joi, 7 februarie 2008

„Turnătorii“ nu au făcut singuri poliţie politică

Vasile Surcel

Menirea principală a Legii 187/1999 este, aşa cum îi spune şi numele, deconspirarea Securităţii ca poliţie politică. Teoretic, aceeaşi menire o are şi CNSAS, creat special în acest scop. Din păcate, tot ceea ce s-a reuşit pînă acum a fost creerea unei imense confuzii: s-a acreditat ideea că doar “turnătorii” Securităţii sunt cei care au făcut poliţie politică.

Prima, şi cea mai importantă problemă, neclarficată nici măcar după intrarea în vigoare a Legii 187/1999, este definirea clară a ceea ce a înseamnat “poliţia politică”. Teoretic, ar trebui considerată “poliţie politică” doar “activitatea” care se concretiza în arestări abuzive, anchete, procese şi sentinţe de condamnare a unor delicte de natură politică. Adică exact acele acţiuni prin care, timp de cinci decenii, comuniştii au instaurat şi exercitat teroarea care i-a menţinut la putere. În locul evidenţierii acestor aspecte complexe, deconspirarea “Securităţii ca poliţie politică” a fost împinsă în derizoriu, limitată doar la “turnători” şi la delaţiunile lor, mai mult, sau mai puţin importante.
VICTIMELE “TURNATORILOR”. Cele mai multe victime ale “turnătorilor” scoase la iveală prin accesul la dosarele de Securitate, nu au fost tărîte prin anchete, aruncate în puşcării şi nici nu au fost condamnate la ani grei de temniţă. Spre deosebire de prima perioadă a “dictaturii proletere”, în ultimii ani ai regimului communist, cele mai multe “persecuţii” pe care le-au avut de îndurat “turnaţii”, s-au concretizat prin faptul că aceştia nu au avut acces la funcţii de conducere ori nu au avut voie să iasă în străinătate. În aceeiaşi perioadă, cu cîteva excepţii, scriitorilor care au “călcat pe bec”, li s-a restrîns, uneori drastic, alte ori doar pînă cînd s-au cuminţit punîndu-şi cenuşă în cap, dreptul de a mai publica. Ruptă de dimensiuna ei strict juridică, problema devoalării “poliţiei politice” s-a restrîns, în ultimii ani, la insignifianta posibilitate de a afla că un coleg de serviciu, un prieten sau o rudă, au dat cu subsemnatu’ în faţa “organului”.
“SPERIETOAREA” DOSARU’. Ori de cîte ori s-a pus problema deschiderii arhivelor Securităţii, au existat voci care s-au văicărit că devoalarea celor care “turnau” la Securitate va avea efecte grave, putînd aduce chiar şi declanşarea unor convulsii sociale. Lansată chiar de cei ce acţionau, din umbră, pentru a limita accesul la informaţiile provenite din arhivele Securităţii, această viziune catastrofică a fost infirmată de realitate. Ceea ce au resimţit majoritatea celor care şi-au văzut propriul dosar, a fost doar dezamăgire şi dezgust: identificându-şi delatorii, au descoperit că erau“turnaţi” de oameni foarte apropiaţi. Avînd greutatea unor drame personale, astfel de situaţii nu au provocat totuşi un dezastru naţional. După ce a văzut dosarul soţului său, Dorli Blaga, fiica poetului şi filosofului Lucian Blaga, a aflat că familia ei fusese urmărită pas cu pas. Inclusiv momentele de strictă intimitate, care erau şi ele consemnate amănunţit. Iar faptul că, printre informatori s-a aflat şi bun prieten de familie i-a adu, după cum a afirmat ea însăşi, “un sentiment de silă şi dispreţ” faţă de acel delator.
CINE A FACUT POLIŢIE POLITICA? Articolul 5 al Legii nr. 187, menţionează: “Prin poliţie politică se înţelege toate acele structuri ale Securităţii create pentru instaurarea şi menţinerea puterii totalitar-comuniste, precum şi pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Teoretic, toate sunt bune şi frumoase. Practic, această definiţie este, din start, incompletă. Ea lasă impresia că Securitatea ar fi fost un balaur care, apărut din neant, a acţionat de capul lui doar pentru a “suprima sau îngrădi” drepturile fundamentale ale omului. Realitatea, cunoscută de toată lumea, dar ignorată de textul legii, este că Securitatea a funcţionat sub directa coordonare a demnitarilor comunişti. Iar aceştia sunt ignoraţi de textul legii. Aşa cum s-a văzut în Decembrie ’89, şeful Securităţii, alături de comandanţii Armatei şi Miliţiei primea ordine direct de la Ceauşescu. Ceva mai jos, pe scară ierarhică, Inspectoratele Judeţene de Securitate se subordonau şi primeau ordine de la prim- secretarii de judeţ şi, tot aşa, pînă la nivelul municipiilor şi oraşelor. Evident că înalţii activişti de partid nu au turnat la Securitate. Dar nici nu aveau nevoie. Şi asta pentru simplul motiv că ei erau “beneficiarii” direcţi ai activităţilor de poliţie politică, executate chiar din ordinul lor. Astfel se face că, deşi au coordonat direct activitatea Securităţii, dar nu au “turnat”, membrii eliei PCR nu sunt incluşi în categoria celor care au făcut poliţie politică. Iar CNSAS nu are cum să demonstreze contrariul. Cu atît mai mult cu cît urmele activităţii lor concrete în acest domeniu sunt şi acum isolate “ermetic” în arhivele Comitetului Central şi ale organelor locale de partid. Arhive pe care nimeni nu este dispus să le deschidă pentru public. Dezinteres ciudat, dar bine motiovat: toate partidele de astăzi sunt “garnisite” cu foşti activişti din eşaloanele doi şi trei ale ierarhiei comuniste. Ce lectură pasionantă ar fi stenogramele şedinţelor de partid în care actualii “constructori” ai capitalismului, îl omagiau pe “Măreţul Cîrmaci” şi trudeau la făurirea societăţii socialiste. De acolo s-ar putea afla ce o fi făcut tînărul student Ion Iliescu în 1956, cînd colegii lui înfundau puşcăriile, iar el era …… Sau cum i-o fi mulţumit lui Ceauşescu în octombrie 1968, cînd acesta l-a făcut membru plin al CC al PCR, exact pe locul rămas vacant după excluderea fostului Ministru de Interne Alexandru Drăghici. Va rămîne un mister. Cum la fel de neştiute vor rămîne şi ordinele pe care acelaşi Ion Iliescu le-a dat căpeteniilor Securităţii din Iaşi şi Timiş, pe timpul în care eraprim-secretar al acestor judeţe. Evident că Iliescu nu a făcut poliţie politică. El doar a coordonat-o. Şi, la fel ca el, majoritatea celorlalţi activişti de partid care, după Decembrie ’89, s-au preschimbat, brusc, în mari apărători ai democraţiei şi drepturilor omului.
“PUNCTUL 8 DE LA TIMIŞOARA”. Lipsită de accesul la acest capitol important al istoriei noastre recente, “Legea 187/1999, încîlceşte şi mai mult problema poliţiei politice, aruncînd-o într-o ceaţă de nepătruns. Şi nu o face dintr-o nepermisă naivitate a legiuitorului. Ci pentru că, departe de a fi dispărut, în ultimii 15 ani, departe de a fi dispărut, Securitatea a renăscut discret, din propria cenuşă, asemeni unei monstruoase păsări Phoenix. În martie 1990, după ce FSN-ul a anunţat că renunţă la calitatea de “emanaţie” a Revoluţiei şi devine partid politic, a fost lansată “Proclamaţie de la Timişoara”, program politic ce avea în vedere o renaştere morală a societăţii prin primenirea clasei politice. În celebrul “Punct 8 ”, “Proclamaţia” cerea: “Propunem ca Legea electorală să interzică, pentru primele trei legislaturi consecutive, dreptul la candidatură, pe orice listă, a foştilor activişti comunişti şi a foştilor ofiţeri de Securitate. (…) Pînă la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor este absolut necesară”. Din păcate, această propunere de bun simţ a rămas vorbă în vînt. Mai mult decît atît, cei vizaţi în “Punctul 8”, adică foştii activişti PCR, ajutaţi de foştii securişti intraţi în politică, au făcut tot ce le-a stat în puteri ca să compromită acest demers de purificare morală. Apoi, în anii care au urmat, foştii activişti comunişti s-au preschimbat în politicieni capitalişti în timp ce destui securişti au devenit şi ei oameni politici influenţi. Iar rezultatul a fost exact cel pe care îl trăim de 15 ani încoace.
“MAI BINE GOLAN…“ Mai bine golan decât activist/Mai bune mort decât securist”. Lansat în primăvara anului 1990, refrenul uitatului “Imn” al Piaţii Universităţii îi enumera clar pe adevăraţii “vectori” ai “poliţiei politice”. Dar tot pe atunci, gospodinele şi bucureştenii care priveau hipnotizaţi către liderii FSN, le-au replicau plini de arţag “Golanilor”: “Lăsaţi-i să lucreze, şi dacă nu or fi buni, mai facem o Revoluţie şi îi dăm jos şi pe ăştia”. Nu a mai existat nici o altă Revoluţie, iar “ăştia” au luctat şi “s-au lucrat” între ei, pînă au devenit o structură extrem de complicată, răspîndită omogen în toată societatea românească post-decembristă. “Moşită” din greu, timp de aproape un deceniu, Legea 187/1999, privitoare la “accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică” este neputincioasă exact în privinţa “poliţiei politice”. Aflate încă în custodia Armatei, arhivele cu adevărat importante ale PCR sunt zăvorîte cu şapte lacăte. Iar identitatea foştilor securişti, integraţi în actualele servicii secrete este protejată de Legea Siguranţei Naţionale. Tot ceea ce a reuşit pîna acum CNSAS a fost publicarea numelui cîtorva securişti, unii morţi, alţii ieşiţi de mult la pensie. Şi bineînţeles, dezvăluirea cîtorva zeci de “turnători”. În schimb, arhivele fostei Direcţii de Informaţii Externe (DIE), cu tot cu informaţiile lor, care ar putea compromite o bună parte a “lumii bune” post-decembriste, se află la SIE care, bineînţeles, le consideră informaţii ce privesc “siguranţa naţională”. Arhivele Direcţiei a lV-a Contrainformaţii Militare, sunt la MApN, care le gestionează şi le foloseşte aşa cum crede de cuviinţă. Spre exemplu, încercînd să scoată din cursă un candidat la fotoliul prezidenţial, aşa cum a făcut-o în campania electorală de anul trecut. În acelaş timp, despre foştii ofiţeri DIE integraţi în actualul SIE nu suflă nimeni nici un cuvînt. La fel cum nimeni nu mai vorbeşte acum despre ofiţerii de Miliţie şi Securitate care au “activat” la Rahova în ultimii ani ai regimului comunist. O parte dintre cadrele care erau acolo în anul morţii dizidentului Gheorghe Ursu a rămas în funcţie şi după 1989. Iar unii dintre acei bătăuşi criminali au ajuns, între timp, chiar şi la gradul de general. Cuprinşi de beţia descoperirii periculoşilor “turnători” de mahala, i-am uitat pe aceşti generali, la fel ca şi pe foştii securişti sau miliţieni aciuiaţi prin justiţie, pe care, după 1990, nu i-a întrebat nimeni de sănătate. Şi asta în condiţiile în care, înainte de 1989, nu a existat judecător sau procuror, de la cei mai mărunţi pînă la cei mai importanţi, care să nu fi avut, într-un fel sau altul, legătură cu “Secu”. Cu atît mai mult cu cît mulţi dintre ei sunt, “la bază”, absolvenţi ai Şcolii de la Băneasa, intraţi în Justiţie prin echivalarea studiilor. Dar despre toţi aceştia Legea “deconspirării poliţiei politice” nu pomeneşte absolut nici un cuvînt.
“MAI RASFIRAŢI BAIEŢI, MAI RASFIRAŢI”. Simpla deconspirare a “turnătorilor”, fără nominalizarea concretă a cadrelor DSS care i-au pus la treabă, devine un act aproape inutil, fără nici o rezonanţă socială reală. Asta pentru că majoritatea securiştilor, rămaşi “neidentificaţi”, îşi văd liniştiţi de treabă. În absenţa voinţei politice dar şi a unor legi clare, sarcina descoperirii celor care au făcut cu adevărat poliţie politică a fost preluată de societatea civilă. Concret, de cercetătorii care se ocupă de elucidarea acestui segment al istoriei recente. Într-unul din capitolele lucrării “Moştenitorii Securităţii”, istoricul Marius Oprea face a radiografie complexa a migraţiei foştilor securişti în serviciile de informaţii post-decembriste şi lumea politică. Din Direcţia a l-a “Informaţii interne” (UM 0610) provine col. Ilie Merce, trecut mai întîi prin Serviciul Român de Informaţii, unde a fost decanul Facultăţii de Psihosociologie a SRI. Apoi, a ajuns deputat PRM şi membru în “Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi corupţiei” din Camera Deputaţilor. Din Direcţia a lll-a Contraspionaj provine lt.col. Gheorghe Diaconescu, ofiţer care a făcut carieră şi în SRI unde, cu gradul de general, a fost, pentru un timp, chiar adjunctul lui Virgil Măgureanu. Oficial, Direcţia a lV-a “Contrainformaţii Militare” s-a desfiinţat chiar după Revoluţie. Dar oamenii ei nu au rămas pe drumuri: majoritatea “CI”-ştilor au fost integraţi în structurile MApN, cu grade mari şi funcţii corespunzătoare. Tot după Revoluţie s-a desfiinţat şi Direcţia a Vl-a “Cercetări Penale” a Securităţii. După doar cîteva luni, o mare parte din ofiţerii ei s-au regrupat în SRI. Fost anchetator al acestei direcţii, timp de 19 ani, colonelul Gheorghe Cotoman a activat şi în SRI, pînă în 1996. Iar Vasile Hodiş (unul dintre anchetatorii dizidentului Gheorghe Ursu) a lucrat în acelaşi serviciu secret pînă în 1999. În 2001, a devenit şef al Serviciului Juridic în Direcţia Generală a Vămilor. Conform lui Marius Oprea, Hodiş declara în 2003 că, în toată viaţa a fost un simplu funcţionar public, iar activitatea sa poate fi judecată doar prin prisma legii de funcţionare a acestei “caste”. Un exemplu clar al acestei evoluţii profesională post-decembriste, este cel al gen. Dan Gheorghe. Fost locţiitor al comandantului USLA (UM 0620), pe probleme informative, colonelul, apoi generalul Dan Gheorghe, a trecut, după 1990, prin SRI, unde a fost adjunct al şefului Brigăzii Antiteroriste şi prin SIE, unde a fost locţiitor şef de direcţie. În 1993, cu grad de general maior a făcut parte din copmanda UM o215 (serviciul secret al MI). Referindu-se tor la acea perioadă, Marius Oprea afirmă: “Acolo, a organizat unitatea în două compartimente: unul de protecţie informativă a cadrelor şi altul pentru culegerea de informaţii. Această ultimă diviziune, compusă în cea mai mare parte din foşti ofiţeri de Securitate, a fost implicată, în câteva scamndaluri de răsunet”. Destituit din fruntea “Doi ş‘un sfert” în 1996, gen. Dan Gheorghe, a devenit în 1997, şef al Poliţiei de Frontieră, de unde a trecut în rezervă “din motive de boală. Pînă în 2000, acelaşi Dan Gheorghe a făcut parte din “Departamentul de Siguranţă Naţională şi Ordine Publică” al PDSR, fiind şi membru cotizant al acestul partid. Apoi, a revenit în SRI, reactivat de Radu Timofte. În urma unor scandaluri publice a trecut la comanda Depertamentului de Securitate al Aeroportului Otopeni. Destituit şi de acolo, a devenit adjunctul gen. Marian Ureche. Provenit şI el tot din Securitate, acesta a fost, timp de cîţiva ani, şeful Serviciului Independent de Protecţie şi Anrticorupţie (SIPA) din Ministerul de Justiţie. Îndelung mediatizat, cazul Ristea Priboi este cunoscut deja de toată lumea. Om de încredere al fostului premier Adrian Năstase, Priboi provine din DSS şi în guvernarea 2000-2004, a fost la un pas de a ajunge la conducerea Comisiei Parlamentare de Control SIE. O altă radiografie, la fel de complexă, a “traseelor” parcurse de oamenii fostei Securităţi, este “Armaghedon 7”, care a circulat prin redacţiile celor mai importante ziare. Neasumat oficial de nimeni, dar nici contestat de cineva, acest document conţine, înşirate alfabetic, numele şi funcţiile cîtorva sute de foşti securişti, integraţi în structurile actualelor servicii secrete dar şi în lumea politică şi financiar-bancară.

“TURNATORII” DE IERI, “INFORMATORII” DE AZI
Simpla dezvăluire a informatorilor Securităţii nu are cum să clarifice problema “poliţiei politice”. Servicii secrete există în toată lumea şi nici un stat nu funcţionează fără ele. Prin însăşi natura lor, ele trebuie să culeagă informaţii. Iar pentru ele, sursele cele mai importante sunt exact “informatorii”, care există şi vor exista în toată lumea. Serviciile secrete româneşti, reînfiinţate după 1990, nu fac excepţie. Fapt care ridică o întrebare tulburătoare: Cu ce sunt mai de soi “informatorii” sau “colaboratorii externi” ai SRI şi SIE, decît cei ai Securităţii? Sau cu ce sunt mai buni “turnătorii” Poliţiei (sau cei care lucrează pentru “Doi ş‘un sfert”) decît “sifonarii” Miliţiei? Lucrurile se complică şi mai mult în cazul foştilor securişti intraţi în viaţa politică. Ce garanţii există că ei nu şi-au adus în Parlament pe cei mai eficienţi dintre foştii lor “turnători”, iar împreună cu ei, trudesc din greu la întocmirea şi promovarea unor legi care să le slujească interesele? Oare nu aceasta este una dintre cauzele pentru care în România se construieşte un soi aparte de capitalism: capitalismul de cumetrie? În această ecuaţie compexă, cel puţin pînă acum, CNSAS nu s-a concentrat decît pe “turnători” şi nu I-a prea băgat în seamă pe securiştii care i-au dirijat. În condiţiile în care spune că nu are acces la toate arhivele deţinute de SRI, “Consiliul Naţional” a dat certificate de bună sau rea purtare anumitor persoane, mai ales din lumea politică. Iar asta nu poate să înseamne decît că a făcut acest lucrul doar în măsura în care SRI i-a permis. Ori poate chiar în măsura în care SRI a dorit să o facă.