joi, 7 februarie 2008

Arhiva Securităţii ca „balast inutil“

Diana Rucinschi
Andreea Caşcaval
Petru Zoltan

Arhiva fostei Securităţi: documentele din care se aşteaptă să ţâşnească triumfător adevărul care să schimbe fundamental prezentul. Ţinută cu străşnicie sub cheie de Serviciul Român de Informaţii, comoara este mai săracă decât s-ar putea crede. Peştii cei mari – membri de partid nu aveau dosare iar arhiva Direcţiei de Contrainformaţii Militare a rămas la Armată. Arhivele unora dintre direcţiile sale au trecut în gestiunea direcţiilor SRI moştenitoare. „Paznicii comorii “ zic că doreau de mult să scape de ea numai că nu exista nici un „prinţ“ dispus să o ia.

Am vorbit despre documentele fostei Securităţi cu omul care, bănuim, le cunoaşte cel mai bine pentru că lucrează aici din 1993: directorul arhivelor SRI, Florin Pintilie.
J.N. Ce s-a întâmplat cu arhivele Securităţii în anul 1989?
F.P. După evenimentele din decembrie, fostul Departament al Securităţii Statului cu personal şi documente, prin documenete înţeleg ceea ce exista în încăperile specifice arhivei şi în fişetele ofiţerilor Securităţii (acelea erau documente în lucru, nu trebuie confundate cu documentele din arhivă care erau cazuri încheiate) au fost preluate de Ministerul Apărării Naţionale. Până în martie când a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii.
J.N. Cum s-a făcut această preluare?
F.P. O să fie puţin mai complicat să vă spun pentru că eu la vremea respectivă eram un simplu lucrător la Arhivele Naţionale. Oamenii au fost preluaţi ca reprezentând o instituţie, au fost şi plătiţi, activitatea nu prea şi-au desfăşurat-o din câte ştiu eu, în perioada aceea de trei luni, pentru că nu ştia nimeni ce să facă. Puterea nu era foarte clară, orientarea nu era foarte clară, pur şi simplu, au aşteptat. O parte din arhive au rămas în locurile în care le-a aşezat Securitatea şi au fost şi câteva inspectorate judeţene de Securitate de la care Armata a mutat arhiva într-o cazarmă militară. După înfiinţarea SRI au predat din nou arhiva noului inspectorat judeţean de informaţii. Au existat şi cazuri în care nu s-a mai dat înapoi tot.
J.N. S-a luat pe opis?
F.P. Cât puteai să iei pe opis? Eu vă dau un singur exemplu: ca să iei 100 metri liniar de documente îţi ia foarte mult timp. Într-o perioadă tulbure şi învălmăşită cum era atunci era mai complicat, dar au existat şi preluări pe opis.
J.N. Prin urmare, Ministerul Apărării a luat sub protecţie arhiva iar după înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii a fost predată acestuia. A fost predat tot ce s-a luat?
F.P. SRI nu a primit înapoi dosarele ofiţerilor Direcţiei a IV-a.
J.N. Ce anume făcea Direcţia a IV-a? De ce este atât de importantă arhiva lor?
F.P. Ofiţerii Direcţiei a IV-a aveau sarcina să controleze toate cadrele militare indiferent de structura din care făceau parte: fie că erau ai Securităţii, de la pompieri, de la grăniceri, Armată.
J.N. Dar Serviciul de Informaţii Externe (SIE)?
F.P. SIE avea propriul organ de control. Aceşti ofiţeri îşi desfăşurau activitatea în mod conspirat în unităţile militare pe care le aveau în control. Ofiţerul de Securitate când se ducea la o unitate militară nu se ducea îmbrăcat în uniformă de ofiţer de Securitate. Se ducea îmbrăcat în uniforma unităţii militare respective. Au existat şi cazuri în care ofiţerul de contrainformaţii din unitatea militară, chiar lucra acolo. Dosarele produse de el le păstra în fişetul de birou personal din unitatea respectivă. Câteva, destul de puţine, au apucat să fie clasate în arhiva mare a Securităţii, altele, mai multe erau încă active în fişetele respective. Nici unul din acele dosare nu s-a întors după decembrie 1989 în arhiva SRI-ului. Pentru că nu avea cum să se întoarcă. Cine decidea până la urmă ce se întâmplă cu hârtiile alea în 1990? SRI sau MapN?
J.N. Despre câte dosare este vorba?
F.P. Nu ştiu, pentru că nu a existat o evidenţă centralizată. Oricum dacă vorbim de arhiva centrală, ea nu a fost cărată din loc de către MapN. Ea a rămas tot în clădirea în care mai este şi acum.
J.N. Există microfilme care să suplinească dosarele dispărute sub diferse forme în ultimii 15 ani?
F.P. În 1969, ca reacţie după evenimentele din Cehoslovacia care au avut loc în vara anului 1968, la nivelul conducerii de partid din vremea respectivă s-a hotărât ca România să fie pregătită în cazul în care ar fi atacată şi ocupată de un stat inamic.
Sub ce formă? Dacă ăia vin repede şi ne iau documnetele sau suntem obligaţi să le dăm foc, să le facem o copie pe un suport mai mititel pe care să îl putem muta uşor într-un alt loc sau să îl putem ascunde. Cert este că de atunci au început preocupările pentru procurarea echipamentului de filmare care până la urmă a fost adus din fosta RDG şi pe baza căruia a început microfilmarea dosarelor. Ca orice instituţie cu bani destul de puţini pe vremea aceea pentru doatări materiale nici echipamentele de microfilmare nu s-au cumpărat aşa cu sutele sau cu zecile. S-au cumpărat la început câteva aparate, personalul care lucra cu ele nu ştia să lucreze şi au început să le testeze. Cert este că până în 1989, Securitatea microfilmase mai puţin de jumătate din dosarele de urmărire şi dosarele de reţea. Se microfimau numai dosarele din arhivă, alea închise. Nu aveai voie să te duci la un ofiţer şi să îi ceri un dosar activ din fişet pentru că vroiai să îl microfilmezi. Aşa că e foarte claF.P. ceea ce s-a luat din fişetele ofiţerilor nu mai poate fi salvat. Erau dosare în lucru, active.
J.N. Membrii de partid aveau dosar?
F.P. Securitatea distrugea periodic anumite documente după ordinele din vremea aia. Si vă dau două exemple: au existat două Plenare ale fostului Comitet Central al PCR, una în 1967 şi una în 1968. La vremea aceea, partidul conducea foarte clar naţia română. S-a luat decizia ca Securitatea să fie pusă puţin cu botul pe labe. Aşa că s-a decis ca membrilor de partid care vor colabora cu Securitatea să nu li se mai întocmească dosar.
J.N. Ce se întâmpla cu cei care fuseseră informatori şi deveniseră apoi membri de partid? Ce se întâmpla cu dosarul lor?
F.P. Securitatea trebuia să ceară aprobarea primului secretar de judeţ, să poată să colaboreze mai departe cu omul respectiv. Primul secretar îi dădea aprobarea, că de regulă se dădea, cu condiţionarea să distrugă toate hârtiile de dinainte de a deveni membru de partid. Au fost destule cazuri. Între 1970 şi până în 1982 au fost distruse peste 200.000 de dosare ale unor persoane care colaboraseră cu Securitatea şi deveniseră membri de partid. Am văzut în presă că i se dă acestei acţiuni denumirea de „Jarul”. La asta se referă. La distrugerea dosarelor de reţea ale colaboratorilor care deveniseră membri de partid. În acelaşi timp, dacă dosarul apucase să fie microfilmat, se distrugea şi microfilmul şi fişa de evidenţă.
J.N. Erau distruse şi alte documente?
F.P. Au mai fost şi alte categorii de dosare care periodic erau distruse. De exemplu, la dosarele informatorilor exista o aşa numită mapă anexă. Era dosarul de bază în care exista raportul în care se propunea recrutarea informatorului, se descria dacă a fost recrutat sau ba, câteodată angajamentul, holograma locului, diverse note făcute de alţi informatori despre persoana respectivă. Şi în final ar fi trebuit ca un dosar de ăsta clasic de reţea să se încheie cu un raport de abandonare a informatorului. Dacă un om era recrutat la 18 ani nu era ţinut ca informator până la 80 de ani. Din constatările mele a rezultat că media de lucru a unui civil cu ofiţerul de Securitate în calitate de informator era de doi trei ani. Când „obiectivul“ pe lăngă care era el infiltrat pleca în altă parte sau nu mai reprezenta interes, se încheia colaborarea. Dumneavoastră o să ziceţi: da, dar omul ăsta poate că dădea şi el notele lui despre persoanele respective. Într-adevăr, o perioadă de timp, informatorul scria cu mâna lui despre subiectele pe care i le propunea ofiţerul de Securitate. Aceste note, de regulă erau introduse în dosarul persoanei urmărite. Din când în când, ofiţerul avea grijă să facă o dublură a notei respective şi să o introducă în aşa-zisa mapă anexă (era un alt volum) al dosarului principal al informatorului ca să aibă acolo nişte dovezi că omul a muncit. Mapele anexe se distrugeau după 5 ani de la clasarea lor în arhivă. De regulă au rămas în arhive doar dosarele de bază din care nu rezultă decât că a omul a fost informator, a fost recrutat la data de..., a fost abandonat la data de... dar nu prea ştim ce anume a spus, despre cine şi despre ce.
J.N. După 1990 după înfiinţarea SRI, cum a fost accesul la această arhivă? Până la înfiintarea CNSAS şi ulterior?
F.P. În arhiva SRI nu se studiau dosare decât de către ofiţerii SRI pe bază de aprobări primite de la comandanţii lor pentru o scurtă perioadă, pentru că destul de curând aprobarea trebuia dată chiar de către directorul de serviciu. Vă daţi seama ca trebuia sa faci un raport în care să explici de ce vrei sa studiezi dosarul respectiv. Şi când te gândeai că raportul ăla îl vede directorul SRI te gândeai de trei ori înainte să-l faci.A mai existat şi o altă posibilitate de studierea dosarelor, numai a dosarelor clasate la fondurile documentar si penal.Pe vremea când penalul încă nu fusese predat aşa masiv la Ministerul Justiţiei. Noi am considerat că nu are rost să aşteptăm foarte mult până când va apare o lege expresă care să dea dreptul cercetătorilor din România să studieze documente care se referă de exemplu la abuzuri comise înainte de 1989. Aşa că s-a întocmit un raport către conducerea instituţiei în care s-a propus ca aceste documente pe măsură ce sunt identificate să fie puse la dispoziţia cercetătorilor într-o sală de studiu proprie a Serviciului, ceea ce s-a şi făcut. Pot să vă spun că până în prezent prin sala asta de studiu au trecut vreo 400 de cercetători şi români şi străini. Nici unul însă nu a văzut dosare personale. Nu a existat nici un fel de oprelişte pentru cercetători. Li s-a cerut un singur lucru: să completeze o cerere în care să spună cine sunt şi ce temă vor să studieze, atât. Cred că mai mare dovadă de transparenţă decât asta n-ar putea să fie. Nu li s-a cerut diplome de la facultate, recomandări de la instituţiile la care lucrau. După ce au studiat dosarele oamenii au primit xerocopii pe care le mai utilizează şi astăzi.
J.N. În prezent există posibilitatea de a cerceta arhivele Securităţii?
F.P. Posibilitatea există că e garantată constituţional, din păcate putinţa noastră de a o satisface tinde spre zero. Pentru că toate dosarele pe care noi le-am dat spre studiu, au fost predate frumuşel la CNSAS şi noi le-am predat pe bună dreptate pentru că nu ţineau de siguranţa naţională. Noi le-am dat spre studiu pentru că nu avea cine să le dea altcineva. Acum cine vrea să studieze trebuie să meargă acolo şi să respecte procedurile pe care le-a stabilit CNSAS. În arhiva SRI se vor mai putea studia documente, dacă respectăm legea, cam prin 2032. Alea care privesc astăzi siguranţa naţională vor fi declasificate, conform legii după 40 de ani de la clasare. E un termen destul de redus. Majoritatea statelor occidentale au 100 de ani.
J.N. SRI a dat impresia că ar dori să rămână singurul deţinător al arhivei fostei Securităţi...
F.P. SRI nu a rămas ca un singur depozitar al arhivelor Securităţii „pe care nu a vrut şi nu ar vrea cu nici un chip să le predea altcuiva”, privând cetăţenii României de anumite drepturi. Vă spuneam de acea sală de studiu ca un prim pas de a mai deschide ceva din portiţele trecutului aflate în documentele Securităţii (nu trebuie să ne închipuim că se poate scrie istoria României numai cititnd aceste documente, în nici un caz). şi tot începând cu 1990 şi până la începutul acestui an, SRI a răspuns la un număr de 120.000 cereri adresate de cetăţenii României în care se solicitau adeverinţe că omul a fost urmărit, condamnat, arestat şi a răspuns acelor oameni. De foarte multe ori pozitiv. Ca să se dea un impuls discuţiilor care au început în 1993 cu legea Ticu, care ba avansa pe primul loc pe lista de prioriţăţi a parlamentarilor, ba se ducea puţin mai în spate, conducerea de atunci a instituţiei a decis să editeze două volume numite „Cartea Albă a Securităţii”, unul care se referea la activitatea informativă din ’45-’48, deci până la apariţia Securităţii şi un al doilea „Creaţii literare şi artistice”. Legea de organizare şi funcţionare a SRI apărută în 1992 prevedea foarte clar că la SRI trebuie să rămână dosarele create de fostele organe de informaţii şi contrainformaţii create până în 1989 dar care priveau siguranţa naţională. Celelalte hârtii trebuiau separate şi predate altei instituţii.
J.N. Cărei instituţii?
F.P. Legea nu prevedea asta. Iniţial s-a încercat să fie predate Arhivelor Naţionale din subordinea Ministerului de Interne şi chiar s-a început predarea. Apoi s-a primit ordinul nu se mai predă nimic, pentru că o să se creeze o instituţie distinctă care să preia toată această documentaţie. Discuţia s-a tot lungit pe ani de zile. Cert este că pentru SRI votarea legii 187 în decembrie 1999 a fost un moment de uşurare. Apăruse o instituţie care trebuia să scoată din arhiva SRI un balast inutil. Nu toată arhiva, acel balast care nu privea siguranţa naţională. Ori noi, până în momentul respectiv începusem să vedem că o bună parte din documente nu priveau siguranţa naţională. După ce a apărut şi legea 187 care stabilea şi nişte criterii, lucrătorii SRI au studiat toate dosarele din arhivă. S-a ajuns la concluzia că din cei 20 de km de arhivă creată, de fapt preluată de la Securitate, 12 km puteau fi predaţi fără nici un fel de discuţie CNSAS-ului. Li s-a arătat tot, li s-a explicat despre ce e vorba. Pentru că nu aveau sediu la început şI băteau la uşă alegerile locale din 2000, SRI le-a asigurat două încăperi.. Trecuseră şi alegerile parlamentare şi funcţionarii CNSAS-ului tot la SRI studiau dosare. Preţ de 1 an de zile a trebuit să facem acest oficiu : luaţi dosarul şi studiaţi-l, daţi-l înapoi să îl punem pe raft. Începând din 2001 de când s-au mutat la Parlament, în foarte scurt timp au făcut rost şi de acel sediu destul de mare de pe Dragoslavele, de lângă Guvern, au început să preia arhive.
J.N. Care este procesul de predare a dosarelor de la SRI la CNASAS?
F.P. Chiar dacă a existat în mass-media senzaţia că există un război permanent între Consiliu şi SRI, lucrurile nu au stat astfel. Unii cer dosarele, săracii, iar ceilalţi nu vor să le dea. Cam asata e senzaţia lăsată mie, nu a fost deloc aşa. Chiar şi în cele mai acute faze ale conflictului, cu declaraţii incendiare, activitatea de predare a dosarelor a continuat în permanenţă. Când se înflăcărau unii şi alţii pe la televizor, funcţionarii dumnealor erau la noi în arhivă şi preluau dosare. Noi am făcut verificări la solicitările dumnealor, în ultimii 4 ani pentru vreo 70.000 de persoane. La acestea, vreo 40.000 de persoane au fost verificate la alegerile de anul trecut. La solitarea expresă a CNSAS-ului.
În plus, SRI-ul a mutat 500.000 de volume penale până la în 1996 la Ministerul Justiţiei si Ministerul Public. Apoi, a început să mute restul dosarelor care nu privesc siguranţa naţională la CNSAS. Şi mai are de mutat. Iar la sfârşit vor fi predate şi microfilmele.
J.N. De ce nu le predaţi odată cu dosarele?
F.P. Pe o rolă de microfilm pot fi fotografiate circa 900 de pagini. Pot exista mai multe dosare în funcţie de câte file a avut fiecare.
J.N. Ce puteţi să ne spuneţi cu privire la dosarelor clerului?
F.P. La CNSAS în prezent există câteva sute de volume referitoare la problema culte şi secte. Rămâne să îi întrebaţi pe dumnealor dacă le-au exploatat în vreun fel sau nu. Tot la CNSAS există şi dosarul presa centrală. Stă de trei ani acolo. Tot acolo există şi problema Eterul. E vorba de ascultarea posturilor de radio străine Europa Liberă, Deutsche Welle. Peste o suta de volume.
J.N. Ce s-a întâmplat cu arhivele din teritoriu ?
F.P. După 1990 nu le-am împărţit în nici un fel, le-am lăsat acolo unde sunt. Numai dosarele din fondul penal au fost predate de la SRI indiferent de detinător – fie că erau pătrate in Bucureşti sau la judeţe – la Ministerul de Justiţie. Iar la solicitarea expresă a Ministerului Justiţiei în arhiva de la Cernica au fost date doar dosarele penale din Arhiva Centrală, din Bucureşti a SRI-ului iar cele de la judeţeau fost trimise la Tribunalele Militare Teritoriale.

TERORIŞTII ÎNLOCUIŢI DE CETĂŢENI...
În decembrie 1989 românilor li s-a vândut povestea teroriştilor sălbatici care au devastat sediile fostelor instituţii ale statului comunist. La 15 ani de la acele evenimente, Florin Pintilie, directorul arhivelor SRI, ne spune o altă poveste, a „cetăţenilor“ care au furat documente din arhiva fostei Securităţi. Întrebat de Jurnalul Naţional despre dosarele apărute în presă despre care s-a spus că sunt din Arhiva SRI, acesta ne-a răspuns: „Nu sunt din arhiva SRI-ului. În decembrie 1989 chiar dacă din arhive nu au luat dosare, în foarte multe localităţi cetăţenii au intrat în sediile poliţiei şi ale Securităţii. Grija nu a fost să intre în încăperile pline cu hârtii, în care se păstra arhiva. Dar au fost foarte interesaţi de fişete, pe care le-au spart şi au luat tot ce se putea lua de acolo. Unii au aruncat hârtiile pe jos şi le-au călcat în picioare, alţii le-au aruncat pe geam, alţii le-au luat acasă. După estimările noastre, au fost astfel distruse sau au dispărut circa 100.000 dosare la nivelul întregii ţări. În această cifră intră şi o parte din dosare, care a fost distrusă chiar de ofiţeri înainte de a intra oamenii în birourile lor. Este destul de complicat de estimat câte dosare au dispărut astfel pentru că nu a fost nimeni să filmeze cine şi cât a distrus“.