltare al Centralei. Au mai fost destituiţi directorul general al Intreprinderii de Autocamioane, directorul tehnic, directorul comercial, directorul administrativ adjunct, contabilul-şef şi alţii. Ion Anghel, director tehnic in timpul evenimentelor, a fost condamnat doi ani cu suspendare, iar Vasile Luca, şeful biroului plan-dezvoltare al Centralei, un an şi opt luni. Restul au fost demişi şi mutaţi la alte intreprinderi din ţara.
SOMMERAUER VS RISTEA PRIBOI
Condamnari la trei ani inchisoare au primit Aurica Geneti, Florin Mutihac, Gheorghe Duduc şi Werner Sommerauer. Din dosarul CNSAS, primii trei, muncitori la I.A.B., i-au instigat pe ceilalţi sa inceteze lucrul şi odata ajunşi in sediul partidului, "au produs cele mai grave acte de distrugere". Werner Sommerauer, era instalator la Liceul Sanitar Braşov. S-a alaturat protestatarilor intalniţi pe strada. Dupa 1990, l-a identificat pe unul dintre anchetatori in persoana lui Ristea Priboi, fost deputat PSD in judeţul Vrancea. Acesta din urma l-a dat in judecata pentru calomnie, solicitand daune morale de 15 miliarde de lei. Sommerauer a fost absolvit la capatul unui proces lung şi controversat.
[Citeste articolul in Jurnalul National]
duminică, 11 noiembrie 2007
Braşov '87 - Au strigat primii: "Jos Ceauşescu!"
Cristina Diac
Florin Mihai
In noiembrie 1987, cu doi ani inainte de sfarşitul dictaturii, pe strazile Braşovului s-a strigat pentru prima data "Jos Ceauşescu!". Muncitorii braşoveni au fost singurii romani din acea vreme care au avut curajul şi demnitatea sa infrunte regimul. Pe faţa, fara ocolişuri, fara sa aiba vreun sprijin de undeva. In acest timp, peste tot in Est comunismul tragea sa moara.
La sfarşitul anilor '80, Romania oferea un spectacol cenuşiu şi trist. Frigul, foamea, frica, minciuna generalizata dominau viaţa cotidiana a romanilor. Nicolae Ceauşescu a ramas fidel vechilor practici economice staliniste, favorabile dezvoltarii industriei grele, ignorand nevoile populaţiei de rand. Convins pana la fanatism de posibilitatea anularii decalajului economic intre Vestul capitalist şi Estul socialist, impusese masuri drastice de economisire a resurselor ţarii. Raţionalizarea devenise cuvantul de ordine in Romania atat in alimentaţie, cat şi la caldura şi energie electrica.
Pentru a plati creditele externe contractate la mijlocul anilor '70, Ceauşescu a decis ca populaţia ţarii "sa stranga cureaua", adica sa consume cat mai puţine bunuri şi energie electrica. In schimb, industria grea şi-a continuat dezvoltarea, urmand tradiţia instituita de Stalin in Rusia Sovietica inca de la inceputurile comunismului. Industria alimentara, neglijata in mod voit de conducerea ţarii, a cunoscut un regres continuu, produse de stricta necesitate precum painea, laptele, zaharul şi carnea ajungand raritaţi in vitrinele magazinelor. Pentru anumite alimente (paine, ulei şi zahar), s-au introdus cartele, ceea ce a afectat starea de sanatate a populaţiei, ajunsa in pragul subnutriţiei. Pentru a-şi procura alimentele "raţionalizate", romanii stateau la cozi interminabile sau practicau "trocul", oferind la schimb alte produse.
VaNTUL SCHIMBA…RII. In acest timp, in chiar "ţara sovietelor", incepea schimbarea. Sub conducerea unor lideri din "vechea garda" - Iuri Andropov, Constantin Cernenko - situaţia economica se inrautaţise, iar corupţia şi birocraţia "sufocau" societatea sovietica. La 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov, un tanar activist, a fost ales secretar general al PCUS. El a iniţiat un program de reforme, menite sa "dezmorţeasca" economia sovietica de tip centralizat aflata in pragul colapsului. Astfel a aparut Perestroika ("restructurare"), "politica al carei scop este de a activa progresul social şi economic al ţarii şi de a reinnoi toate sferele vieţii", dupa cum o descria Gorbaciov insuşi. In plan economic, succesele occidentalilor in materie de tehnologie avansata, neglijate pana atunci de sovietici, urmau sa fie introduse "ştiinţific" in economia de tip centralizat. Ajutat de planurile modernizatoare ale economiştilor N. Rajkov şi S. Şatalin, Gorbaciov urmarea privatizarea micilor intreprinderi, indexarea salariilor, liberalizarea preţurilor şi lupta contra monopolurilor. Totodata, le-a promis concetaţenilor "imbunataţirea traiului, a sistemului educaţional şi sanitar", sectoare sensibile in statele comuniste de pretutindeni. Conservatorii din PCUS s-au opus reformelor şi l-au contestat pe Gorbaciov. Sprijiniţi de serviciile secrete (KGB), au organizat puciuri impotriva sa, fara a avea succes. Nici reformiştii nu erau mulţumiţi, reclamand lentoarea reformelor. Prins intre cele doua tabere, secretarul general a ramas izolat in viaţa politica sovietica şi, in final, forţat sa demisioneze din funcţia de preşedinte al URSS. In realitate, economia sovietica nu putea fi reformata, cat timp activiştii PCUS pastrau poziţii importante in stat. La randul ei, perestroika fusese precedata de mişcari şi revolte peste tot in lagarul estic.
"SOLIDARNOSC". In vara lui 1980, condiţiile de trai ale polonezilor devenisera insuportabile. Autoritaţile marisera preţurile bunurilor de consum, fara a ajusta şi salariile. Anna Walentynowicz, cunoscuta activista a Partidului Unit al Muncitorilor Polonezi (PUMP), preocupata de greutaţile muncitorilor din şantierul naval "Lenin" din Gdansk, a iniţiat o energica acţiune de protest, la care s-a alaturat Lech Walesa, electrician in aceeaşi fabrica. In urma grevei din august de la şantierul naval din Gdansk, au aparut sindicatele independente, interzise pana atunci in Polonia. Protestatarii cereau legalizarea sindicalismului autonom de partid, desfiinţarea cenzurii, acordarea dreptului la greva, eliberarea deţinuţilor politici şi imbunataţirea sistemului naţional de sanatate. In prima faza, guvernul polonez a recunoscut existenţa sindicatelor independente. Solidaritatea reunea aproape intreaga suflare a muncitorilor polonezi, aproximativ 10 milioane de oameni. Studenţii şi intelectualii s-au alaturat sindicatului, devenit brusc o mişcare sociala de masa. De teama declanşarii unor tulburari politice, generalul Jaruzelski a instituit curtea marţiala, pe baza careia au fost arestaţi aproximativ 5.000 de sindicalişti. In 1982 Solidaritatea a fost interzisa, continuandu-şi activitatea in clandestinitate. Peste şase ani, greva generala a paralizat economia poloneza. Tot mai izolaţi, comuniştii au invitat opoziţia sindicalista la "mese rotunde". Dupa inca un an Solidaritatea a reintrat in legalitate, iar participarea la alegeri i-a adus un mare succes electoral, sindicalistul Tadeusz Mazowiecki fiind desemnat prim-ministru. Era pentru prima oara in istoria statelor comuniste est-europene cand un necomunist accedea intr-un astfel de post. Printr-o presiune constanta asupra guvernanţilor şi aliata cu intelectualitatea dizidenta, muncitorimea a democratizat societatea poloneza, fara a recurge la metode violente. Ultimul pas spre eliminarea comuniştilor de la conducerea ţarii s-a facut prin alegerea lui Lech Walesa in funcţia de preşedinte al Poloniei, in decembrie 1990.
FURAŢI LA SALARII. In Romania, scanteia revoltei a pornit tot de la "clasa muncitoare". Spre deosebire de Polonia, intelectualii nu s-au raliat protestatarilor. Muncitorii de la Intreprinderea de Autocamioane Braşov s-au ridicat singuri impotriva dictaturii şi la final au fost singurii care au tras ponoasele, dupa curajul de a fi strigat cu glas tare ceea ce gandea toata lumea, fara sa o spuna: "Jos Ceauşescu!".
Inceputul le-a parţinut lucratorilor din secţia 440 a intreprinderii "Steagul Roşu". De cateva luni, directorii uzinei obişnuiau sa reduca salariile muncitorilor, oamenilor spunandu-li-se ca erau "sancţionaţi" pentru nerealizarea planului economic. La sfarşitul anilor '80, indicatorii de realizat de catre fiecare intreprindere erau stabiliţi la niveluri atat de ridicate, incat erau practic imposibil de realizat. Pentru aceasta cineva trebuia, desigur, sa plateasca. Şi plateau, deopotriva, muncitorii şi "factorii de raspundere": primii, pentru ca nu muncisera suficient, ceilalţi, pentru ca le permisesera sa nu munceasca. La "lichidare" angajaţii constatau deseori ca le lipsea şi pana la jumatate din retribuţie, in funcţie de categoria la care erau incadraţi. In plus, banii se primeau cu intarziere. Dupa vechimea in munca şi orele lucrate, la fiecare data de 11 ale lunii, muncitorii trebuiau sa primeasca restul salariului, care ajungea la aproximativ 2.000 de lei.
"HAIDEŢI CU NOI!". De data aceasta, salariile au intarziat trei zile. Innebuniţi de frigul din case şi din fabrica, de penuria de alimente, de prapastia dintre prezentul din propaganda şi realitaţile cotidiene, de neplata salariului şi de multe altele, muncitorii secţiei 440 din schimbul trei au intrerupt lucrul in noaptea dinspre 14 spre 15 noiembrie. Secţia respectiva cuprindea aproximativ 90 de lucratori, distribuiţi in trei ateliere. In ciuda numarului restrans, aceştia au avut curajul sa-i "radicalizeze" şi pe ceilalţi. "N-am ieşit afara, pentru ca era ofiţer de serviciu şeful de secţie din tura de noapte, şi-a adus aminte Aurel Bejenariu, lucrator la 440. Maistrul era plecat in concediu, eram in grija unui şef de echipa care era muncitor ca şi noi, şi nici n-a avut intenţia macar sa ne opreasca. Deşi aveam de lucru nu am mai vrut sa lucram. Eram atat de disperaţi, incat nu credeam ca poate sa fie ceva mai rau!"
Valer Ghelase, şeful de secţie, a incercat in zadar sa-şi intoarca la lucru colegii care insistau sa afle cand le vor fi platite salariile. Nu a putut sa le ofere nici o explicaţie, incercand in schimb calea "dialogului". Ghelase a redactat o lista cu cate trei lucratori din fiecare atelier, care sa-şi exprime separat doleanţele, dar muncitorii au inţeles ca era o tactica de a sparge unitatea "revoltaţilor". In cor, cei de la Secţia 440 au refuzat discuţiile cu conducerea fabricii, aştepand venirea dimineţii şi a colegilor din schimbul intai. Intre timp, muncitorii altor secţii, convinşi de indemnul "Haideţi cu noi!", s-au alaturat şi ei protestatarilor din 440 şi, pentru a opri formarea unor grupuri masive de revoltaţi, şefii de secţie au blocat uşile halelor in care lucrau. Spre 9:00 dimineaţa grupul nemulţumiţilor crescuse la aproximativ 1.000 de persoane, iar dupa puţin timp ajunsese sa cuprinda aproape intregul colectiv al uzinei. "Era o masa de oameni care nu mai putea fi ţinuta in frau şi nu avea lider, işi aminteşte Aurel Bejenariu. La cata nemulţumire se acumulase, orice violenţa era justificata. Nu necesara, dar era o supapa de refulare. N-a existat o presiune asupra muncitorilor, sa vina neaparat, fiecare a acţionat conform liberei conştiinţe."
Un reprezentant al conducerii, venit sa "le bage minţile in cap", a fost huiduit şi alungat de puhoiul care se formase in incinta uzinei. Mulţimea s-a deplasat la Palatul Administrativ, sediul conducerii uzinei, aflat in interiorul fabricii "Steagul Roşu". In loc de lamuriri in legatura cu banii lor, oamenii au primit ameninţari din partea conducerii. Au inţeles ca dreptate pot cere doar de la Primarie şi au decis sa plece spre "oraş", la Comitetul Judeţean de Partid, aflat in centrul Braşovului. Conform propagandei partidului, ceea ce facusera ei era intru totul legal şi indreptaţit.
"JOS CEAUŞESCU!" Deşi nemulţumirea cuprinsese intreaga suflare a uzinei, puţini au avut curajul sa plece spre sediul PCR din Braşov. De teama represaliilor, unii au preferat sa se intoarca la lucru, astfel incat pe poarta intreprinderii au ieşit vreo 200 de oameni. Unii işi schimbasera in graba salopetele cu hainele "civile", imaginandu-şi ca vor putea astfel scapa de o posibila identificare din partea organelor de represiune, Miliţia şi Securitatea. Culorile salopetelor constituiau indicii sigure despre provenienţa lucratorilor din secţii. Cei de la "Scularie" aveau uniforme vişinii, iar cei de la "410" - albastre. Cum protestatarii nu-şi confecţionasera din timp pancarte, au smuls steagurile de la intrarea in intreprindere, anume ridicate pentru a celebra alegerile din acea zi. In prima faza, din piepturile celor 200 de oameni au izbucnit strigate de nemulţumire precum: "Vrem mancare!", "Vrem caldura!", "Vrem banii!", "Hoţii!" şi "Vrem duminica inapoi!", iar la un moment dat s-a cantat "Deşteapta-te, romane!". Cum coloana se deplasa pe artera Calea Bucureşti spre centrul Braşovului, numeroşi braşoveni au "pactizat" cu muncitorii din "Steagul Roşu", astfel incat la Comitetul Judeţean au ajuns mult mai mulţi decat plecasera. Tot mai inverşunaţi, oamenii au scandat impotriva regimului comunist. Lozincile "Jos comunismul!" şi "Jos Ceauşescu!", la inceput timide, se auzeau cu putere in Braşov, in miezul zilei de 15 noiembrie. La sediul partidului, pe demonstranţi i-a cuprins furia: cladirea era garnisita cu mobila luxoasa şi candelabre impunatoare, iar frigiderele ticsite cu produse alimentare la care braşovenii de rand abia visau. In semn de protest faţa de huzurul autoritaţilor locale, revoltaţii au spart geamuri, au ars publicaţiile oficiale de partid şi şi-au imparţit mancarea. Sub pretextul tulburarilor de la sediul de partid, trupele din Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista au intervenit in forţa, impraştiind cu brutalitate şi arestand manifestanţii. Ceea ce-i aştepta era de neimaginat in lumea democraţiei socialiste!
"TRENURILE FOAMEI"
Ca mai toţi romanii, braşovenii sufereau şi ei de foame şi de frig. Alimentarele ce se puteau cumpara din localitate erau doar conservele de peşte. Carnea, laptele şi uleiul lipseau, astfel incat, cel mai adesea, muncitorii preferau sa manance la cantinele uzinelor. Pentru a suplimenta hrana, se trezeau cu noaptea in cap, plecand cu primul tren spre Bucureşti, denumit de atunci "trenul foamei". Prin anii '80, in capitala se comercializau in magazine mai multe produse alimentare decat in provincie. Autoritaţile au inţeles "mişcarea". Astfel ca, spre sfarşitul deceniului noua, vanzatorii solicitau cumparatorilor buletinele de identitate, refuzand sa vanda alimente celor fara buletin de Bucureşti.
[Citeste articolul in Jurnalul National]
Florin Mihai
In noiembrie 1987, cu doi ani inainte de sfarşitul dictaturii, pe strazile Braşovului s-a strigat pentru prima data "Jos Ceauşescu!". Muncitorii braşoveni au fost singurii romani din acea vreme care au avut curajul şi demnitatea sa infrunte regimul. Pe faţa, fara ocolişuri, fara sa aiba vreun sprijin de undeva. In acest timp, peste tot in Est comunismul tragea sa moara.
La sfarşitul anilor '80, Romania oferea un spectacol cenuşiu şi trist. Frigul, foamea, frica, minciuna generalizata dominau viaţa cotidiana a romanilor. Nicolae Ceauşescu a ramas fidel vechilor practici economice staliniste, favorabile dezvoltarii industriei grele, ignorand nevoile populaţiei de rand. Convins pana la fanatism de posibilitatea anularii decalajului economic intre Vestul capitalist şi Estul socialist, impusese masuri drastice de economisire a resurselor ţarii. Raţionalizarea devenise cuvantul de ordine in Romania atat in alimentaţie, cat şi la caldura şi energie electrica.
Pentru a plati creditele externe contractate la mijlocul anilor '70, Ceauşescu a decis ca populaţia ţarii "sa stranga cureaua", adica sa consume cat mai puţine bunuri şi energie electrica. In schimb, industria grea şi-a continuat dezvoltarea, urmand tradiţia instituita de Stalin in Rusia Sovietica inca de la inceputurile comunismului. Industria alimentara, neglijata in mod voit de conducerea ţarii, a cunoscut un regres continuu, produse de stricta necesitate precum painea, laptele, zaharul şi carnea ajungand raritaţi in vitrinele magazinelor. Pentru anumite alimente (paine, ulei şi zahar), s-au introdus cartele, ceea ce a afectat starea de sanatate a populaţiei, ajunsa in pragul subnutriţiei. Pentru a-şi procura alimentele "raţionalizate", romanii stateau la cozi interminabile sau practicau "trocul", oferind la schimb alte produse.
VaNTUL SCHIMBA…RII. In acest timp, in chiar "ţara sovietelor", incepea schimbarea. Sub conducerea unor lideri din "vechea garda" - Iuri Andropov, Constantin Cernenko - situaţia economica se inrautaţise, iar corupţia şi birocraţia "sufocau" societatea sovietica. La 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov, un tanar activist, a fost ales secretar general al PCUS. El a iniţiat un program de reforme, menite sa "dezmorţeasca" economia sovietica de tip centralizat aflata in pragul colapsului. Astfel a aparut Perestroika ("restructurare"), "politica al carei scop este de a activa progresul social şi economic al ţarii şi de a reinnoi toate sferele vieţii", dupa cum o descria Gorbaciov insuşi. In plan economic, succesele occidentalilor in materie de tehnologie avansata, neglijate pana atunci de sovietici, urmau sa fie introduse "ştiinţific" in economia de tip centralizat. Ajutat de planurile modernizatoare ale economiştilor N. Rajkov şi S. Şatalin, Gorbaciov urmarea privatizarea micilor intreprinderi, indexarea salariilor, liberalizarea preţurilor şi lupta contra monopolurilor. Totodata, le-a promis concetaţenilor "imbunataţirea traiului, a sistemului educaţional şi sanitar", sectoare sensibile in statele comuniste de pretutindeni. Conservatorii din PCUS s-au opus reformelor şi l-au contestat pe Gorbaciov. Sprijiniţi de serviciile secrete (KGB), au organizat puciuri impotriva sa, fara a avea succes. Nici reformiştii nu erau mulţumiţi, reclamand lentoarea reformelor. Prins intre cele doua tabere, secretarul general a ramas izolat in viaţa politica sovietica şi, in final, forţat sa demisioneze din funcţia de preşedinte al URSS. In realitate, economia sovietica nu putea fi reformata, cat timp activiştii PCUS pastrau poziţii importante in stat. La randul ei, perestroika fusese precedata de mişcari şi revolte peste tot in lagarul estic.
"SOLIDARNOSC". In vara lui 1980, condiţiile de trai ale polonezilor devenisera insuportabile. Autoritaţile marisera preţurile bunurilor de consum, fara a ajusta şi salariile. Anna Walentynowicz, cunoscuta activista a Partidului Unit al Muncitorilor Polonezi (PUMP), preocupata de greutaţile muncitorilor din şantierul naval "Lenin" din Gdansk, a iniţiat o energica acţiune de protest, la care s-a alaturat Lech Walesa, electrician in aceeaşi fabrica. In urma grevei din august de la şantierul naval din Gdansk, au aparut sindicatele independente, interzise pana atunci in Polonia. Protestatarii cereau legalizarea sindicalismului autonom de partid, desfiinţarea cenzurii, acordarea dreptului la greva, eliberarea deţinuţilor politici şi imbunataţirea sistemului naţional de sanatate. In prima faza, guvernul polonez a recunoscut existenţa sindicatelor independente. Solidaritatea reunea aproape intreaga suflare a muncitorilor polonezi, aproximativ 10 milioane de oameni. Studenţii şi intelectualii s-au alaturat sindicatului, devenit brusc o mişcare sociala de masa. De teama declanşarii unor tulburari politice, generalul Jaruzelski a instituit curtea marţiala, pe baza careia au fost arestaţi aproximativ 5.000 de sindicalişti. In 1982 Solidaritatea a fost interzisa, continuandu-şi activitatea in clandestinitate. Peste şase ani, greva generala a paralizat economia poloneza. Tot mai izolaţi, comuniştii au invitat opoziţia sindicalista la "mese rotunde". Dupa inca un an Solidaritatea a reintrat in legalitate, iar participarea la alegeri i-a adus un mare succes electoral, sindicalistul Tadeusz Mazowiecki fiind desemnat prim-ministru. Era pentru prima oara in istoria statelor comuniste est-europene cand un necomunist accedea intr-un astfel de post. Printr-o presiune constanta asupra guvernanţilor şi aliata cu intelectualitatea dizidenta, muncitorimea a democratizat societatea poloneza, fara a recurge la metode violente. Ultimul pas spre eliminarea comuniştilor de la conducerea ţarii s-a facut prin alegerea lui Lech Walesa in funcţia de preşedinte al Poloniei, in decembrie 1990.
FURAŢI LA SALARII. In Romania, scanteia revoltei a pornit tot de la "clasa muncitoare". Spre deosebire de Polonia, intelectualii nu s-au raliat protestatarilor. Muncitorii de la Intreprinderea de Autocamioane Braşov s-au ridicat singuri impotriva dictaturii şi la final au fost singurii care au tras ponoasele, dupa curajul de a fi strigat cu glas tare ceea ce gandea toata lumea, fara sa o spuna: "Jos Ceauşescu!".
Inceputul le-a parţinut lucratorilor din secţia 440 a intreprinderii "Steagul Roşu". De cateva luni, directorii uzinei obişnuiau sa reduca salariile muncitorilor, oamenilor spunandu-li-se ca erau "sancţionaţi" pentru nerealizarea planului economic. La sfarşitul anilor '80, indicatorii de realizat de catre fiecare intreprindere erau stabiliţi la niveluri atat de ridicate, incat erau practic imposibil de realizat. Pentru aceasta cineva trebuia, desigur, sa plateasca. Şi plateau, deopotriva, muncitorii şi "factorii de raspundere": primii, pentru ca nu muncisera suficient, ceilalţi, pentru ca le permisesera sa nu munceasca. La "lichidare" angajaţii constatau deseori ca le lipsea şi pana la jumatate din retribuţie, in funcţie de categoria la care erau incadraţi. In plus, banii se primeau cu intarziere. Dupa vechimea in munca şi orele lucrate, la fiecare data de 11 ale lunii, muncitorii trebuiau sa primeasca restul salariului, care ajungea la aproximativ 2.000 de lei.
"HAIDEŢI CU NOI!". De data aceasta, salariile au intarziat trei zile. Innebuniţi de frigul din case şi din fabrica, de penuria de alimente, de prapastia dintre prezentul din propaganda şi realitaţile cotidiene, de neplata salariului şi de multe altele, muncitorii secţiei 440 din schimbul trei au intrerupt lucrul in noaptea dinspre 14 spre 15 noiembrie. Secţia respectiva cuprindea aproximativ 90 de lucratori, distribuiţi in trei ateliere. In ciuda numarului restrans, aceştia au avut curajul sa-i "radicalizeze" şi pe ceilalţi. "N-am ieşit afara, pentru ca era ofiţer de serviciu şeful de secţie din tura de noapte, şi-a adus aminte Aurel Bejenariu, lucrator la 440. Maistrul era plecat in concediu, eram in grija unui şef de echipa care era muncitor ca şi noi, şi nici n-a avut intenţia macar sa ne opreasca. Deşi aveam de lucru nu am mai vrut sa lucram. Eram atat de disperaţi, incat nu credeam ca poate sa fie ceva mai rau!"
Valer Ghelase, şeful de secţie, a incercat in zadar sa-şi intoarca la lucru colegii care insistau sa afle cand le vor fi platite salariile. Nu a putut sa le ofere nici o explicaţie, incercand in schimb calea "dialogului". Ghelase a redactat o lista cu cate trei lucratori din fiecare atelier, care sa-şi exprime separat doleanţele, dar muncitorii au inţeles ca era o tactica de a sparge unitatea "revoltaţilor". In cor, cei de la Secţia 440 au refuzat discuţiile cu conducerea fabricii, aştepand venirea dimineţii şi a colegilor din schimbul intai. Intre timp, muncitorii altor secţii, convinşi de indemnul "Haideţi cu noi!", s-au alaturat şi ei protestatarilor din 440 şi, pentru a opri formarea unor grupuri masive de revoltaţi, şefii de secţie au blocat uşile halelor in care lucrau. Spre 9:00 dimineaţa grupul nemulţumiţilor crescuse la aproximativ 1.000 de persoane, iar dupa puţin timp ajunsese sa cuprinda aproape intregul colectiv al uzinei. "Era o masa de oameni care nu mai putea fi ţinuta in frau şi nu avea lider, işi aminteşte Aurel Bejenariu. La cata nemulţumire se acumulase, orice violenţa era justificata. Nu necesara, dar era o supapa de refulare. N-a existat o presiune asupra muncitorilor, sa vina neaparat, fiecare a acţionat conform liberei conştiinţe."
Un reprezentant al conducerii, venit sa "le bage minţile in cap", a fost huiduit şi alungat de puhoiul care se formase in incinta uzinei. Mulţimea s-a deplasat la Palatul Administrativ, sediul conducerii uzinei, aflat in interiorul fabricii "Steagul Roşu". In loc de lamuriri in legatura cu banii lor, oamenii au primit ameninţari din partea conducerii. Au inţeles ca dreptate pot cere doar de la Primarie şi au decis sa plece spre "oraş", la Comitetul Judeţean de Partid, aflat in centrul Braşovului. Conform propagandei partidului, ceea ce facusera ei era intru totul legal şi indreptaţit.
"JOS CEAUŞESCU!" Deşi nemulţumirea cuprinsese intreaga suflare a uzinei, puţini au avut curajul sa plece spre sediul PCR din Braşov. De teama represaliilor, unii au preferat sa se intoarca la lucru, astfel incat pe poarta intreprinderii au ieşit vreo 200 de oameni. Unii işi schimbasera in graba salopetele cu hainele "civile", imaginandu-şi ca vor putea astfel scapa de o posibila identificare din partea organelor de represiune, Miliţia şi Securitatea. Culorile salopetelor constituiau indicii sigure despre provenienţa lucratorilor din secţii. Cei de la "Scularie" aveau uniforme vişinii, iar cei de la "410" - albastre. Cum protestatarii nu-şi confecţionasera din timp pancarte, au smuls steagurile de la intrarea in intreprindere, anume ridicate pentru a celebra alegerile din acea zi. In prima faza, din piepturile celor 200 de oameni au izbucnit strigate de nemulţumire precum: "Vrem mancare!", "Vrem caldura!", "Vrem banii!", "Hoţii!" şi "Vrem duminica inapoi!", iar la un moment dat s-a cantat "Deşteapta-te, romane!". Cum coloana se deplasa pe artera Calea Bucureşti spre centrul Braşovului, numeroşi braşoveni au "pactizat" cu muncitorii din "Steagul Roşu", astfel incat la Comitetul Judeţean au ajuns mult mai mulţi decat plecasera. Tot mai inverşunaţi, oamenii au scandat impotriva regimului comunist. Lozincile "Jos comunismul!" şi "Jos Ceauşescu!", la inceput timide, se auzeau cu putere in Braşov, in miezul zilei de 15 noiembrie. La sediul partidului, pe demonstranţi i-a cuprins furia: cladirea era garnisita cu mobila luxoasa şi candelabre impunatoare, iar frigiderele ticsite cu produse alimentare la care braşovenii de rand abia visau. In semn de protest faţa de huzurul autoritaţilor locale, revoltaţii au spart geamuri, au ars publicaţiile oficiale de partid şi şi-au imparţit mancarea. Sub pretextul tulburarilor de la sediul de partid, trupele din Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista au intervenit in forţa, impraştiind cu brutalitate şi arestand manifestanţii. Ceea ce-i aştepta era de neimaginat in lumea democraţiei socialiste!
"TRENURILE FOAMEI"
Ca mai toţi romanii, braşovenii sufereau şi ei de foame şi de frig. Alimentarele ce se puteau cumpara din localitate erau doar conservele de peşte. Carnea, laptele şi uleiul lipseau, astfel incat, cel mai adesea, muncitorii preferau sa manance la cantinele uzinelor. Pentru a suplimenta hrana, se trezeau cu noaptea in cap, plecand cu primul tren spre Bucureşti, denumit de atunci "trenul foamei". Prin anii '80, in capitala se comercializau in magazine mai multe produse alimentare decat in provincie. Autoritaţile au inţeles "mişcarea". Astfel ca, spre sfarşitul deceniului noua, vanzatorii solicitau cumparatorilor buletinele de identitate, refuzand sa vanda alimente celor fara buletin de Bucureşti.
[Citeste articolul in Jurnalul National]
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
