joi, 7 februarie 2008

Arhivele comunismului să fie deschise 100%!

Lavinia Betea

Stelian Tănase este unul dintre primii şi cei mai talentaţi cercetători ai istoriei comunismului românesc. Pe baza cercetărilor din arhive a publicat “Elite şi societate. Guvernarea Gheorghe Gheorghiu-Dej 1948-1965”, “Anatomia mistificării. Procesul Noica –Pillat”, “Miracolul revoluţiei. Istoria politică a căderii regimurilor comuniste”. O inedită scriere a rezultat din consultarea propriului său dosar de urmărire informativă, publicată sub titlul “Acasă se vorbeşte numai în şoaptă”. O istorie a partidului comunist în perioada interbelică (“Clienţii lui Tanti Varvara. Istorii clandestine”) se află sub tipar.

Jurnalul Naţional: De 15 ani de când se vorbeşte despre arhive tema este restrânsă la Arhivele Securităţii. Ca bun cunoscător al arhivelor comunismului cum explicaţi această percepţie distorsionată a „arhivelor comunismului”?
Stelian Tănase: Dezbaterea publică s-a concentrat pe chestiunea dosarelor Securităţii care de fapt înseamnă dosarele informatorilor. Lumea este interesată de acest subiect care înseamnă dosarele oamenilor politici. Aici este intens interesul pentru că este miza mare. Sunt şi clanuri în competiţie. Mai scot câte un dosar şi ajung prin presă te miri pe ce căi. Pentru mine, ca scriitor care lucrez mult în arhive pentru că încerc să reconstitui anumite epoci sau mă ocup de anumite probleme sau de personaje istorice, problema arhivei este mai largă pentru că ţine de toate arhivele istorice. Pentru mine sunt de maxim interes arhivele CC al PCR ca arhive ale comunismului.
J.N. Pentru scrierea istoriei, desigur arhivele Partidului sunt mai relevante decât arhivele Securităţii. Există însă aici un punct nevralgic al dezbaterii. Cât de mult vor indivizii unei societăţi care au reclamat schimbarea să-şi amintească de trecut?
S.T. Acesta-i chestiunea de fond - dacă oamenii de azi vor să afle nişte lucruri despre trecut. Şi atitudinea unei societăţi sau gradul ei de civilizaţie se reflectă exact în această chestiune. Dacă-şi ignoră trecutul, rădăcinile este o societate moartă. Senzaţia mea este că cineva după 1990, ca şi înainte, a continuat această practică de a ne tăia de trecutul nostru, de a ne vinde, de a ne livra o ficţiune, o fabulaţie despre istoria românească. Iar noi, cercetătorii, suntem în situaţia dificilă de oameni izolaţi.
J.N. Din păcate. Tulburările de memorie în plan social – ca şi cele din planul individual, de altfel – indică dezechilibre ale sistemului…
S.T. Teza mea este că de felul cum tratăm arhivele sau de maniera de a trata arhivele - extinzând raportul societăţii româneşti cu trecutul ei - este esenţial ca noi să ne „europenizăm“ şi arată şi gradul de civilizaţie al unei societăţi. Trebuie să avem cu trecutul nostru o relaţie normală, firească, fără frustrări, complexe. Să nu mai fie o şaradă trecutul nostru, să nu mai fie o enigmă, un mare mister. Poate că lucrurile aşa s-au petrecut, poate s-au petrecut altfel... Sunt diferite versiuni, nu-i nici o dramă. Societatea românească nu se poate vindeca însă dacă nu intra în posesia propriei sale memorii.
J.N. Pe această temă a resemnificării memoriei sunt dezbateri politice aprinse. După ce memoria colectivă a fost profund alterată în anii comunismului prin imixtiunea politicului, iată că în chestiunea arhivelor ca depozitare ale memoriei sale, politicul intervine –aş spune – tot într-o manieră dură, cu rezonanţe dictatoriale...
S.T. E adevărat că amestecul politicului în chestiunea arhivelor este masiv. Această dezbatere a fost excesiv politizată şi interesele mari care se leagă de aceste arhive ţin chiar de viaţa politică şi de viaţa economică. Ce faci dacă descoperi că un politician sau un mare om de afaceri este de fapt un fost ofiţer acoperit şi că-şi utilizează în dezvoltarea afacerilor lui conexiile cu Securitatea comunistă? Pe de altă parte, vedem că societatea nu-şi restrânge interesul numai la aceste chestiuni – dosarul cui, cine a fost informator, cine a fost ofiţer acoperit, cine este în Parlament şi de fapt are o viaţă dublă şi că a făcut servicii fostului regim. Problema unei societăţi şi a memoriei ei este mult mai gravă.
J.N. Cine sunt paznicii accesului nostru la memoria colectivă?
S.T. Politizare excesivă a acestei discuţii şi ideologizarea ei este până la urmă o discuţie periferică pentru că de fapt discuţia este despre secolul XX românesc. Este marea discuţie. Cum s-au întâmplat lucrurile într-adevăr, cum nu s-au întâmplat. Una din chestiunile cu care se lovesc istoricii este că avem de a face cu foarte multe ficţiuni, cu mituri, născute şi de istoriografia românească clasică. Dacă ne gândim la marile figuri voievodale şi la marile bătălii care n-au existat şi care au fost date câştigate şi de fapt erau pierdute. Dacă ne gândim la multe episoade din secolul XX care de fapt au avut cu totul alt conţinut şi alt miez, atunci ne dăm seama de toate dificultăţile cercetării în arhive. Să găseşti un arhivar care chiar vrea să-ţi dea dosarele şi în sfârşit să cercetezi şi să reconstitui faptele aşa cum au fost. Să citeşti, adică, altfel perioada respectivă. Şi-atunci ai iarăşi o mare problemă - a expune ceea ce ai descoperit. Chiar în comunităţile profesionale… să vii cu noi ipoteze, cu noi documente care răstoarnă teoriile anterioare...
J.N. E un risc care ţine de rezistenţa la schimbare.
S.T. Această cantitate enormă de informaţie nouă întâlneşte şi reticenţa istoricilor în a reciti trecutul. Este evident că trebuie noi interpretări. După 1989 în toată lumea, vorbesc de fostul bloc sovietic, s-a produs o fractură enormă faţă ce se ştia înainte. Am văzut şi puncte de vedere că arhivele n-au scos nimic la iveală ci tot lucrurile acelea pe care le ştiam noi s-ar fi întâmplat. Nu este deloc aşa.
J.N. Dar interesul celor care le tezaurizează în scop de traficare? Sunt cazuri semnificative iar cei care le-au produs au rămas nepedepsiţi, s-au ales doar cu foloasele...
S.T. Aceasta e partea urâtă a lucrurilor când te serveşti de o istorie ca să-ţi iei o revanşă. Scoţi un dosar ca să arăţi că politicianul X colabora cu Securitatea. Era bine să existe o lege care să controleze o asemenea situaţie de genul Legea accesului la dosare. Dar trebuia dată încă din 1990, mult mai radicală decât forma asta foarte slabă în care a fost votată în 1999. Trebuia dată în 1990 în termeni mult mai categorici. Ori, iată, istoria folosită în termeni politici. Aceasta e partea urâtă, folosită pentru şantaj, pentru presiune, pentru a ţine pe cineva sub control. E păcat că asta s-a întâmplat în ultimii 15 ani. Acum când lumea aude de dosare aude doar această chestiune. Cercetătorii înţelegem însă prin dosare cu totul alte lucruri.
J.N. Există prin urmare blocaje din partea celor care nu doresc să-şi descopere trecutul dar şi blocaje din partea comunităţii ştiinţifice – conservatoare sau comodă. Dar cetăţenii implicaţi doar la nivelul cotidianului trecut cum se vor fi raportând la el?
S.T. Societatea are un comportament foarte ciudat faţă de trecut. Putem să constatăm lucrul acesta în problemele enorme pe care lumea românească le are în a se conecta după 50 de ani cu propria sa istorie. Unii şterg cu buretele istoria şi spun că nu-i interesează, nu-i trecutul lor. Pentru alţii se pare că orice adevăr s-ar rosti, împietează. Este o blasfemie. Fie într-o parte, fie în alta. Ce faci acum dacă zici că aşa-zisa politică naţională a lui Ceauşescu era un blat? Sau cum explici de pildă faptul că Dej în 1965 a fost condus pe ultimul drum de o populaţie care plângea după el? Fără acest ajutor enorm al celor care deschid arhivele şi le cercetează, România şi românii nu pot fi conectaţi la propria lor istorie. Ori dacă se pun piedici şi societatea nu investeşte nimic în acest efort, va ajunge ca bătrânul senil care nu mai are memorie. Nu ştie ce a făcut ieri, nu ştie cu cine stă de vorbă. Aceasta este starea societăţii româneşti dacă vrea să continue această ignoranţă faţă de propriul său trecut.
J.N. Am încercat cu ajutorul unor colegi de ziar o investigaţie printre parlamentari cu privire la viitorul arhivelor comunismului. În mod paradoxal, niciunul dintre cei întrebaţi nu părea a avea habar că în discuţie sunt şi alte documente decât dosarele datorate informatorilor Securităţii.
S.T. În zona arhivelor două sunt interesele definite. Una că oamenii încearcă să-şi reconstituie proprietatea. Dacă mergeţi la arhive veţi vedea că mulţi caută locuri de terenuri, case. Mulţi merg în procese şi trebuie să reconstituie. Sunt un milion de procese pe pământ, pe proprietatea funciară. Practic un milion de oameni care ar avea nevoie de un document care să probeze proprietatea. Alt interes este acesta cu arhivele operative – diverse persoane şi grupuri scotocesc pentru a căuta lucruri compromiţătoare despre adversarii politici. Dar marea problemă este interesul real al unei societăţi pentru trecut, pentru păstrarea patrimoniului, pentru a face ca acest trecut să fie accesibil. În general arhivele sunt foarte închise, foarte exclusiviste. Dacă faci o cercetare cu o anumită tematică, cei care deţin aceste arhive se uită la tine foarte urât.
J.N. Ca nişte proprietari în spaţiul cărora ai pătruns ilicit?
S.T. Ei chiar cred că sunt proprietarii acestor arhive. Şi mai cred în calitatea de dinainte de 1989 că este secret. Iar el este depozitarul unui mare secret. Tu nu poţi ca un om de dinafară, ca un venetic, ca un om care te afli în profan faţă de el care este în sacru, deţinătorul unor mari secrete. El e un mare iniţiat! Cum să-ţi dea ţie să te uiţi pe nişte chestii pe care nu trebuie să le vezi pentru că este un mare secret care poate să-ţi răstoarne siguranţa naţională sau sunt nişte lucruri pe care nu trebuie să le şti?! Dacă v-aş povesti câte drumuri am făcut la Arhiva Naţională! Aş putea să scriu încă zece cărţi numai pe această epopee de lucru în arhive de zece ani. Şi nu numai la Arhivele Naţionale. Şi la alte arhive situaţia este aceeaşi. Din cauza aceasta le-aş da un sfat cercetătorilor: când se deschid puţin arhivele şi au acces, să se repeadă şi să citească tot ce pot pentru că minunea durează câteva zile, câteva luni. Dar arhivele se vor închide din nou. J.N. De ce faceţi o astfel de previziune pesimistă când toţi ceilalţi observă doar realizarea celor 12 km de arhivă ce urmează a fi mutată de la SRI la CNSAS?
S.T. Puterea este dintotdeauna obsedată ca oamenii să nu aibă acces la arhive, indiferent de culoarea ideologică.
J.N. Un monopol asupra informaţiei înseamnă implicit un monopol asupra puterii.
S.T. Este un instinct, este o mentalitate.
J.N. S-a spus mereu că accesul la astfel de dosare ar provoca un război civil. Dvs. care aţi lecturat propriu-vă dosar întocmit de Securitate înainte de 1989 găsiţi îndeptăţit argumentul?
S.T. Nu. Nu s-ar fi întâmplat nimic. Două reacţii contradictorii am avut faţă de propriul meu dosar: durerea de a descoperi printre prietenii meu colaboratori ai Securităţii, printre care şi cel mai bun prieten al meu din perioada aceea, dar şi mi-a venit să râd. Toată acea mobilizare de atunci a Securităţii în jurul meu era de un comic enorm. Îţi venea să râzi! Şi stilul extraordinar! Pentru că este un stil din punct de vedere literar - acea expresivitate literară de care vorbea Camil Petrescu. Începând cu agramatismele cele mai violente până la obsesii şi lucruri fabuloase. Este acolo o literatură, un minereu tipărit ca „literatură“.
J.N. O înşiruire de lucruri murdare. Cum aţi reacţionat la ele?
S.T. Experienţa a fost că după ce m-am învăţat să citesc documente despre alţii pentru că instituţia e aceiaşi, sigla e aceiaşi, obiectul acelui raport eşti tu însuţi, propiul tău trecut, sunt prietenii tăi, acolo eşti tu, conversaţiile pe care le-ai purtat. Te percep ca pe un terţ, eşti un terţ. După ce-ai citit dosarul de supraveghere al lui Nicu Steinhard în procesul Noica-Pillat, citeşti rapoarte despre Constantin Noica sau Alexandru Paleologu la un moment dat ajungi să citeşti şi despre tine. Pentru că Securitatea a avut în fiecare epocă o atenţie mai ales pentru lumea intelectuală. Nu eram încă membru al Uniunii Scriitorilor, nu mă făcusem cunoscut, publicasem o singură carte. Situaţia este destul de stranie să citeşti despre tine ca despre un terţ, obiectivul eu eram, Ştefan. Să citeşti extraordinara descoperire a Securităţii că dădeam un telefon, că aveam o pungă albastră de plastic în mână sau cămaşă în carouri. Sunt dosare pline de mizerii, pline de lucruri absolut insignifiante care n-au nici o semnificaţie.
J.N. Ce căutau, de fapt?
S.T.:Ei vânau cu lupa o propoziţie împotriva lui Ceauşescu sau mai ales când te întâlneşti cu străini sau dacă, în cazul meu, urmează să-ţi apară o carte în Occident, cartea care-mi fusese interzisă de cenzură. Dar este un munte de gunoi, un munte de invenţii. Crezi că acolo este arhivă, istorie, raportează numai ce se întâmplă. Nu! E foartă multă ficţiune şi foarte multe lucruri insignifiante pentru care te şi miri că se găseau bani să plăteşti 15 agenţi să se ţină după nu ştiu cine să supravegheze nu ştiu ce întâlnire.
J.N. La întâlnirea cu alter-ego-ul din dosare cum percepeţi această lume?
S.T. Exista o mare maşină pusă în operă de bolşevici ca să sculpteze nimicuri, neadevăruri, ce groază aveau că o să-şi piardă puterea. Ce fanatism morbid era în aceşti oameni care puteau să construiască asemenea maşinărie, asemenea instituţii, să cheltuiască fonduri enorme ca să asculte un telefon sau să urmărească oameni pe stradă! Este o obsesie extraordinar de puternică Să stai să păzeşti după gard cine îţi intră în casă. Şi asta ca instituţie la nivel naţional, că mii de oameni erau în situaţia asta! Eu eram un om obişnuit. Trebuie să fi bolnav să poţi să construieşti un asemenea sistem. Şi erau bolnavi, cred că erau bolnavi.
J.N. Pentru astfel de boli se plăteau...
S.T. Au plătit cu două gloanţe la Târgovişte. A fost revanşa unei societăţi strivite de zeci de ani care a avut un puseu. A fost şi o ceremonie a ţapului ispăşitor. Acesta este un episod suprarealist din istoria României despre care, iată, şi astăzi ştim foarte puţine. Aşteptăm arhivele să se deschidă, să vedem exact ce s-a întâmplat.
J.N. Ce-ar trebui făcut?
S.T. Este absolut nefiresc ce se întâmplă la noi. Cred că trebuie schimbată legea. Este o lege proastă legea arhivelor care dă mari privilegii celui care deţine fondurile şi nici un privilegiu celui care are nevoie la arhive. Trebuie făcută o lege în favoarea publicului. Trebuie creat un mecanism în care omul de pe stradă fie că îşi caută un act de proprietate, fie că este un istoric şi lucrează pe o temă, să poată să cerceteze. Deocamdată legea este făcută la nivelul comunist, securist închis. Legea vede arhiva ca un buncăr unde nişte mari iniţiaţi trebuie să se apere împotriva curiozităţii publicului. Arhivele trebuie să fie deschise, să se deschidă ferestrele, să fie primenite şi să nu mai fie acest buncăr în care totul este ceva misterios, totul se ascunde şi se inventează tot felul de obstacole pentru ca să nu mai ajungi la dosare.
J.N. Cum ar putea fi făcută o nouă lege a arhivelor?
S.T. Primul amendament pe care l-aş face, şi asta se poate face inclusiv printr-o ordonanţă de urgenţă, este că arhivele comunismului sunt deschise 100% începând de mâine. Din acel moment, arhivarii să aibă obligaţia ca în faţa cererii unui student, doctorand, scriitor etc. să fie obligaţi prin lege să scoată acele documente. Toate dosarele să se desecretizeze. Să fim limpezi - până în 22 decembrie 1989! Acolo sunt nişte bastioane comuniste care nu ne lasă să aflăm ce a fost comunismul – ce-a fost cu revoluţia. Deocamdată sub pretextul celor 30 de ani ni se ascunde istoria României. Care istorie când a fost răsturnată printr-o revoluţie?
J.N. Suntem codaşi între celelalte foste ţări comuniste şi în această privinţă…
S.T. În alte ţări deja există acest lucru. Arhivele comunismului sunt 100% libere. Eu am cerut prin poştă la diverse arhive din estul Europei materiale care în România sunt inaccesibile. Am scris şi mi le-au dat foarte uşor şi fără intervenţii. Asta înseamnă acces liber. În România este un mare secret ce s-a întâmplat sub guvernarea Ceauşescu. Această încăpăţânare de a refuza deschiderea arhivelor mi se pare, din partea tuturor, absolut prostească.

CERCETĂTORII
Suntem câţiva oameni, destul de puţini, în arhive care încercăm să readucem în spaţiul public chestiuni foarte delicate, astăzi uitate. Lucruri scufundate exact ca epavele care se duc pe fundul oceanului. Şi se găsesc nişte istorici care se duc acolo la 1.000 de metri în gol şi scot această epavă la suprafaţă. Aceasta este munca pe care o face un istoric, un scriitor…
Este o cercetare foarte costisitoare. Înseamnă copii la xerox de sute şi mii de pagini. Înseamnă drumuri, mijloace de transport, taxiuri, maşină, benzină. Când scrii o carte şi ai de mers în mai multe arhive, în toată ţara sau în toată lumea, înseamnă să poţi să finanţezi această cercetare în situaţia în care în România nu sunt institute sau edituri care să o facă.
Trebuie să poţi tot timpul să suporţi toate aceste cheltuieli – şi de timp, şi de energie, şi de bani etc. Niciodată nu-ţi acoperi cheltuielile, vorbesc în bani. O carte bazată pe documentare de arhivă este foarte scumpă s-o scrii, iar editurile nu acoperă nici 10% prin drepturile de autor. Sigur că din cauza pieţei. Dacă ar fi o piaţă în care s-ar face un tiraj de 20.000 de exemplare - ceea ce la o populaţie de 20. 000. 000 milioane de oameni ar fi absolut normal – alta ar fi situaţia. Dar noi facem cărţi de 1.500 de exemplare. În ce măsură atunci un tânăr cercetător, care are slujbă sau este începător în cariera lui fiind preparator universitar, poate să se încumete să bată la uşa unei arhive, să stea doi ani în arhivă să poată să scrie doctoratul? Preferă să scrie un eseu - să facă exegeză cum se spune –, adică să se uite pe geam şi să scrie.

ARHIVARII
Există o mentalitate că aceşti oameni păzesc mari secrete ale României şi că nu trebuie ca alţii care vin din afară să aibă acces la ele. Este mult mai complicat să obţii astăzi un fond de arhivă decât să scrii cartea ca atare. Alergi doi, trei, cinci ani pentru un dosar din care poţi să scrii în câteva zile capitolul sau paginile de care ai nevoie. Trebuie să ai foarte mult timp, tenacitate imparabilă.
Într-o arhivă este o complicitate masivă să te respingă, să-ţi pierzi răbdarea, să n-ai timp să revii, să renunţi din diferite motive că viaţa are urgenţele ei. Încearcă să te facă să renunţi - aceasta e tehnica arhivarilor şi a celor care deţin arhive în România.
Prima dată eşti primit cu amabilitate, apoi sub diferite pretexte tehnice, administrative eşti refuzat. De pildă că nu este o maşină care să-ţi aducă dosarele de la fond la sala de lecură, că n-au hârtie să le coperteze, că a fost o inundaţie, că se mută dintr-o cameră în alta… Aarhivarii au învăţat şi repetă aceste scenarii. Ei nu ştiu foarte bine ce sunt acele arhive pentru că, în general, ei nu sunt cercetători. Refuzul lor este instinctiv, legat de mentalitatea lor. Nu ştiu ce găseşti în arhive dar e mai bine să nu citeşti arhivele pentru că nu se ştie ce găseşti.
Tactica de monopol din economia post-comunistă funcţionează şi aici. Sunt însă personaje care pot citi pentru că sunt prieteni sau cunoscuţi ai lor. Sau în reţele universitare sau se cunosc bine. Există o competiţie pentru exclusivitate. Sunt istorici care s-au învăţat că doar ei au dreptul să fie cercetători şi numai ei au acces la un anumit fond.