marți, 12 februarie 2008

Clasa muncitoare, avangarda cincinalului

FLORIN MIHAI

Promovarea muncitorilor în funcţii de conducere. În documentele oficiale şi în propaganda de partid, clasa muncitoare era numită şi “avangarda planului cincinal”. “Răsfăţaţi” ai regimului, muncitorii fruntaşi în producţie primeau locuinţe noi şi spaţioase, decoraţia “Ordinul Muncii” şi erau promovaţi în posturi de conducere. “Codaşii” erau criticaţi în “gazeta de perete”.

În România, prin decretul din 18 iulie 1948 s-a înfiinţat Comisia de Stat a Planificării (CSP), organism similar Gosplanului sovietic. Noua instituţie oferea guvernului rapoarte asupra situaţiei economice generale a României şi elabora planificarea acesteia. În cadrul comisiei funcţionau şase departamente: planificare, coordonare de plan, controlul executării planului, cercetare şi statistică, contabilitate şi relaţii cu presa şi publicul. Primul preşedinte al CSP a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar al CC al PCR şi ministru al Economiei Naţionale. Din aprilie 1949 i-a cedat conducerea lui Miron Constantinescu. Preşedintele CSP primea “sfaturi” de la specialişti sovietici. Un membru influent al comisiei era şi Vasile Luca, ministrul Finanţelor şi secretar al PMR.
DIN BIROU ÎN BIROU. Elaborarea planului economic implica “factorii de decizie” de la toate nivelurile economiei. Întreprinderile înaintau departamentelor CSP proiecte, cele mai multe fiind practic cereri concrete de materii prime şi combustibil. Departamentele centralizau, controlau şi corectau proiectele primite, după care le trimiteau preşedinţiei CSP şi apoi la guvern. După confruntarea cu “indicaţiile” miniştrilor de resort, se “întorceau” la CSP care le reunea în planul de stat. Înainte de a fi adoptat de Marea Adunare Naţională, planul primea avizul partidului şi guvernului. Pentru îmbunătăţirea continuă a rezultatelor economice şi o permanentă verificare cu cifrele iniţiale, planul “mare” era împărţit în planuri trimestriale. De multe ori se întâmpla ca al treilea trimestru să fie modificat, pentru a se cere întreprinderilor o producţie sporită.
CADRE NOI. În 1948, Conducerea centrală a PMR a “însărcinat” Organizaţiile de Partid “să mobilizeze muncitorii” pentru realizarea planului economic de stat. Erau necesare noi cadre de conducere în economie (în primul rând proletari), tehnicieni şi lucrători în industrie. Specialiştii din vechiul regim erau folosiţi în continuare, dar activitatea lor era permanent supravegheată de “muncitori vigilenţi”. Din 1949 s-au inaugurat primele şcoli şi cursuri tehnice care au “produs” cei dintâi absolvenţi pentru primul plan cincinal (1951-1955). Începând cu 9 martie 1949, pentru coordonarea şi angajarea muncitorilor din întreprinderi şi fabrici se înfiinţase Oficiul Forţei de Muncă.
SFATURI MANAGERIALE. În locul foştilor directori “capitalişti”, la conducerea întreprinderilor naţionalizate, autorităţile comuniste au numit muncitori. “Fala” colectivelor din fabrici şi uzine, noii directori fuseseră “ridicaţi” cu un dublu scop. Se infirma teza conform căreia doar reprezentanţii fostelor elite sunt capabili de conducere şi, aspect practic, se completau posturile vechi şi nou apărute. Într-un articol de fond din Scînteia, intitulat “Noii directori”, li se acorda acestora sfaturi practice pentru desfăşurarea activităţii. Adevărat curs intensiv, predat în două pagini de ziar, articolul dezvăluia directorilor-muncitori “cheia succesului”: cum se întreţin şi se repară echipamentele din întreprinderi, cum se investeşte în fabrici, în ce condiţii acordă credite Banca Naţională şi cum se dezvoltă… spiritul comercial. Muncitorilor, în schimb, li se recomanda disciplină de fier: “Muncitorii trebuie să apere ca ochii din cap autoritatea directorului, scria ziarul Scînteia. Ei trebuie să apere această autoritate împotriva tuturor acelora care ar fi îndemnaţi să creadă că de acum îşi pot îngădui să adopte o atitudine de familiarism, în sens burghez. Că de acum se pot “bate pe burtă” cu directorul, pentru că acesta este un muncitor ieşit din mijlocul lor”.
“ÎNTRECERILE SOCIALISTE”. Pentru sporirea producţiei şi promovarea spiritului stahanovist, organizaţiile de partid şi sindicatele organizau periodic “întreceri socialiste” între întreprinderi. În cadrul acestora se putea întâmpla ca o uzină să treacă de la “extazul” primirii “Steagului Roşu” – recunoaştere a “meritelor în producţie” – la “umilinţa” pierderii drapelului. Individual, şi muncitorii “fruntaşi” primeau “Ordinul Muncii”, decoraţie instituită special pentru celebrarea întrecerilor în producţie. Erau recompensate deopotrivă ţesătoarele (care lucrau la trei războaie deodată), mecanicul care inventa noi “unelte şi scule” sau savantul (precum I.C. Parhon), “tovarăş de drum” al regimului. Pierderea drapelului putea fi urmată de anchete. Vinovaţi de rezultatele slabe în producţie erau, pe rând, vechii patroni sabotori, accidentele în muncă (acte de sabotaj “mascate”), absenţele de la lucru şi “spiritul de demobilizare” al noii conduceri muncitoreşti.
BLOCURI NOI. Pentru muncitorii fruntaşi în producţie, “partidul” asigura locuinţe noi. Apăruseră în 1948 primele “blocuri muncitoreşti”, inaugurate cu pompă de liderii PMR. Apartamentele şi garsonierele dispuneau de încălzire printr-un sistem central şi foloseau, în bucătărie, gazul. În incinta blocului se amenajau uneori creşe pentru ca muncitorii să aibă doar grija muncii, nu şi a creşterii copiilor. În Bucureşti, primele blocuri muncitoreşti au apărut în cartierul Grozăveşti şi pe Bulevardul Filantropia.

SCOLI TEHNICE
Pentru îndeplinirea planului de stat era nevoie de toate braţele forţei de muncă. S-au înfiinţat şcoli tehnice-profesionale care să formeze ingineri, tehnicieni, maiştri şi muncitori calificaţi. La cursuri erau admise şi femeile, conform tezei “egalităţii oamenii muncii” de ambele sexe. Pentru a evita “absenţele nemotivate” de la cursuri, conducerea Organizaţiei de Partid a cerut comitetelor sindicale şi din întreprinderi să colaboreze cu responsabilii de cultură şi educaţie pentru supravegherea cursanţilor.

PLANIFICARE... LINGVISTICA
Adoptarea planului de stat din 1949 a ridicat şi probleme mai puţin obişnuite conducerii de partid. Termenii specifici planificării erau puţin cunoscuţi chiar şi “iniţiaţilor”. Redactorii revistei Probleme economice abordau “problema”, adăugând în paginile publicaţiei rubrica intitulată “În ajutorul planificatorului”. Printre alte sfaturi, ghidul cuprindea şi un dicţionar cu “termeni de bază în munca de planificare”, ce avea la bază literatura sovietică de specialitate. Primul termen explicat era întreprinderea industrială: “Prin întreprindere industrială, afirma dicţionarul, se înţelege unitatea economică, organizată, pentru fabricarea produselor industriale”.

SOLUTII
“S-au găsit pentru fiecare întreprindere conducători. Nu întotdeauna s-a reuşit, dar au fost oameni care au făcut faţă sarcinilor. Între timp, s-au format specialişti din generaţia tânără. Dar, sigur, era o problemă grea aceea a cadrelor.”
Alexandru Bârlădeanu