joi, 7 februarie 2008

Ceauşescu, regizor şi scenarist de şedinţe

Ilarion Tiu

Silviu Curticeau a fost unul dintre personajele-cheie ale regimului comunist în ultimii ani ai „epocii Ceauşescu“. La 3 noiembrie 1982, Silviu Curticeanu a fost numit în funcţia de şef al Secţiei Cancelarie a CC al PCR. Din acest post, fostul demnitar comunist a administrat arhiva Comitetului Central, deţinând astăzi cele mai importante informaţii privind organizarea acestei arhive în momentul evenimentelor din decembrie 1989.

Jurnalul Naţional: În ultimii 15 ani s-au făcut diverse speculaţii despre locul în care a fost depozitată arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român, precum şi despre documentele care au fost preluate de armată în decembrie 1989. Unde se aflau documentele ei în momentul fugii lui Ceauşescu?
Silviu Curticeanu: În decembrie 1989, arhiva se afla în clădirea fostului sediu al Comitetului Central, unde avea la dispoziţie spaţii necesare. Acestea erau dotate cu sisteme de siguranţă şi cu mijloacele de climatizare adecvate.
J.N. După preluarea arhivei CC al PCR ce către Armată, militarii au susţinut că nu puteau să predea documentele la Arhivele Naţionale deoarece aceastea erau aranjate haotic şi fără nici un fel de evidenţă. Generalul Nicolae Spiroiu, fost ministru al Apărării Naţională în perioada 1991-1994, a declarat pentru Jurnalul Naţional că Armata a preluat arhiva CC al PCR „ca un portofel găsit pe stradă“. Astfel că, militarii au trebuit să efectueze o aranjare a arhivei pe fonduri, o inventariere şi că a fost nevoie de mare muncă acolo. Sunteţi de aceiaşi părere?
S.C. Arhiva era organizată după norme interne de strictă interpretare. Era deservită de personal specializat şi se baza pe un sistem de evidenţă corect întocmit şi ţinut la zi. Sistemul de evidenţă era însă arhaic (fişier, registre etc.), nu se baza pe un procedeu internaţional modern. Din acest motiv, găsirea unui document putea să dureze un anumit timp, ceea ce provoca nerăbdarea şi furia cunoscută a lui Nicolae Ceauşescu. Această furie se materializa în vorbe de genul: „aţi introdus anarhia şi harababura în Cancelarie!“. Într-o clădire alăturată se afla arhiva veche a Comitetului Central, care era în curs de microfilmare cu ajutorul unor cercetători de la Institutul de Istorie a Partidului.
J.N. A „umblat“ civeva în arhiva CC al PCR cât timp dumneavostră aţi avut-o în gestiune? Mai concret, membrii conducerii centrale a Partidului aveau acces la ea?
S.C. Circulaţia documentelor era draconic reglementată. Orice intrare trebuia să fie adresată personal Secretarului General şi orice comunicare trebuia să aibă la bază o hotărâre sau o rezoluţie semnată de acesta. Nimeni, fie el şi prim-ministru sau alt membru al conducerii de partid nu avea dreptul să consulte vreun document aflat în arhiva Cancelariei, fără acordul expres al lui Nicolae Ceauşescu.
J.N. Deci nimeni nu putea sustrage din arhivă documente incomode cu excepţia lui Ceauşescu până în 22 decembrie 1989. Prin urmare, arhiva CC al PCR nu avea nevoie de o nouă prelucrare arhivistică aşa cum susţin ofiţerii care au administrat-o între 1989 şi 1995. Puteţi să ne relataţi cum era organizată această arhivă?
S.C. Nicidecum. Sunt convins că valoarea documentară a unei arhive este asigurată şi prin păstrarea concepţiei care a stat la baza organizării ei. Pe de altă parte, este cunoscut faptul că „reorganizările ştiinţifice“ ascund de cele mai multe ori un „proces de selectare“ care-i alterează conţinutul. Dealminteri, nici nu văd cum ar fi posibilă o reorganizare a arhivei, din moment ce ea era restructurată, în principal, în raport de atribuţiile organelor superioare de conducere ale Partidului (Comitetul Central, Comitetul Politic Executiv, Secretariat). Pentru fiecare dintre aceste organe de conducere colectivă, în arhivă se păstra ordinea de zi a şedinţelor, materialele care au stat la baza dezbaterilor, stenogramele şi hotărârile adoptate. Analizate separat, oricare dintre aceste documente sunt puţin sau deloc edificatoare. În legătură cu activitatea personală a Secretarului General, arhiva mai cuprindea concluziile numeroaselor „şedinţe sau vizite de lucru“, precum şi stenogramele întâlnirilor cu diferite personalităţi din străinătate.
J.N. Ce dimensiune avea arhiva Comitetului Central?
S.C. În privinţa dimensiunilor arhivei mi-e greu, dacă nu chiar imposibil, să mă pronunţ, deoarece n-am aflat nimic la vremea aceea despre măsura, la modă azi, a „kilometrului de dosare“. În privinţa conţinutului însă, afirm, în deplină cunoştiinţă de cauză, că arhiva Comitetului Central a fost pe departe cea mai importantă arhivă a vechiului regim.
J.N. Astăzi însă se vorbeşte aproape exclusiv despre arhiva Securităţii ca sursă de documentare pentru istoria comunismului românesc!
S.C. Această arhivă este mai importantă decât a Securităţii datorită concentrării puterii în mâinile unei singure persoane şi a amalgamării atribuţiilor pe linie de partid cu cele de stat. Arhiva Comitetului Central nu reflectă, cum ar fi firesc, numai activitatea partidului. Este şi o oglindă a unor analize şi hotărâri luate în toate domeniile de interes naţional sau regional (economic, social, cultural etc.). Pe de altă parte, ea este singura care reflectă procesul decizional, omniprezenţa sâcâitoare şi hotărâtoare a lui Nicolae Ceauşescu, atât în elaborarea hotărârilor, cât şi în urmărirea înfăptuirii lor. Din acest motiv, arhivele ca acelea ale Marii Adunări Naţionale, a Consiliului de Stat sau chiar a Guvernului nu spun nimic sau aproape nimic relevant în acest sens.
J.N. Adică?
S.C. În Arhiva Marii Adunări Naţionale, de pildă, se găsesc legi adoptate şi discuţiile „mobilizatoare“ din cadrul diferitelor sesiuni. Procesul de elaborare şi amendamentele de conţinut sunt însă în arhiva Comitetului Central, pentru că actele normative sunt supuse în pealabil aprobării unui anumit organ de conducere al Partidului (Comitetul Central sau Comitetul Politic Executiv). Numirea în funcţii importante din condicerea ministerelor se făcea prin Decret Prezidenţial. În prealabil, însă, cel numit era selectat din trei propuneri şi aprobat de un organism de partid (CPEx sau Secretariat), aşa încât numai din arhiva Comitetului Central se poate afla de ce a fost preferat unul sau altul dintre cei propuşi. În privinţa realizării unor obiective importante (Centralele Nucleare, Canalul Dunăre – Marea Neagră, metroul, regularizarea râului Dâmboviţa, Casa Republicii etc.) unele date nu se găsesc în arhiva guvernului. Însă condiţiile în care au fost aprobate şi zbuciumul, aproape zilnic, pentru realizarea lor nu pot fi înţelese şi desluşite decât prin studierea arhivei Comitetului Central.
J.N. În calitatea pe care o aveţi de bun cunoscător al clădirii deciziei politice, susţineţi, aşadar, că arhiva CC al PCR este mai importantă pentru studiul istoriei comunismului românesc decât aceea a Securităţii?
S.C. Eu cred că prima este atotcuprinzătoare şi reflectă procesul decizional, iar a doua este limitată la domeniile cunoscute. Aş vrea să mai subliniez în această privinţă că aceste două arhive nici măcar nu interferează. Este drept, am văzut în arhivă câteva plicuri sigilate care purtau menţiunea „Se deschide numai de Secretarul General al Partidului“, dar am avut impresia că ele se referă doar la problemele de politiă externă.
J.N. Poate fi considerată arhiva CC al PCR o sursă veridică de documentare? Mai precis: ar putea fi considerată o oglindă a realităţii?
S.C. Mă încumet să spun că da, nu înainte de a face două precizări. Printr-un nomenclator intern, statutar aprobat, s-a stabilit competenţa diferitelor organe de conducere în privinţa rezolvării anumitor probleme. Ceauşescu, cum bine se ştie, a avut în privinţă luării deciziilor un dispreţ suveran faţă de respectarea regulilor democratice, asumându-şi cu de la sine putere dreptul de a avea mereu, în orice problemă, ultimul cuvânt. Puţină lume ştie însă despre preocuparea lui constantă şi intrasigentă pentru respectarea aspectelor formale ale democraţiei, dorinţa expresă ca, în toate cazurile, analizele şi hotărârile luate să fie dezbătute în organul de conducere prevăzut de statut sau de nomenclator. Când avea îndoieli în legătură cu competenţa vre-unui organ de conducere în aprobarea unei hotărâri, mă chema şi, împreună, răsfoiam „terfelogul“ ca să nu greşească în alegerea organului care urma să aprobe, „cu entuziasm“, un punct de vedere sau o strategie fixate deja de el. Nu de puţine ori se înfuria şi dorea să modifice nomenclatorul. Atunci ne suflecam amândoi mânecile şi începeam să-l disecăm de la cap la coadă. Dar ce modificam dimineaţa, puneam la loc după amiază, până când constatam că muncim în zadar, nomenclatorul, opera sa de odonioară, fiind, de fapt, ceva definitiv şi inviolabil. Preocuparea pentru aspectul formal al democraţiei (deşi aceasta nu exclude în cazuri particulare, posibile hotărâri secrete, numai de el şi de câţiva ştiute şi rămase fără urme) are o importanţă deosebită, pentru că este de natură să dezvălui, de regulă, geneza şi motivele care au determinat cele mai importante hotărâri din perioada comunismului. Pe de altă parte, Ceauşescu a crezut sincer că toate acţiunile şi vorbele sale sunt necesare prezentului şi vor fi apreciate ca atare în viitor, atunci când, în mod cert, îşi vor da roadele. Din acest motiv, el nici nu se gândea să-şi ascundă gândurile, să-şi modifice spusele, fiind convis că ele au şi vor avea o valoare istorică.
J.N. După cum bine ştiţi, în 1990, în timpul procesului foştilor membri CPEx, s-a spus că stenogramele şedinţelor acestui organism din decembrie 1989 nu au fost redate corect, sau chiar au fost modificate. Este corect?
S.C. Niciodată, în nici o împrejurare, Ceauşescu nu mi-a cerut să modific o stenogramă. Dacă în cadrul unei şedinţe, iritarea lui depăşea măsura, sau făcea aprecieri nepotrivite despre o personalitate străină atunci el şi nimeni altul făcea pe loc precizarea că episodul respeciv să nu fie trecut în stenogramă. Ceauşescu a fost scenaristul şi regizorul tuturor şedinţelor la care a participat şi este un nonsens să creadă cineva că avea vre-un motiv să-şi renege propria sa operă. Aceasta nu exclude, bineînţeles, posibilitatea ca o stenogramă sau alta să conţină vreuna din erorile clasice, inerente în materie (o întrebare trasformată în afirmaţie, o omisiune sau un adaos din vina stenografului, o vorbă a cuiva pusă în gura altcuiva etc.).
J.N. Ce persoane din cercurile politicii post-decembriste au obstrucţionat, în opinia dumneavostră, accesul la arhivele comunismului românesc?
S.C. Nu este căderea mea să mă pronuţ. Este de domeniul legii obligaţia de a stabili când arhiva poate să fie scoasă de sub obroc, mai ales în domeniul politicii externe.
J.N. Deocamnadată, cei care studiază istoria comunismului românesc au acces la arhiva CC al PCR doar până la sfârşitul perioadei Gheorghiu-Dej. Nu credeţi că întreaga arhivă trebuie pusă la dispoziţia cercetătorilor?
S.C. Indiferent de momentul când se va aproba „deshumarea trecutului“ cuprins în arhivele CC-ului (mai bine ceva mai repede decât prea târziu), important este ca aceasta să se facă „Sine ira et studio“, pentru a nu duce la alterarea celor aşternute pe hârtiile îngălbenite de vreme, prin restructurări, selecţii sau trunchieri intempestive. Dacă arhivele sunt de regulă opera unor „salahori“, este menirea istoricului adevărat, mai devreme sau mai târziu, să-şi dovedească onestitatea, spiritul de observaţie şi intuiţia pentru a reface trecutul aşa cum a fost, evitând acea „fantezie creatoare“, care transformă realitatea într-o poveste ştiinţifico-fantastică.

BIOGRAFIA UNUI DEMNITAR COMUNIST
Silviu Curticeanu s-a născut la Timişoara la 15 octombrie 1933. A urmat cursurile Facultăţii de Drept la Universitatea din Cluj în perioada 1953-1957, iar în 1967 a obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice la aceiaşi universitate. După absolvirea facultăţii a activat ca judecător la Tribunalul Popular Regional Cluj, iar în 1959 s-a înscris în Partidul Comunist Român. În 1965 a fost numit şef al Direcţiei Judiciare pentru Cauze Civile a Procuraturii Generale, unde a activat până în 1972, când a fost promovat şef de sector la Secţia Pentru probleme Militare şi de Justiţie a CC al PCR. Din acest moment a avut o ascensiune impresionantă pe linie de partid şi de stat. Începând cu 1975 şi până în 1989 afost membru în Consliliul de Stat al RPR, principala structură decizională a statului comunist. Paralel cu această demnitate a ocupat până în noiembrie 1982 funcţia de secretar al preşedintelui RSR, Nicolae Ceauşescu. A fost din nou promovat la 3 noiembrie 1982, devenind şef al Secţiei Cancelarie a CC al PCR. În calitate de „arhivar al partidului“ a fost tot timpul în preajma lui Nicolae Ceauşescu, fiind martorul celor mai importante decizii ale acestuia în ultimii ani ai „Epocii de aur“.

EPOCA ANEXELOR
În anul 2000, Silviu Curticeanu şi-a publicat memroiile sub titlu: „Mărturia unei istorii traite. Imagini suprapuse“. În paginile acestora, fostul şef al Cancelariei CC al PCR face unele referiri la modul în care Nicolae Ceauşescu „alimenta“ arhiva partidului: „În ultimii ani începuse şi el (Ceauşescu, n.r.) să fie sufocat de hârtii, dar, nevrând să renunţe în ruptul capului la centralizarea excesivă, găsea sau căuta tot felul de paleative care nu ajutau la nimic, sau la care, în scurt timp, renunţa: «Curticeanu, să nu mai primeşti materiale mai mari de 10 pagini de la Guvern, că ăştia bat câmpii!». Aşa am făcut şi un timp lucrurile au mers bine, până când, într-o zi, îl aud: «Curticeanu, materialul ăsta este incomplet, mai trebuie precizate şi următoarele lucruri... ». Se plimba prin birou şi tot adăuga. Atunci i-am zis: «Tovarăşe Ceauşescu, aşa ajungem la 50 de pagini...», însă a răspuns imediat: «Lasă tu paginile, că mai sunt şi anexele!». Aşa a început epoca materialelor scurte şi a anexelor cu nemiluita, ce practic nu erau citite de nimeni.“

CU RIGLA ŞI LUPA
Despre activitatea sa, fostl şef al Cancelariei lui Ceauşescu îşi aminteşte: „În privinţa documentelor cu conţinut economic sau legislativ s-a instituit şi obligativitatea aşa-zisului „aviz unic“, propunerile trebuind să poarte semnătura tuturor acelora care aveau o anume răspundere într-un domeniu sau altul de activitate (organe de sinteză, miniştri, institute de cercetări etc.). Tot acest volum imens de hârtii, după înregistrare, ajungea pe biroul lui Ceauşescu, unde dosarele erau aşezate, cu „rigla şi lupa“, de către şeful de cabinet, într-o ordine prestabilită. Materialele nou-intrate aveau un anumit loc pe birou, denumit convenţional „izvor“. Citite de Ceauşescu, ele erau aprobate sau respinse ori repartizate pentru şedinţele unuia dintre organele de conducere ale partidului (Comitetul Central, Comitetul Politic Executiv, Biroul Permanent, Secretariat)“.

„Informaţiile venite de la Securitate erau primite în plic sigilat de Ceauşescu, plicul era deschis personal de către acesta, închis tot de el şi restituit prin curier special organelor de Securitate, fără a lăsa urme în cadrul Cancelariei. Nu au lăsat urme nici indicaţiile date pe parcurs organelor de Securitate, deoarece, probabil, acestea erau date verbal, în prezenţa a câtorva ochi şi în absenţa stenografilor“.
Silviu Curticeau, fost şef al Cancelariei CC al PCR

„În materie de crez politic, Ceauşescu a fost fanatic, nu un trişor, nerenunţând la idelurile sale nici măcar în faţa morţii. Toate actele înaintate Cancelariei trebuiau să fie adresate personal lui Nicolae Ceauşescu şi să fie semnate în mod obligatoriu de primul ministru (cele venite de la Guvern) şi de către secretarii Comitetului Central (cele venite de la secţii). Excepţie făceau doar materialele primite de la Securitate, Armată şi Ministerul de Interne, care erau semnate numai de miniştrii respectivi“.
Silviu Curticeau, fost şef al Cancelariei CC al PCR