marți, 8 ianuarie 2008

Editorial: In numele poporului

Lavinia Betea

Desi istoria oficiala din anii regimului Ceausescu „atesta” statului roman o vechime de peste doua milenii (originandu-l in „imperiul lui Burebista”), comparativ cu Occidentul, Romania a fost si inca este un stat tanar. Unite in 1918, provinciile populate majoritar de romani au, fiecare, istorii diferit amprentate de administratia, institutiile si practicile elitelor care le-au guvernat in numele imperiilor Otoman, Habsburgic, Austro-Ungar sau Tarist. Astfel ca Romania Mare din perioada interbelica prezinta, printre alte particularitati, efortul constructiei si functionalitatii unor institutii cu statut si structura identica statelor moderne occidentale in confruntarea cu o realitate desemnata de Titu Maiorescu ca fiind a „formelor fara fond”.
Intr-o analiza a psihologiei poporului roman (1937), inspirata de dezbaterile vremii privind raportul mentalitate nationala-institutii reprezentative, C. Radulescu-Motru face cateva observatii si asupra justitiei epocii. „La noi este un fapt recunoscut ca legile, care sunt obligatii contractate prin reprezentantii majoritatilor cetatenesti, nu se respecta, consemneaza filosoful. Nu se respecta nici de cei care le fac, nici de cei pentru care se fac” deoarece „romanii considera nerespectarea legii ca un titlu de marire si de putere”. De altfel, in Valahia abia in secolul al XVII-lea aparusera cele dintai legi scrise (pravilele) si abia un secol mai tarziu primele institutii pentru judecarea conflictelor dintre oameni. „Pana la Dumnezeu te mananca sfintii”, e o zicala prin care romanii exprima si neincrederea in dreptatea deciziei judecatoresti, si relatia acesteia cu puterea, si chiar inaccesibilitatea ei (pana la Unire, in Transilvania justitia si administratia nici nu utiliza limba romana!).
Ce vor fi simtit contemporanii inceputului „justitiei populare”, e greu de descris. Constitutia Romaniei fusese copiata dupa cea sovietica dar, cu exceptia celor din varful puterii, ceilalti nu cunosteau aceasta. „Justitia populara” trebuie sa fi fost insa o realitate de mai mare concretete in perceptia sociala a timpului decat celelalte schimbari de-atunci si cu efecte mult mai directe asupra cetateanului decat justitia veche („burgheza”). Debutase prin „tribunalele populare” instituite in 1945 pentru judecarea celor „vinovati de crime de razboi si de dezastrul tarii” cu ajutorul „acuzatorilor publici”. „Prin aceasta instanta populara deschidem drumul justitiei de maine, promitea ministrul Patrascanu. Tribunalul poporului va fi un exemplu dupa care vom transforma intreaga justitie a tarii”.
Puternic mediatizate, procesele sfarsesc cu sentinte dure impotriva „sabotorilor”, „speculantilor” si „tradatorilor” cernuti de sita ideologiei comuniste. Intr-o lume unde dreptatea si legile dobandesc „caracter de clasa” iar neutralitatea e sanctionata ca „obiectivism burghez” sau „tradare a intereselor poporului”, femeia legata la ochi ce tine in mana-o balanta, e un simbol caduc al justitiei. „Un judecator trebuie sa stie ca el nu este chemat sa cunoasca coduri si texte din legi, ca nu trebuie sa patrunda prin labirintul termenilor juridici, ci ca trebuie sa judece dupa mintea si constiinta lui”, impune explicit Patrascanu. Si inca chiar mai precis si fara drept de apel: „dreptatea nu este o chestiune formala si abstracta, cum au inteles-o adesea judecatorii de cariera” iar „judecatorul popular va fi omul nou introdus in justitie” care va judeca „dupa cum ii dicteaza constiinta lui de muncitor, format in mijlocul maselor”.
Dupa instaurarea „dictaturii proletariatului”, conform practicilor sovietice, din justitia romaneasca dispare prezumtia de nevinovatie si inceteaza separarea intentiei de act si a opiniei de delict. Iar marturisirea devine „regina dovezilor” dupa cum decretase A. I. Visinski (1883-1954). Abilitatea „procurorului lui Stalin” de a opera substituirea conceptelor a determinat, de altfel, prapastia intre forma democrata a legilor sovietice si despotismul practicilor politico-juridice (a critica un amanunt al vietii cotidiene era taxat, spre exemplu, ca o „crima contra pacii” sau „tradare de tara”). Visinski a fost creatorul unei doctrine de drept intr-un stat de non-drept, apreciaza istoricul A. Vaksberg in monografia dedicata acestui geniu al raului care a fost regizorul proceselor staliniste, diplomatul ce-a incheiat stralucit pentru partea sovietica intelegerile celui de-al doilea razboi mondial, strategul comunizarii Letoniei si Romaniei si reprezentantul lui Stalin la ONU.
„Daca e vorba de exterminarea dusmanului, nu avem nevoie de un proces pentru aceasta” anuntase Visinski inca din anii 30 catastrofa cetatenilor din „dictaturile proletariatului” unde ostasii de desant ai „luptei de clasa” sunt trupele Securitatii si ale „justitiei populare”. In imprevizibilul frontului romanesc, „in numele poporului” va fi condamnat la moarte si executat insusi ministrul justitiei Patrascanu si, la sfarsit, Ceausescu.