joi, 7 februarie 2008

Marea descărcare

Doru Cobuz

Înfiinţarea CNSAS-ului ar fi trebuit urmată de predarea arhivelor Securităţii. Preşedintele Băsescu a dat semnalul că întreg tărăboiul stârnit de acest subiect s-ar putea încheia. Numai că realitatea e puţin cam altfel. SRI-ul dă comunicate să vadă lumea cum se tot predă din arhivă, dar în depozitul de la Popeşti-Leordeni dosarele intră cu ţârâita.

Depozitul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) este situat undeva la marginea Bucureştiului printre cele în care se păstrează alimentele din rezerva de stat. Drumul până acolo este la fel de ciuruit de găuri precum cel al dosarelor fostei Direcţii de Securitate a Statului (DSS) spre lumină. Intrarea este păzită cu străşnicie, iar accesul străinilor se face doar însoţiţi de către unul dintre membrii Colegiului CNSAS. Locul a fost făcut celebru prin comunicatele de presă ale Serviciului Român de Informaţii prin care instituţia, deţinătoare a arhivei rămase de pe urma fostei Securităţi, se laudă cu cât de bine aplică decizia preşedintelui Traian Băsescu de cedare a 12 kilometri liniari de dosare. Potrivit acestor communicate, la depozitul din Popeşti-Leordeni au fost transportate mai mult de 2 kilometri din această arhivă. Adevărat! Ce nu se spune este însă faptul că metodologia de preluare a acestor dosare face utopic orice termen raţional de finalizare a operaţiunii. Iar, între timp, instituţia plătită să scoată la lumină adevărul despre comunismul românesc, CNSAS-ul trece printr-un blocaj. Claudiu Secaşiu, membru al Colegiului CNSAS şi ghidul nostru în depozitul de la Popeşti-Leordeni a făcut şi un calcul: dacă ritmul de preluare s-ar menţine ca până în momentul de faţă, transferal celor 12 kilometri ar dura… 12 ani. De altfel, cele mai optimiste calcule ale angajaţilor CNSAS care preiau filă cu filă aceste dosare, ar putea termina această operaţiune abia peste 4 ani.
DOSARE DESCOMPLETATE. Explicaţia acestei situaţii este metodologia de preluare negociată de reprezentanţii CNSAS cu SRI, respective, fără nici o exagerare, numărarea filă cu filă şi ştampilarea dosarelor, fiecare în parte. Activitate însă al cărei rost este greu de ghicit, din moment ce SRI s-a angajat să predea, la finalul operaţiunii de transfer, propriile procese verbale şi opis-uri ale arhivei. Dar asta abia la final, după ce angajaţii CNSAS-ului vor număra filă cu filă dosarele. Absurd, din moment ce, aceştia însemnează dosarele descompletate, dar nimeni nu răspunde concret de ce lipsesc acele file. Sau chiar dosare întregi lipsesc. Din multitudinea de însemnări de pe dosare, cei care preiau pachetele din mâinile ofiţerilor SRI constată că şirurile sunt descompletate.
Explicaţiile ar fi , fie că unele dintre documente au dispărut în timp, fie aceea că respectivele file sau dosare fac parte dintre cele care privesc siguranţa naţională. Iar accesul la ele va fi permis doar de către SRI, dacă va dori. Cu alte cuvinte, la Popesti-Leodeni ajung dosare, dar metodologia de preluare este una aproape imposibilă pentru a avea în curând o imagine clară cu privire la ce conţin ele, iar dosarele sensibile rămân tot la SRI, în ciuda frumosului exerciţiu de imagine şi a uriaşei cantităţi de hârtii care vor fi preluate de către CNSAS.
În mod real, camioanele aduc din depozitul SRI pachetele de dosare care sunt depuse într-o zonă a depozitului care intră tot sub jurisdicţia acestuia. De această zonă tampon, de fapt un corp al aceluiaşi depozit construit pentru a servi Consiliului, pachetele sunt preluate bucată cu bucată de către angajaţii CNSAS, dar doar în măsură în care termină de numerotat, numărat şi însemnat dosarele pe care le-au preluat cu o zi mai devreme. Fiecare angajat prelucrează în această manieră aproximativ 2.000 de file în fiecare zi. În metri liniari, cantitatea preluată în mod real de către CNSAS în cele două luni de când a fost demarată această operaţiune este de aproximativ 200 de metri liniari.
În trei încăperi fără ferestre câţiva oameni cu măşti pe feţe stau aplicaţi deasupra birourilor şi vântură dosare. Numără în gând, mai fac câte un semn cu pixul, iar după ce ajung la ultima copertă pun o ştampilă şi sesemnează. Dosarele au culori de un galben întunecat. Aerul din încăpere cântăreşte suficient de mult încât să te gândeşti că ai putea să-l pui pe o balanţă electronică pentru a vedea cât praf se înghite în aceste încăperi. După doar câteva minute petrecute înăuntru respiraţia nu mai pare un exerciţiu luat din naştere, ci unul care trebuie învăţat. Aerul greu pare să se aşeze cu greutate în organism, iar faţa începe să ţi se irite. Angajaţii departamentului Cercetare singuri angajaţi ai CNSAS-ului care au fost însărcinaţi cu preluarea efectivă a acelei părţi de arhivă pe care SRI-ul o duce cu camioanele la Popeşti-Leordeni. Numărul celor care ajung cu RATB-ul la depozit în fiecare dimineaţă este însă unul variabil. Din cauza microbilor şi al prafului, oamenii lipsesc din motive medicale tot mai frecvent de la muncă. Ei explică că, în mod normal cercetătorii preiau dosarele abia după ce au fost expuse vreme de 24 de ore la un tratament cu ultraviolete. Ceea ce nu se mai întâmplă în acest caz, din lipsă de timp şI mijloace, motiv pentru care sunt grav afectaţi.
Supăraţi aceştia condamnă printre dinţi metoda aleasă pentru această preluare, dar nu vor să vorbească public pentru că sunt ameninţaţi, indirect, cu desfiinţarea ca şi departament.
Între timp, însă, cei care şi-au pus speranţele în CNSAS că va acoperi această gaură neagră a istoriei recente a României, pierd pe propriul buzunar această şansă. Singura parte mulţumită din această întreagă afacere este SRI care raportează preşedintelui îndeplinirea sarcinilor, ba chiar depăşirea planului pe următorul cincinal.

INEFICIENŢĂ, PE BANII NOŞTRI
Atunci când s-a înfiinţat, în 1999 CNSAS-ul, prin legea de organizare, deţionătorul arhivei fostei Securităţi, SRI-ul era obligat să cedeze dosarele. Cu o excepţie, cele care ating siguranţa naţională. Prevederea din lege de a se face accesul direct la dosar, dar şi lipsa unui spaţiu de depozitare propriu CNSAS-ului, au dus la tergiversarea transferului real vreme de cinci ani. Între timp, CNSAS-ul a adunat aproape 200 de angajaţi, pe diferite paliere în structura organizatorică şi salarii mai mici sau mai mari, toate plătite din bugetul de stat. Acum, când cel puţin teoretic ar trebui realizat transferul real de dosare între cele două instituţii, aşa cum a solicitat preşedintele Băsescu, soluţia aleasă şi negociată de către conducerea Consiliului este una cât se poate de nefericită. Prin comparaţie cu celelalte state foste comuniste care au trecut prin acelaşi lucru şi care au preluat direct pacehetele de dosare cu organizarea din arhiva fostelor poliţii politice, situaţia din România ridică numeroase semne de întrebare. Iar cel mai important este de ce plătim acei angajaţi? Cei 200 de angajaţi lucrează într-o instituţie al cărei scop este preluarea şi analiza acelor dosare. Din moment ce conducerea instituţiei a transformat mijlocul prin care se putea îndeplini rolul CNSAS, respectiv transferul dosarelor, într-un nou subiect de scandal, ne putem pune întrebarea de ce plătim acea instituţie. Ea trebuia ori să negocieze o preluare cât mai eficientă, ori să antreneze în această metodologie de numărare filă cu filă a dosarelor toate forţele disponibile. Timpul pierdut cu această preluare îl plătesc fără excepţie toţi contribuabili, fie ei victime sau torţionari ai regimului comunist.