joi, 7 februarie 2008

Informatorii – membri de partid nu au dosar

Cristina Diac
Ilarion Ţiu

Spre deosebire de celelalte ţări foste comuniste, relaţiile partid-servicii speciale au fost în România mai deosebite. Faptul că din 1968 Ceauşescu a subordonat Securitatea a condus la protejarea identităţii unora dintre cei care au făcut poliţie politică.

Recent, la redacţia ziarului Jurnalul Naţional, a avut loc o masă rotundă la care au participat cercetători de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), studenţI de la facultăţile de istorie şi ştiinţe politice şi redactori ai ziarului. Am supus dezbaterii problema numărului informatorilor Securităţii, şansele pe care le mai avem astăzi de identificare a acestora, profilul psihologic al informatorului şi dacă activitatea acestor oameni care au acceptat să colaboreze cu regimul comunist mai interesează societatea românescă în anul 2005, la 15 ani de la evenimentele din decembrie 1989. Asupra acestor teme au fost invitaţi să se pronunţe Cristina Anisescu, Alina Ilinca şi Silviu Moldovan, cercetători din Serviciul Cercetare al CNSAS, autori ai unor studii care luminează măcar în parte istoria unei instituţii cunoscute şi mai ales temute de toţI românii înainte de 1989: Departamentul Scurităţii Statului sau mai pe scurt, Securitatea. Prezentăm în cele ce urmează o selecţie din interesantele discuţii purtate.
“DOUĂ LA PREFECTURĂ…”. O problemă care a suscitat discuţii şi controverse în România postdecembristă a fost aceea a numărului informatorilor pe care îi avea Securitatea în 1989. Unii istorici au avansat cifra de aproximativ 400000. O altă variantă, susţinută de Constantin Ticu Dumitrescu pe baza unui document de sinteză realizat de SRI în 1993, este aceea că în 1989 în jur de jumătate de million de români aveau dosar de reţea.
Din discuţiile purtate cu cercetătorii de la CNSAS a rezultat că dintre cele 500 000 de dosare, o parte sunt dosare de candidat, adică ale acelor persoane care s-au aflat în vizorul Securităţii pentru a fi recrutate ca informatori. ŞI candidaţilor li se întocmea dosar, chiar dacă persoana nu ajungea nici măcar să semneze angajamentul de colaborare cu Securitatea, darămite să dea note informative. Unii dintre cei aflaţI în această situaţie nu au ştiut până după 1989 că au prezentat interes pentru poliţia politică.
Pentru ca lucrurile să fie încă şi mai complicate, la acest neajuns care ne împiedică să aflăm vreodată numărul colaboratorilor Securităţii se mai adaugă un altul. Dacă numărul dosarelor “candidaţilor la recrutare” trebuie scăzut, există şi un număr care trebuie adăugat – cel al informatorilor membri de partid. Care este acela? Nu se ştie şi probabil că nu se va şti niciodată, deoarece conform directivelor de partid, membrilor PCR nu li se făcea dosar. Într-un document din 1979 se spunea: „Pentru a sprijini munca organelor de Securitate şi Miliţie, secretarii comitetelor judeţene, municipale şi orăşeneşti de partid vor stabili, la cererea acestor organe, în situaţii deosebite şi când nu sunt alte posibilităţI, ca membrii de partid să furnizeze nemijlocit date cu privire la activitatea unor elemente suspecte, să ajute în calitate de rezidenţi sau de gazed, cu casele de întâlniri. Membrilor de partid care primesc asemenea sarcini nu li se vor întocmi dosare. Ei vor sprijini activitatea organelor de Securitate şi de Miliţie numai în perioada absolut necesară pentru finalizarea acţiunii respective. Organele de Securitate şi de Miliţe vor ţine o evidenţă separată a tuturor membrilor de partid care au primit sarcina de a primi munca informativă“. În directivă nu se specifică unde este această evidenţă şi ce s-a întâmplat cu ea. Membrii de partid erau recrutaţi pentru o anume problemă, pe un interval bine stabilit. În opinia cercetătorilor CNSAS, sursele membri de partid trebuie căutate în Arhiva Comitetului Central sau a comitetetelor judeţene de partid.
Rezultă aşadar că numărul informatorilor va rămâne un mister. Există persoane care nu au dat niciodată vreo notă informativă dar care sunt contorizaţI ca infomatori dar şi invers, membri de partid care au “turnat” la Securitate fără să aibă dosar de informator.
IDENTIFICAREA INFORMATORILOR. O chestiune la fel de încurcată în Romănia o reprezintă identificarea informatorilor. Deoarece notele informative erau semnate cu numele conspirativ, se ridică întrebarea cum mai puteam astăzi afla ce oameni reali se ascundeau în spate? Răspunsul la problemă vine din dosarele de reţea. În acestea există raportul de recrutare, în care informatorul apare cu numele real. În angajament el spune cine este şi de asemenea specifică şi numele de cod cu care urma să semneze ulterior. Din momentul semnării angajamentului şi până la abandonarea lui, numele conspirativ se găseşte în toate documentele create de Securitate din dosarul personal. „Turnătorul“ mai poate fi găsit în notele informative pe care le dădea, în rapoartele de analiză sau notele de analiză pe care le făcea ofiţerul cu privire la activitatea informatorului: cui dădea informaţii, câte note informative a dat, cum a evoluat pe parcursul întâlnirilor, cât era de conştiincios.
Sursele membri de partid nu pot fi identificate decât din dosarele urmăriţilor dar pentru aceasta trebuie ca toate dosarele - de urmărire, informative, supraveghere şi mapele de verificare - să ajungă la CNSAS. Aceste “surse” figurau probabil în agendele ofiţerilor de securitate care îi aveau în grijă sau în cele ale secretarilor de partid.
AVANTAJELE COLABORATORILOR. Securitatea nu a fost numai o instituţie care acţiona în sensul compromiterii duşmanilor reali sau imaginari ai regimului. Securitatea a fost şi o creatoare de prestigiu. Metodele folosite erau foarte simple: peste tot se dădeau indicaţii ca anumite persoane să fie lăudate permanent. „Uite cât este de muncitor, uite cât este de capabil... merită să fie avansat”…. Existau şi alte avantaje. Dacă un colaborator spunea Securităţii că are nevoie de o locuinţă sau de o casă mai mare se făceau rapid demersurile necesare şi se înleasneau procedurile. Unele avantaje sunt prezente în dosarele lor – chitanţe de la obiecte primite, cadouri. Totuşi, în directive se prevedea că informatorii nu au dreptul la nici un fel de avantaje, deoarece făceau acea activitate din „patriotism“. Obţineau un paşaport, o viză, îi trimiteau la specializare sau la reuniuni ştiinţifice în străinătate.

„ARHIVA CC ESTE MAI IMPORTANTĂ“
„Daca intr-adevar dosarele de informatori recrutati din randul membrilor PCR au fost distruse aproape in totalitate, asa cum ni se spune, iar in arhiva SRI nu se mai regasesc astfel de documente, ma intreb atunci ce ascund arhivele de cadre ale fostelor Comitete judetene, municipale, orasenesti ale PCR dar si cele ale CC al UTC si UASCR (Uniunea Asociaţilor Studenţilor Comunişti, n.n.), care erau direct subordonate Comitetului Central al PCR. Primii-secretari au facut si ei politie politica nu numai ofiterii de Securitate (asa cum este stipulat la art.5 din legea 187 / 1999). Ei intocmeau liste cu opozanti dar si cu membri de partid, care urmau sa fie luati in vizorul organelor de Securitate pentru a fi anchetati, iar apoi, dupa caz, judecati si condamnati. De aceea eu cred ca arhiva defunctului PCR este la fel de importanta, daca nu mai importanta, ca cea a fostei Securitati, pentru simplul fapt ca Departamentul Securitatii Statului se subordona partidului comunist“.
(Mihai Burcea, student anul IV, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti)

MAI BINE MAI TÂRZIU DECÂT NICIODATĂ
„Timpul scurs din decembrie 1989 ar fi trebuit folosit pentru punerea în ordine a arhivei poliţiei politice şi pentru desecretizarea ei. Aceasta operaţiune ne-ar fi scutit de lectura zecilor de pagini inutile şi tendenţioase, pline de speculaţii pe seama dosarelor personale întocmite de serviciile speciale comuniste, despre cine a fost sau nu colaborator. Dacă ar fi fost permis accesul în arhiva Securităţii, probabil că măcar ar fi fost create premisele pentru înlăturarea din administraţie, de pe scena politică în general, a vechilor elemente comuniste, aşa cum s-a întâmplat de exemplu în Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia.
Toate arhivele referitoare la regimul comunist, care nu aduc atingere siguranţei naţionale, trebuie puse la dispoziţia cercetării istorice. Pentru aceasta însă conceptul de siguranţă naţională trebuie clar definit, de persoane competente. În acest fel s-ar evitata folosirea lui drept paravan pentru a nu fi declasată o anumită arhivă.
«Faptele» din trecut trebuie date publicităţii, istoria trebuie scrisă şi redată aşa cum a fost, societatea românească trebuie să cunoască adevărul, iar descifrarea trecutului presupune şi acces la arhivele regimului comunist“.
(Adriana Cârciumaru, master anul II, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti).
OPORTUNITATEA INFORMĂRII
„Printre avantajele regimurilor democratice se numără şi garantarea dreptului egal la informare pentru toţi cetăţenii. Lipsa accesului la informare reprezintă o dovadă a persistenţei regimurilor nedemocratice, fie ele dictatoriale, autoritare sau totalitare. Atunci când cetăţenii sunt mai puţin sau greşit informaţi, calea spre manipulare prin propagandă este deschisă.
Problema deschiderii arhivelor fostei Securităţi ar fi trebuit rezolvată cu mult înainte, imediat după ce creatorul de fond – PCR - şi-a încetat activitatea. Faptul că astăzi încă se mai pun întrebări despre oportunitatea deschiderii arhivelor nu face decât să prelungească în mod artificial existenţa unui regim pe care românii l-au abandonat în decembrie 1989.
Tratarea informaţiei conţinută în aceste arhive ar trebui făcută însă cu destulă prudenţă şi luciditate. Pentru a obţine o imagine corectă asupra sistemului, el trebuie cunoscut în ansamblu. Pericolul recursului excesiv la dezvăluiri ar trebui, de asemenea abandonat“.
(Alina Pop, preparator universitar, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti)

CU OCHII SPRE TRECUT, CU OCHII SPRE VIITOR
„Există oameni care se întreabă ce rost mai are să aflăm acum cine au fost informatorii Securităţii, pe cine mai interesează trecutul. Eu le-aş răspunde că prin evitarea unei asemenea teme de relecţie, demonstrăm că de fapt ne temem de acest trecut nebulos şi plin de fantasme, care nu ne lasă să ne dezvoltăm. De aceea nu progresăm ca societate, pentru că am deprins o practică şi nu ne putem debarasa de ea.
Ne interesează deoarece chiar dacă am trăit 2 – 5 – 10 ani în perioada comunistă, toţI avem rădăcini în perioada respectivă. Suntem influenţaţi de matricea iniţială. Trecutul este de fapt cheia accesului la vindecarea noastră ca naţie. O raportare flexibilă la trecut cred că este principala provocare pentru jurnalişti, pentru cercetători, pentru istorici, pentru psihologi. Trecutul trebuie privit mai flexibil. Frica de viitor e o prelungire a fricii de trecut“.
(Cristina Anisescu, cercetător CNSAS)

CAZURI ŞI CAZURI
„Am consultat un dosar al unui subinginer dintr-o întreprindere bucureşteană care fusese recrutat. În raportul de recrutare ofiţerul de Securitate a dat referinţe foarte bune. Discuţia privind recrutarea nu era pe faţă, era doar insinuată. Dacă potenţialul informator nu percuta, era abandonat. Însă acest subinginer avusese referinţe bune de recrutare şi urma să semneze un angajament. Abia când erai pus în faţa hârtiei pentru semnarea angajamentului erai abordat direct privind legătura ce urma să o stabileşti cu Securitatea. Subinginerul despre care vorbeam a semnat şi angajamentul, numai că la două zile după aceea a dispărut din fabrică, fără să-şi ia cartea de muncă. A dispărut pur şi simplu. Nici ofiţerul de legătură nu ştia unde era, dar nici directorul. Din dosar reiese că l-au găsit până la urmă angajat într-o întreprindere în călălalt capăt al ţării, iar Securitatea se întreba ce să facă cu el. Concluzia la care ofiţerul a ajuns a fost că acel subinginer nu dorea să colaboreze şi ca atare i-a clasat dosarul. Dar dosarul s-a păstrat“.
(Silviu Moldovan, şef Serviciu Cercetare CNSAS )