joi, 7 februarie 2008

Dorin-minune face legea arhivelor

CRISTINA DIAC

Ministrul Iorgulescu (mento­rul torpilării unui sfert din ar­hiva Culturii) are un asociat pe măsură în în­tre­prin­derea de a promova o lege a arhivelor. După Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimi­trie Onciul şi alte nume mari care au stat în fruntea arhive­lor ro­mâneşti, a venit rândul unui copil-minune: Dorin Do­brin­cu.

Dorin Dobrincu este de părere că promiţătoarea carieră de “istoric şi cer­cetător” şi “imersiunea în lumea arhivelor”, pe care le-a cer­ce­tat “adânc”, l-au îndreptăţit să preia şefia Arhivelor Naţionale. Poate că s-a rătăcit prea “adânc”, pentru că, până acum, “opera” i se reduce la do­uă volume de documente şi nişte pagini în discutabilul “Raport Tis­măneanu”. “Am nervii tari, nu sunt temător, nu mă inti­mi­dez.” O asemenea eva­luare a propriei personalităţi n-a fost scrisă de vreun adolescent rebel pentru rubrica de matrimoniale a vreu­nui ziar local. Ea aparţine unui demnitar al statului român, ce se vrea luat în serios, pentru că... şi dumnealui ia viaţa foarte în serios, după cum declara nu demult. Dorin Dobrincu, căci despre el este vorba, “de­secre­tizează” nişte arhive care n-au fost niciodată “secrete”, deşi afir­­mă contrariu. Mai mult, se de­cla­ră “singur împotriva tuturor”, când doreşte să pună în circuit toate ar­hi­vele; restul funcţiona­rilor şi istoricilor cu care “luptă” sunt (cum altfel?!) dinozauri comunişti (fosta conducere a Arhivelor, de exem­­plu, pe care nu pierde nici un pri­lej s-o bă­lăcărească) sau “amestec ciudat de neocomunişti şi neolegionari”. Acestea şi altele de aceeaşi speţă le aflăm din comunicatele pe care le trimite presei, garnisite cu citate din sine în­suşi. Pentru cititorul cu pregătire de specialitate, misia declarativ asumată de Dobrincu e savuros mo­ment de satiră şi umor! De ce-ar de­pune cineva atâta efort ca să anunţe ce va face? Oare pentru că vrea să aba­tă atenţia de la subiecte mai puţin plăcute lui, cum ar fi modalitatea cel puţin discutabilă în care-a fost căţărat la şefia Arhivelor Naţio­nale? Dintr-un cercetător oarecare – cum sunt sute la ora aceasta în Ro­mânia –, Dorin Dobrincu a intrat în atenţia publică în calitate de membru al “Comisiei Tismăneanu”. Oa­recum pe neaşteptate, din cer­ce­tător principal la Institutul de Istorie A.D. Xe­nopol din Iaşi, în iulie 2007 ate­riza director gene­ral al Arhivelor Na­ţio­nale. A fost “numit” prin detaşare, fără concurs, în baza unor “recoman­dări” date nu se ştie (pu­blic!) de cine şi pentru care mo­tive, căci legi şi regulamente pentru asemenea procedee nu pot fi invocate. La momentul respectiv, schimbarea conducerii Arhivelor a fost contestată de me­diul ştiinţific. Istorici şi academicieni s-au arătat îngrijoraţi de soarta institu­ţiei, în condiţiile numirii unui nou director fără respectarea normelor legale şi fără să se fi organizat un concurs. Academician Cornelia Bodea credea la momentul respectiv că Arhivele Naţionale n-ar trebui “să încapă pe mâna unui «copil»“.
“RECOMANDARE”. Chestionat asupra procedurii folosite la înscăunarea sa în fruntea Arhivelor, Dobrincu afirma că a fost numit de ministrul de Interne, pe baza unor recomandări. Referitor la persoanele care i le-au dat, susţine că pe unii îi cunoaşte, pe alţii nu, dar a refuzat ca­tegoric să nominalizeze “în clar”. În absenţa numelor, opinia publică, ar­hi­viştii, comunitatea academică şi ori­cine vrea să cunoască mecanismele de funcţionare a instituţiilor în România nu pot şti de câte reco­man­­dări este nevoie, cine anume este abilitat, şi prin ce lege, să le facă.
“Persoane importante, nu spui cine” – vorba lui Caragiale –, s-au trezit dintr-o dată că Arhivele trebuie conduse de Dobrincu. Acesta nu se sfieşte să se autoplaseze în grupul de elită format din vreo 20 de inşi “care au produs ceva pe contemporană”, de vreme ce a “cercetat multă vreme, şi adânc, arhivele ro­mâneşti”.

AUTOR DE... DOCUMENTE
Dobrincu se declară “istoric şi cercetător” şi respinge ideea de a fi asimilat arhiviştilor, cărora le trimite în birouri xeroxuri cu in­terviurile ce le dă presei şi le cere solicitări pentru audienţe ca să-i vorbească. Ca “istoric şi cerce­tă­tor” a editat două volume de documente – “Proba infernului. Perso­nalul de cult în sistemul carceral din România portivit documen­te­lor securităţii, 1959-1962” (apă­rută la greu reperabila Editură Scriptorium din Bucureşti în 2004) şi “Ţărănimea şi puterea. Pro­cesul de colectivizare a agri­cul­turii în România, 1949-1962” (apărut la Polirom în 2005, editat împreună cu Cristian Ior­da­chi). În recomandări au tras, probabil, greu contribuţiile la “Ra­­portul Tismăneanu” şi prestaţiile de “consultant ştiinţific şi «actor»“în trei filme documentare.

COMUNISTII... ANTICOMUNISTI
Dorin Dobrincu a obţinut titlul de doctor în istorie cu o lucrare (de peste 1.000 de pagini!) despre re­zistenţa anticomunistă. “Am mers pe cercetarea la firul ierbii, de­clara într-un interviu, adică identificarea individ cu individ (sic!), grup cu grup, zonă cu zonă, pentru a avea o imagine de an­sam­blu.” După efortul de clarvă­zător al numărătorii partizanilor, a trecut şi la “analize calitative”. Tot la “firul ierbii!” i-a ieşit că, du­pă criteriul apartenenţei politice, ju­mă­tate... nu erau politici. Din cea­lal­tă jumătate, pe primul loc erau ţă­răniştii, urmaţi de... comunişi. Abia apoi legionarii ş.c.l. Şi iată cum tânărul Dobrincu a acre­ditat deja o paradigmă a istorio­grafiei româneşti – partidul (“e-n toate!”) urcase şi-n rezistenţa din munţi.

[Cititi articolul in Jurnalul National]