joi, 7 februarie 2008

„Modelul Gauck“ în imitaţie românească

Lavinia Betea

Despre arhivele fostei Securităţi s-a vorbit şi scris mult. Cei implicaţi în acest tip de documentare cu referire la istoria comunismului - unde mai importante încă decât arhivele Securităţii sunt arhivele partidului – de regulă, tac. Fie pentru că sunt prea prinşi în munca lor (grea, cu cheltuieli mari şi condiţionată de vocaţie). Fie se tem, ştiindu-se îngrădiţi în cercetarea lor de bunăvoinţa unora ce se închipuie proprietarii arhivelor.

CLOŞCA ŞI OUĂLE DE AUR. Aceasta e reprezentarea rezultată din mediatizarea intensă a SRI ca gestionar al arhivelor fostei Securităţi. Cum presa generează mai mult emoţii şi alte afecte trecătoare decât judecăţi bazate pe o solidă informare, consumatorii produselor sale pierd din vedere „miezul problemei”. În cazul nostru, acesta e faptul că întocmai ca orice produs cu termenul de garanţie expirat, o instituţie funcţională într-o anumită epocă, extrasă din contextul ei istoric îşi pierde eficienţa scontată. Chiar dacă regretăm că n-am avut trubaduri sau cavaleri cruciaţi, bunăoară, nu-i putem inventa în România actuală.
Tot astfel, apărută la zece ani după căderea regimului comunist – „căzut” în România ca-n nici o altă parte a Europei! – instituţia Consiliului Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii (CNSAS) nu funcţionează ca Institutul Gauck, modelul după care a fost copiată. În principal pentru că în Germania dezbaterile privind moştenirea Stasi au început în septembrie 1989. În ceea ce s-a numit etapa „revoluţiei negociate” în această ţară a fost demarat şi proiectul gestionării arhivelor serviciilor speciale. Aşa se face că deja în octombrie 1990 acestea au trecut în gestionarea reprezentanţilor societăţii civile.
În România însă, traseul nebulos şi lent al arhivei Securităţii a distrus părţile ei cele mai însemnate. De 15 ani, „cloşca” SRI-ului a anchilozat pe paiele cuibarul golit de ouăle cu pui în ele. Documente şi dosare importante au dispărut „în revoluţie”, arse ori furate de chiar producătorii lor. Sau predate, la ordin, de către depozitari, fie Armatei, fie noilor demnitari. Unele dintre piesele sustrase au apărut în presă la momentul potrivit al vreunei răzbunări, şantaj ori încercare de eliminare a adversarului politic. Altele au trecut în patrimoniul direcţiilor clădite pe vechile structuri ale Securităţii, reciclarea funcţionarilor şi ofiţerilor conţinând-o şi pe aceea a documentelor.
La televiziunile şi ziarele româneşti – raportate la numărul locuitorilor ţării printre cele mai numeroase din Europa - promisiunile de „scandal” şi „dezvăluire” se raportează însă, cu mare frecvenţă, la „ouăle de aur” din clocitoarea SRI. A pleda pentru deconspirarea celor care au făcut poliţie politică pare un bun argument pentru validarea ca democrat. Puţini însă dintre cei care fac efectiv cercetare de arhivă s-au pronunţat.
RECURS LA AMINTIRI NETRĂITE. Ce l-a împiedicat pe român să fie ca neamţul în accesul la dosarul personal întocmit de serviciile speciale comuniste?
Ca şi în cazul stabilirii unui diagnostic clinic când bolnavului i se face o anamneză, starea şi previzibilitatea evoluţiei unei societăţi nu pot fi apreciate fără o pertinentă incursiunea în trecutul ei. Ne vom reaminti întâi că, în plină perestroikă, serviciile speciale sovietice căutaseră să orchestreze şi acest aspect. Modelul a fost reuşita manipulării aplicate de Hruşciov prin citirea „raportului secret” la congresul partidului din 1956. Nu regimul comunist este vinovat ci Stalin şi practicile lui au generat întreg răul – fusese atunci concluzia răspândită şi impusă în întreg lagărul comunist. În condiţiile interzicerii dreptului cetăţenilor la informaţie alternativă, explicaţia a funcţionat ca o bună despărţire, parţială, de trecut.
Tot astfel, în deceniul nouă al mileniului precedent, Gorbaciov şi apropiaţii săi l-au repetat pe Hruşciov în încercarea de reformare a societăţii comuniste. “Glasnost”-ul (transparenţa) viza catalizarea sentimentelor de ură şi oprobriu ale mulţimii în exclusivitate către etapa stalinistă. Aceasta urma a fi, din nou, prezentată ca o abatere de la învăţăturile sacrosancte marxist-leniniste. Evenimentele declanşate de reacţiile mulţimii au anihilat însă acest proiect care viza cosmetizarea regimului. Pluripartidismul politic şi celelalte schimbări din fostele state comuniste au pus acut chestiunea cunoaşterii trecutului. Dacă în prima etapă a schimbării, cetăţenii s-au lăsat seduşi de teoria că vinovaţi de tot răul erau exclusiv nomenklaturiştii şi capii serviciilor speciale, mai târziu au dorit să cunoască pe larg adevărul despre lumea în care au trăit.
După 1989, în toate fostele state comuniste europene s-a dezbătut abordarea trecutului. România a fost ultima dintre ele unde s-a pus problema schimbării şi a „lucrului” cu trecutul. În România însă şi relaţiile dintre partid şi Securitate au fost deosebite faţă de alte state.
INSTITUTUL GAUCK. Situaţiile şi practicile stabilite în vederea cunoaşterii istoriei comunismului în aspectele sale speciale ce ţin de raporturile cetăţenilor cu poliţia politică a trecutului regim au diferit de la o ţară la alta. Cea mai bine organizată acţiune de gen aparţine fostei Germanii Democrate unde poliţia secretă cunoscută sub numele de Stasi a avut misiuni şi dimensiuni mai mari decât ale fostei Securităţi.
Numai că, spre deosebire de România – o capitală deosebire pentru contextul situaţional căruia îi vor fi circumscrise evenimentele ce-au urmat! - în 1989-1990, cetăţenii est-germani au reuşit să desfiinţeze Stasi şi să ia în primire arhivele ei. La puţină vreme după reunificarea Germaniei, în 1991, Bundestagul german a adoptat “legea dosarelor Stasi”. Pentru administrarea arhivei fostei Stasi a fost creată o instituţie numită Însărcinatul Federal pentru Dosarele Serviciului Securităţii Statului fostei Republici Democrate Germane. După numele primului director al instituţiei, pastorul Joachim Gauck, aceasta este cel mai adesea numită “Oficiul Gauck”.
Interesul cetăţenilor est-germani pentru trecutul lor a fost şi este mare. În zece ani fuseseră depuse aproape două milioane de cereri de acces la aceste dosare. Marea majoritate a solicitărilor provin din partea unor instituţii care doresc să verifice dacă lucrătorii lor au fost colaboratori Stasi pe considerentul că într-o administraţie democratică, nu trebuie să lucreze foşti colaboratori ai poliţiei secrete. De asemenea, multe cereri se înregistrează din partea cercetătorilor.
Posibilitatea de a opera servicii de asemenea specializare şi extensie se datorează faptului că Germania de Vest a finanţat substanţial respectiva acţiune. “Oficiul Gauck” a avut la începuturile activităţii sale nu mai puţin de 3 500 angajaţi. Actele aflate în custodia acestora însumează 180 kilometri liniari. Nici posibilităţile financiare ale cetăţenilor germani nu sunt comparabile cu cele ale românilor. Interesul celor din urmă faţă de propriul dosar este stopat, în principal, de imposibilitatea de a-şi plăti călătorii şi cazări în Capitala României.
Nici chiar în Germania însă lucrurile nu funcţionează simplu. Au fost mai multe modificări a Legii dosarelor Stasi. Cel mai important amendament al ei se referă tocmai la accesul jurnaliştilor şi cercetătorilor la documentele privind “personalităţi ale istoriei contemporane şi ocupanţi ai unor funcţii politice sau publice”. Iar acesta a fost legiferat după ce însuşi Helmuth Kohl atacase, cu succes, în justiţie publicarea unor documente privind persoana sa!
TÂRZIU SAU NICIODATĂ. Ce s-a întâmplat în România? A fost nevoie de trecerea unei mult prea lungi perioade pentru a fi adoptată în 1999 legea cunoscută drept “legea Ticu”, datorită demersurile făcute de fostul deţinut politic Ticu Dumitrescu. Fără a pune în discuţie textul legii (care judecând după reacţiile din presă a nemulţumit aproape deopotrivă şi stânga şi dreapta politică) pentru cetăţeanul de rând sunt evidente insurmontabilele ei anomalii.
În primul rând faptul că în România, dosarele Securităţii n-au fost preluate ca în traseul est-german. După distrugerile din „luptele cu teroriştii” din 22-25 decembrie 1989, de arhivele speciale s-au ocupat, la Bucureşti, capii Armatei. Li s-au alăturat câţiva oameni avizaţi şi interesaţi la modul personal de anumite documente, ce făceau parte din Consiliul Frontului Salvării Naţionale. În ceea ce priveşte sediile judeţene de Securitate, arhivele acestora par să nu intereseze pe nimeni deşi în ele, potenţial, se regăseşte nouă zecimi din populaţia ţării.
Ce mai putem acuma şti despre întâmplările prin care-au trecut arhivele speciale româneşti în sinuosul parcurs de schimbare a administratorilor lor? Atribuindu-se armatei române onoarea cuvenită unei instituţii apolitice (deşi apolitică nu fusese), aceasta a preluat şi arhiva fostului CC al PCR şi a depozitat-o “sine die” la Piteşti. Arhivele Securităţii au continuat drumul transformărilor şi convulsiilor survenite de instituţie până la a deveni Serviciul Român de Informaţii. Ce se va fi întâmplat în interiorul arhivei în această etapă, cei ce lucrau acolo pentru ce fel de munci au fost plătiţi timp de cinci ani – până la permiterea accesului cercetătorilor în istoria comunismului – cine poate şti? Şi mai ales cine şi când va vorbi?
Dacă despre guvernările de până în 1996 s-a spus că au avut reale interese să împiedice accesul la arhivele fostei Securităţi, o mare deziluzie a reprezentat-o guvernarea 1996-2000. După ce preşedintele Convenţiei Democratice, Emil Constantinescu promisese până şi „adevărul asupra evenimentelor din 1989”, la sfârşitul mandatului său de preşedinte al României a recunoscut că fusese înfrânt de... vechii securişti!
Ce-a urmat după 1999 se raportează, în principal, la „războiul” dintre SRI şi CNSAS. Sau la disensiunile din interiorul CNSAS privind demersurile de deconspirare a celor care au făcut poliţie politică. În ceea ce priveşte cercetarea istorică, a urmat altă vreme pierdută. Timp de doi ani (1999-2001) – sub felurite pretexte - la documentele din arhivele fostei Securităţi nu s-a primit acces. Între timp, deşi reclamă continuu dificultăţile accesului la Arhivele SRI, cunoaşterea lacunară a acestora, distrugerile care le-au afectat precum şi măsurile de protecţie luată de respectiva instituţie faţă de cea mai importantă categorie de informatori ai săi - membrii de partid – CNSAS eliberează „certificate de moralitate” pentru candidaţii la diverse demnităţi publice.
O disfuncţionalitate ce pare acum mai gravă decât toate celelalte...
La începutul mandatului său de preşedinte, Traian Băsescu a demarat acţiunea atât de aşteptată: trecerea unei mari părţi din Arhivele SRI în gestiunea CNSAS. În câteva zile, ceea ce păruse atât de greu de făcut, pare aproape finalizat. 12 km de arhivă au fost transferate în depozitele atribuite CNSAS. Prea târziu! –spun însă aceia care cunosc din interior aceste arhive. Ce-a mai rămas în Arhivele SRI este atât de inofensiv încât cu excepţia datelor privind informatorii străini ai defunctei instituţii, ele puteau fi puse în circuitul public încă din 1990. Rămâne de ştiut – iar adevărul pare în aceeaşi zonă cu enigmele evenimentelor din decembrie 1989 – cine şi de ce a creat şi menţinut iluziile cu aceste arhive.
CÂTE CEVA DESPRE CERCETAREA INDEPENDENTĂ. Cercetătorii generaţiei mele s-ar putea considera norocoşi prin descoperirea, la vârsta deplinei lor maturităţi, a unor nebănuite potenţialităţi ale profesiei. Chiar dacă oaza în care am ancorat, era încă de la mijlocul secolului trecut precizată în hărţile cunoaşterii istoriografice, “descoperirea istoriei” rămâne încă o aventură în ţările ex-comuniste.
În vara lui 1995, spre exemplu, – la aproape şase de ani de la “căderea comunismului” - mă adresasem în scris Arhivelor SRI şi Arhivelor Naţionale Istorice Centrale solicitând accesul la documentele anchetei şi procesului Pătrăşcanu (1948 - 1954). Demersul era susţinut de convingerea că respectivul proces este un eveniment esenţial în cunoaşterea şi descifrarea trecutului comunist. Din partea SRI am primit accept de studiu asupra “dosarului Pătrăşcanu” (204 volume conţinând, în total circa 70-80 000 pagini). După insistenţe prelungite, mi s-a răspuns din partea ANIC (în 1996!) că arhiva CC se află încă parţial la Piteşti, că n–au putut pune încă ordine în ea...
Timp de patru ani, toate zilele libere şi banii de peste trebuinţele fireşti au fost cheltuiţi în acoperirea distanţei Arad-Bucureşti pentru studiul respectivelor dosare. O altă vară am trecut-o în Arhivele CNSAS cu alte interesante dosare privind foşti lideri comunişti.
În sala de lectură improvizată la Arhivele SRI iar mai târziu în cea de la CNSAS, i-am cunoscut pe ceilalţi cercetători fascinaţi de posibilitatea documentării de la asemenea sursă. Ca şi mine, majoritatea, fără burse de cercetare, şi-a cheltuit banii proprii.
Am făcut în acea vreme şi neplăcute cunoştinţe cu personaje şoptindu-ţi la masa de studiu „spune-mi şi mie dacă găseşti ceva compromiţător despre cutare...”. Cutarele fiind un om politic actual sau fost ori în devenire. Am depus şi strădania captării simpatiei funcţionarilor din arhivă – „stăpânii” de care depinde aprobarea solicitărilor tale. Căci asemenea locuri n-au fişiere ca bibliotecile iar regulamentele lor de funcţionare sunt tratate la categoria secrete. Am simţit neîncrederea celui plătit să-ţi supravegheze studiul, să te urce cu liftul ori să-ţi aducă dosarul la sală faţă de munca ta de cercetător independent, fără răsplată pecuniară.
Şi mai ales am gustat umilinţa de-a afla componenţa şi scopurile comisiilor de jurizare a burselor în domeniul cercetării istoriei recente. Dacă a devenit un loc comun faptul că structurile politice de vârf ale României post-comuniste au fost acoperite de „foştii” din linia sau generaţia a doua, prea puţini sunt avertizaţi asupra reproducerii lor şi la nivelul structurilor de cercetare. Dată fiind situaţia anterior descrisă a arhivelor comunismului românesc, în circuitul public au fost promovate teorii istoriografice provenite din producţii eseistice sau mărturii orale. Aceia care le-au produs sau determinat spre profitul propriu, sunt interesaţi să le menţină cât mai mult.
„CINE STĂPÂNEŞTE TRECUTUL, STĂPÂNEŞTE ŞI VIITORUL”... – a fost învăţătura înaintaşilor acestora, aplicată de moştenitori în intenţia de cosmetizare sau distrugere a propriului trecut.
Iată de ce încă arhivele comunismului românesc – ale Cancelariei CC şi cele ale Securităţii - întârzie, din păcate, să fie integral deschise.

DEOSEBIRI ISTORICE
Puţine date provenite din cercetarea istorică de arhivă cu referire la decizia politică şi mecanismele sale în „epoca Ceauşescu” au pătruns în circuitul public. Unele dintre acestea sunt însă extrem de importante pentru a lămuri deosebirile dintre România şi celelalte state comuniste europene.
Spre exemplu, în dezbaterile privind posibilităţile de identificare ale colaboratorilor Securităţii trebuie luate în calcul măsurile de acoperire a membrilor de partid. Date fiind particularităţile şi interesele politice din anii 70 şi 80, colaboratorii cei mai valoroşi ai Securităţii trebuie să fi fost membri de partid.
Cu scopul declarat al subordonării serviciilor speciale partidului, cu menţiunea „strict secret”, în România a intrat în funcţiune „Hotărârea nr. 119 a Comitetului Executiv al CC al PCR asupra controlului de partid asupra activităţii organelor de Securitate şi Miliţie din 16 martie 1968”.
Iată ce se precizează în acest act normativ secret cu privire la colaborarea membrilor de partid cu Securitatea: ”Pentru a sprijini munca organelor de Securitate şi de Miliţie, secretarii Comitetelor judeţene, municipale şi orăşeneşti de partid vor stabili la cererea acestor organe, în situaţii deosebite şi când nu sunt alte posibilităţi, membrii de partid care să furnizeze nemijlocit date cu privire la activitatea unor elemente suspecte, să ajute în calitate de rezidenţi şi de gazde ale caselor de întâlniri. Membrilor de partid care primesc asemenea sarcini, nu li se vor întocmi dosare (sublinierea noastră), ei vor sprijini activitatea organelor de Securitate şi Miliţie numai în perioada absolut necesară pentru finalizarea acţiunii respective”.
Iată o altă capitală deosebire a eficienţei CNSAS faţă de Oficiul Gauck, Stasi nefiind precum Securitatea română, subordonată integral partidului.

„LEGEA DOSARELOR STASI”
Motivele urmărite în Germania de accesul la dosarele serviciilor speciale, aşa cum sunt prevăzute în “legea dosarelor Stasi” sunt următoarele:
1. Victimele represiunii şi supravegherii trebuie să aibă posibilitatea să-şi clarifice situaţia personală;
2. Instituţiile statului dar şi alte instituţii, trebuie să aibă posibilitatea de a verifica dacă angajaţii lor au colaborat în trecut cu Serviciul secret;
3. Dosarele servesc cercetării istorice, politice şi juridice.

GARANTUL ARHIVELOR STASI
Pastorul Joachim Gauck s-a născut în 1940. În timpul războiului, tatăl său ce fusese căpitan de marină a căzut prizonier la englezi. După război a fost arestat de serviciile secrete sovietice şi condamnat la 25 ani muncă forţată în Siberia.
După studii de teologie, Joachim Gauck a funcţionat ca pastor la Rostock. S-a remarcat ca un militant activ în landul Mecklemburg prin susţinerea unor mişcări pacifiste şi ecologiste din interiorul Bisericii. În perioada de distrugere a structurilor comuniste a fost co-fondator al Noului Forum iar în martie-octombrie 1990, preşedinte al Comisiei Parlamentare însărcinate cu dizolvarea Stasi. Începând din octombrie 1990 se ocupă de gestionarea arhivelor Stasi.