joi, 7 februarie 2008

O „poveste ca-n filme” – cazul Ogoranu

Lavinia Betea

În urmă cu ceva vreme am primit o nouă carte semnată de Ion Gavrilă-Ogoranu. Al patrulea volum din scrierea sa memorialistică „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”. După ce în primele trei volume autorul povestise existenţa sa de roman ca fost „şef de bandă legionară”, condamnat la moarte în 1951 şi graţiat în 1976, ultimul volum sintetizează documentele din arhiva fostei Securităţi cu referire la acţiunile de distrugere a grupului din care a făcut parte.

CE-A CERUT ŞI CE-A PRIMIT. Pe Ion Gavrilă-Ogoranu l-am întâlnit în chiar vremea când citea în sala de lectură a Consiliului Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii dosarele referitoare la el. Îl ştiam din scris şi de la ediţiile simpozioanelor organizate de Academia Civică la Sighetul Marmaţiei. Cunoşteam povestea sa extraordinară astfel că nu m-am putut abţine, privindu-l cum citeşte meticulos filă cu filă volumele sale, să nu încerc a-i afla “impresiile de lectură”.
Câte volume are dosarul său? – l-am întrebat în acea zi din vara anului 2002. 124 volume a primit, îmi spune. În total ar putea fi vreo 90 000 pagini. Majoritatea dosarelor au în jurul a 300 pagini dar sunt printre ele şi volume cu 1500 file. Titlul volumelor de început este “Banda Haşu” iar după aceea - “Acţiunea informativă de grup. Banda Gavrilă Ioan”. Sunt lucruri interesante în cele citite? Nu doar interesante ci şi unele care te fac fericit. Fericit? – mă mir eu. Îl bucură că şi-a găsit manuscrisele literare şi caietele de însemnări intacte, aşa cum fuseseră confiscate de Securitate şi pe care le crezuse definitiv pierdute. A aflat şi multe detalii nebănuite despre acţiunile Securităţii împotriva lor. A putut înregistra din cele consemnate în dosare 108 astfel de acţiuni. Află şi câţi dintre oamenii Securităţii şi Miliţiei au murit în acele încăierări. În unele, nu ştiau de morţi. Bănuieşte şi că atacatorii se vor fi împuşcat şi din greşeală, între ei. Cât de mulţi erau, nu-i de mirare...
La ce-i vor folosi informaţiile lecturii? - întrebasem atunci. Nu are nici-un gând de răzbunare. Cine-a trecut prin câte-a petrecut el, a pierdut asemenea planuri. Dorise să fie primul care-şi citeşte dosarul. Nu cumva să-l citească vreun gazetar şi să facă public conţinutul lui luând ca adevărat tot ce scrie acolo. Dar...
...Şi urmează incredibilul: volumul 124, ultimul primit, se opreşte la anul 1976, anul în care condamnatul la moarte în contumacie, în 1951, a ajuns în mâinile Securităţii! La cererea ce-a făcut-o pentru accesul la dosarul său personal menţionase perioada 1945 – 1989. I s-a răspuns că urmărirea sa încetase... în 1976! Că pentru întreaga perioadă 1976-1989, despre Ion Gavrilă-Ogoranu nu mai există nimic în arhivele fostei Securităţi, actualele Arhive ale Serviciului Român de Informaţii. Aşadar, fostul “şef de bandă” nu fusese “lucrat informativ”, cum se spune în limbajul tehnic al experţilor breslei! Nici măcar lunile petrecute în 1976 în arestul Securităţii de pe Rahovei nu sunt consemnate în vreun fel! Lipsesc toate declaraţiile date atunci! Şi au fost sute, poate... Mai lipseşte din volumele primite orice urmă de dovadă a legăturilor grupului din Munţii Făgăraşului cu exteriorul ţării. Deşi ei reuşiseră să contacteze consiliul român din emigraţie condus de generalul Rădescu, să-l trimită chiar în străinătate pe căpitanul Sabin Mare iar acesta să fie paraşutat înapoi...
CETĂŢEANUL FĂRĂ DOSAR. S-a născut în 1923, la Iaşi, un sat de lângă Făgăraş. Schimbarea regimurilor politice din România l-a prins pe când era student la Institutul Agronomic din Cluj, frecventând în paralel şi Institutul de Studii Economice din Braşov. Apartenenţa politică şi-o declară a fi fost de “legionar limpede”. La un moment dat, în 1947, fusese chiar şeful “frăţiilor de cruce Ardealul”. Pregătirile de împotrivire la instaurarea regimului comunist au început din 1945. Faptele ca atare au fost determinate de arestările numeroase din 1948 ale celor ce făcuseră politică, fie ca legionari, fie în partidele istorice.
Credeau cumva că instalarea noului regim nu va fi reuşi ori îşi puseseră ca atâţia alţii speranţa în salvarea americanilor? “Dimpotrivă – mi-a spus – ştiam că va dura mult dar cineva, credeam, trebuie să se sacrifice”. Iar aceia au fost din diverse categorii – militari activi, studenţi, elevi de la Liceul Radu-Negru din Făgăraş, muncitori, ţărani, intelectuali... Militarii nu făcuseră politică, elevii şi studenţii fuseseră aproape toţi legionari iar ceilalţi fie naţional-ţărănişti sau liberali ...fie nimic. Grupul acţiona la început în Făgăraş. Sprijinit de numeroşi oameni s-a extins în zona Sighişoara – Mediaş – Sibiu - Braşov. “Adresa “precisă” a grupului, începând din 1949, a fost Munţii Făgăraş. Într-acolo au fost dirijate trupe de Securitate şi Miliţie în cele 108 acţiuni câte a numărat din volumele citite Ion Gavrilă Ogoranu. Împotriva lor au fost trimise uneori divizii întregi cu avioane de luptă şi elicoptere. Amănuntele pe care le citeşte acum despre cercurile concentrice în care s-a încercat prinderea “bandiţilor”, informaţiile de nebănuit despre unii ofiţeri care au comentat ordinele primite şi au fost pedepsiţi, despre metodele prin care se testa starea de spirit a localnicilor faţă de acţiunile Securităţii şi “bandiţi”, capcanele plănuite pentru surprinderea lor sunt terifiante.
CONDAMNAT LA MOARTE. În 1951, Ion Gavrilă Ogoranu fusese condamnat la moarte în contumacie de un tribunal din Sibiu. Nu găseşte însă în dosar nici numele componenţilor completului său de judecată. A rezistat însă chiar şi după ce mişcarea a fost anihilată. Unde şi cum? Până în 1976 a stat în satul Galtiu, comuna Sântimbru, judeţul Alba, ascuns de femeia ce–i este şi acum soţie.
Prin ce miracol nu a fost executat conform sentinţei pronunţate? În Codul Penal fuseseră introduse în 1969 anumite prescripţii. Astfel dacă o sentinţă de condamnare la moarte nu fusese executată în timpul a şapte ani, aceasta se transforma în muncă silnică pe viaţă. Avusese acel noroc rar de-a fi trecut cei şapte ani de la data când socoteau emiterea condamnării capitale? Mai erau câteva luni până la termenul ei de expirare. Dar avusese alt noroc. Pe vremea când era ascuns, fostul său profesor de religie din facultate, Mircea Toderici, se adresase prin nişte cunoscuţi unor oficialităţi din străinătate prezentându-le cazul Gavrilă şi rugându-i să intervină pentru graţiere. În iluzia climatului de democratizare răspândit în lume de Ceauşescu şi datorită faptului că România declarase, încă din 1964, că nu mai are deţinuţi politici în închisori... a scăpat.
TUDOR VLADIMIRESCU –EXPERT AL SECURITĂŢII. În 1976, a fost ţinut cinci luni închis în sediul Securităţii de pe Rahovei. Tot acest timp a stat cu el în aceeaşi celulă un fost ofiţer de Securitate ce-i spunea că şi el fusese condamnat. “Vă trăgea de limbă...Vă lucra informativ...”, zâmbisem eu. Numai acela? – se miră. Alţi trei securişti – cadre active declarate - făceau cu schimbul pe lângă el, 24 de ore din 24. Îşi motivau... psihologic misiunea: să studieze “ştiinţific” un individ ce-a dat atâta de furcă Securităţii. Se numeau Ghergheli Francisc, Nagy Tiberiu şi ...Tudor Vladimirescu. Unul se dădea specialist în sociologie, altul în literatură, cel de-al treilea în istorie (cel cu istoria fiind evident, Tudor Vladimirescu!). În asemenea scopuri i s-au cerut multe declaraţii din care nu găseşte în volumele primite vreo urmă. În realitate, toţi “specialiştii” echipei aveau o singură misiune: să afle cum a ajuns numele lui Ion Gavrilă pe lista pe care Nixon i-a prezentat-o, la venirea în România, lui Ceauşescu? Cum s-a făcut că a intervenit în favoarea lui şi Kissinger?
Niciunul dintre anchetatorii cu care venea în contact nu-i spunea că va scăpa, la finele cercetării, cu viaţă sau va trebui să ispăşească pedeapsa condamnării la moarte. Probabil – opinează Ion Gavrilă-Ogoranu – pentru soarta lui a funcţionat planul următor: îl graţiem să demonstrăm Occidentului şi Americii cât suntem de democraţi dar avem grijă să nu mai trăiască mult. Are convingerea că s-a încercat chiar iradierea lui. Cazul foştilor camarazi ce i-au povestit lucruri asemănătoare petrecute cu ei în beciurile Securităţii, morţi de cancer după aceea, îi confirmă ipoteza.
“Erau ca o haită de lupi, ei între ei!” – este comentariul lui Ion Gravrilă-Ogoranu despre declaraţiile ce i le cereau cei trei “specialişti” în 1976. Căutau uneori, prin intermediul anchetatului, să se înfunde unii pe alţii.
EPILOG. După ce-a fost graţiat, Ion Gavrilă-Ogoranu a primit buletin şi a fost încadrat ca muncitor în agricultură. A ieşit la pensie ca tehnician agricol de la o fermă din Miercurea-Sibiului. Trăieşte la Galtiu, în judeţul Alba, căsătorit cu femeia căreia îi datorează viaţa şi care şi-a riscat-o pe-a ei, iubindu-l şi ascunzându-l.
A cheltuit proprii bani ca să vină la Bucureşti să facă demersurile de citire a dosarelor sale. A beneficiat de sprijinul prietenilor şi rudelor ca să fie găzduit în lunile cât a stat în Capitală pentru a-şi lectura dosarele de la CNSAS. După părerea lui, nici jumătate din câte i-a făcut Securitatea!

ÎNCERCAREA DE IRADIERE
Este ştiută activitatea securiştilor din serviciul de pază şi protecţie al familiei Ceauşescu de scormonire cu „aspiratoarele” detectoarelor de radiaţii a tufişurilor din curtea reşedinţelor acestora. Fidel Castro, la rându-i, manifestă aceleaşi temeri. Şi nu degeaba! Conform mărturiilor unor ofiţeri din vârfurile serviciilor speciale comuniste, încă din vremea lui Lenin funcţiona în aceste structuri un „speţialnâi cabinet”. Acesta se ocupa de lichidarea, fără zgomot, a indezirabilelor prin mijloace adecvate progreselor ştiinţelor vremii.
Ion Gavrilă-Ogoranu are certitudinea că, în 1976, pe când se afla la Rahova s-a încercat iradierea lui. Într-o zi de duminică, anchetatorul ce se prezenta ca Tudor Vladimirescu l-a scos din celula sa. L-a însoţit prin culoarele pe care altădată întâlneau 5 - 7 plantoane. În acea zi erau pustii. Au ajuns pe-un culoar unde nu mai fusese până atunci, pavoazat cu trofeele echipei Dinamo. În încăperea marcată cu numărul 7, i s-a cerut să scrie o declaraţie pe-o temă abordată deja de vreo zece ori (ciocnirile grupului lor cu Securitatea). Anchetatul a vrut să tragă măsuţa pe care se aflau foile de hârtie spre el dar n-a putut. Măsuţa era metalică, nu din lemn ca toate celelalte din camerele obişnuite de anchetă. Dar prevăzută cu un sertar ce părea fix dar având în mijloc un orificiu. “Vladimirescu” i-a spus, grijuliu, să nu deschidă fereastra că afară e frig. Şi l-a încuiat, lăsându-l – ca niciodată! - singur. La neobişnuitul situaţiei i s-a părut că se adaugă un bâzâit uşor.
Contrar sfaturilor “Vladimirescului”, a deschis larg ferestrele şi s-a aşezat pe pervaz, mâzgălind repede foile cu frazele repetate de-atâtea ori...
Aşa a scăpat de cancer – consideră el – spre deosebire de alţii în situaţia lui.

EVAPORAŢI DIN ARHIVE
După cum bine se ştie de către orice cunoscător al istoriei comunismului, dintre membrii unei asemenea societăţi, urmăriţi sunt, în principal, două categorii – prezumtivii duşmani şi demnitarii a căror protecţie şi fidelitate trebuie controlată.
Dacă pentru un opozant al regimului de tipul lui Ion Gavrilă-Ogoranu SRI face comunicări oficiale că nu există ca persoană urmărită între 1976-1989 în evidenţele fostei Securităţi, despre foşti demnitari primim acelaşi răspuns.
Un caz elocvent poate fi considerat cel al lui Alexandru Bârlădeanu. Născut în 1911 în Basarabia, asistent la Facultatea de Drept din Iaşi, a optat în 1940 pentru a stabilirea în „ţara sovietelor”. A revenit în 1946 în România ca expert în economia centralizată. A ocupat însemnate funcţii în nucleul puterii, cele mai însemnate fiind de reprezentant al României la CAER şi membru al Prezidiului CPEx. Ca semnatar al „scrisorii celor şase”, în 1989 a fost exclus din partid şi anchetat. În 1990-1992 a fost preşedintele Senatului României.
Conform înştiinţării oficiale primite de la CNSAS, un demnitar cu asemenea trecut este necunoscut în arhivele fostei Securităţi.
Un răspuns similar l-am primit şi despre cererea legată de dosarul de urmărire informativă a uneia dintre personalităţile însemnate ale istoriografiei româneşti, academicianul David Prodan. În anii 80, istoricul conta ca important lider de opinie ale cărui teorii nu se încadrau în cadrul propagandistic stabilit pentru tematica istorică abordată.

FORŢELE SECURITĂŢII
Printre documentele publicate de Ion Gavrilă-Ogoranu, emise de Securitate în legătură cu „banda” sa, sunt multe „planuri de măsuri”. Din ele reiese mulţimea forţelor desfăşurate pentru reuşita acţiunii de anihilare a grupului.
Astfel, în 7 iulie 1952, lt. Alexandru Marina de la Securitatea Sibiu propunea următoarea desfăşurare ”în vederea lichidării bandei”: „un pluton să facă scotociri” în Munţii Groape, alt pluton să ocupe creasta Comes, iar un al treilea, valea râului Sebeş. Cele trei plutoane urmau a fi susţinute cu „armament – pistoale-mitralieră, puşti cu lunetă, puşti ZB, grenade, echipament de vară, hrană rece şi de la stâne”. Totodată trebuiau „reactivaţi cei 36 de informatori în scopul de a sesiza apariţia bandiţilor, cinci câini de scotocire şi de urmărire”.

CAPCANA DRAGOSTEI
În ceea ce se numeşte „combinaţiile” Securităţii, intră diverse stratageme de manipulare a celui pentru care se întocmesc. Acestea presupun, de regulă, înşelarea oamenilor prin intermediul persoanelor de care sunt profund legaţi afectiv sau faţă de care au mare încredere. Pentru folosul „cauzei”, nimic nu este imoral sau costisitor.
Iată spre exemplu un plan de combinaţie alcătuit pentru unul dintre membrii grupului Ogoranu, Victor Metea. Ca elev de liceu la Făgăraş, acesta avusese o relaţie adolescentină cu o colegă. În 1955 când se făcea „planul de combinaţie”, fata era de mult femeie măritată la Cluj. Ce conta însă amănuntul? Urma să se treacă la „recrutarea” ei după care „acţiunea” se voia a continua astfel: „Ea se va deplasa la părinţii ei înscenând un divorţ. Ea va face deplasări la târg la Făgăraş în aşa fel încât să afle şi părinţii lui Metea şi alţi sprijinitori ai banditului. Numita va trece şi pe la colege de-ale ei. Banditul Metea va afla noua ei situaţie şi va veni la părinţii ei să o caute. La cantonul CFR se va instala un post capcană care va prinde pe banditul Metea Victor”.

EPIDEMII ÎNSCENATE
Alt plan de combinaţie emis de Securitatea Făgăraş în legătură cu prinderea altui membru al grupului, Gheorghe Haşu, a cărui soţie divorţase de el „de formă”, urmărea înscenarea unei epidemii de febră tifoidă.
„Mai multe case vor fi cu bilet roşu: boală molipsitoare, propune planul aprobat, în 1955, de colonelul Ambruş Coloman. Întreaga familie va fi declarată bolnavă. Întreaga familie va fi deplasată la Spitalul Făgăraş. Copiii vor fi daţi în grija cunoştinţelor. Cel ce va lua copiii va fi omul nostru. La el va fi postat un post fix de pândă. Comănici Eugenia (soţia banditului Haşu Gheorghe), va fi instalată izolat în spital, sub supravegherea oamenilor noştri cu agentură de cameră. Acelaşi lucru se va face şi cu părinţii ei. Şase tovarăşi miliţieni vor fi internaţi în spital în aceeaşi secţie. Haşu Gheorghe va afla şi va veni fie la spital, fie să-şi vadă copiii.”