marți, 26 februarie 2008

“Vom munci şi vom lupta, linia vom termina!”

CRISTINA DIAC

Recrutarea voluntarilor pentru şantierele naţionale s-a făcut de organizaţiile ju­deţene ale Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM). La 1 apri­lie 1948, când s-au deschis şantierele de la Bumbeşti – Livezeni, Salva – Vi­şeu şi Lunca Prutului, fiecărei organizaţii judeţene a UTM i-a revenit ca sarcină trimiterea “pe frontul muncii” a unei grupe formate din 150-220 de voluntari.

Plecarea s-a făcut în serii, fiecare lot de brigadieri urmând să stea pe şantier două luni, după care era înlocuit de unul nou. Elevii şi studenţii au sosit pe şantiere în lunile de vară, o dată cu începerea vacanţei.
Spirit de aventura. Şantierele erau o trambulină de lansare în viitoare cariere politice şi, totodată, un “purgatoriu” pentru tinerii care, în ciuda păcatului de a avea “origine socială nesănătoasă”, doreau să se remarce în “lumea nouă”. Dumitru Popescu, viitor demnitar comunist, isprăvise în vara lui 1948 primul an ca student la Aca­demia Comercială din Bucureşti. “În timpul examenelor la Academie se înteţise campania propagandistică în sprijinul înscrierii în brigăzile studenţeşti de muncă patriotică, scria acesta într-unul din volumele de memorii recent publicate. Noi ce am fi avut de făcut după terminarea sesiunii? Ce mai făcuserăm şi altă dată în oraşul nostru de margine: să mâncăm caise – fructul tipic de sezon al câmpiei – să mergem la Dunăre, să citim, şi seara să ieşim cu câte o fată în vechea grădină publică a urbei. Ne surâdea o excursie prin ţară – Sile (colegul autorului – n. red.) mai călătorise în copilărie până la Timişoara, dar eu nicăieri – şi ne-am înscris pentru cel mai îndepărtat loc de muncă, cel de la Salva-Vişeu.
Anterior deschiderii, au fost construite barăci, cantine, săli de masă. La Salva – Vişeu, toate amenajările au luat forma unui orăşel. Studentul Dumitru Popescu n-a fost prea încântat de condiţiile de pe şantier. “Nu prea ne-au priit barăcile dezgrădinate, prin acoperişul cărora ploaia mocănească se strecura noaptea peste păturile roase, rămase de la reforma cine ştie cărui regiment, hei-rup-ul de dimineaţa până seara prin noroaiele şi stâncile colţuroase ale defileelor, pe unde împingeam roabele grele de metal, ca să construim viaducte, marmelada cu mămăligă şi zeama lungă de cazan, anturajul nestudenţesc – pentru a nu spune «anti» – alcătuit din vagabonzi aduşi la o reeducare camuflată, şi regimul, mai rău decât milităresc, instaurat de «co­mandanţii» cu stagiu pe faimoasele şantiere din Iugoslavia şi Albania. Am răcit, ne-am şubrezit şi a trebuit să plecăm pe la jumătatea «perioadei de contract». Cât fusese, fusese destul... Mai ales că ne atin­sesem ţelul, văzusem ţara.”
“Am luat raie”. În vara lui 1948, scriitoarea Lucia Demetrius a răspuns chemării Uniunii Scriitorilor, Artiştilor şi Ziariştilor şi a plecat “în documentare” la Salva – Vişeu. Era perioada când scriitorilor li se cerea să-şi găsească subiectele “din viaţă”, să reflecte în opere noile realităţi. Călătorind cu clasa a III-a şi schimbând mai multe trenuri, drumul din Bucureşti până-n Maramureş a durat două zile şi două nopţi. La destinaţie, grupul format din “tovarăşii artişti” a ajuns noaptea. “Cum am ajuns după ora culcării, scrie Lucia Demetrius în memoriile sale, am fost înghesuite într-o baracă, pe priciuri, între fete care dormeau greu şi nici nu simţeau că se strecoară o străină între ele. În zori, la cinci, trompeta a sunat deşteptarea pentru lucru. Primele cuvinte pe care le-am auzit de la vecina lângă care dormisem au fost: «Tu, mă mănâncă! Am luat şi eu râia de la aia».”
A doua zi, scriitoarele de la Bucureşti au fost mutate singure într-o baracă. “Era o vară rece şi ploioasă, povesteşte mai departe scriitoarea experienţa de şantieristă, dar preferam să aşternem păturile sub noi şi să dormim îmbrăcate şi acoperite cu ce mai cuprindea garderoba noastră: o jachetă de lână, încă o fustă... A te spăla era foarte greu. Un puţ, unul singur, în vârful unei movile veşnic lunecoasă, noroioasă. Carmen Răchiţeanu şi cu mine ne aduceam apă cu termosul de la puţ o dată, de trei ori, până ne puteam spăla prin turnare deasupra unei copăiţe. Ne căram apă una alteia şi cădeam de zece ori în noroi până la movilă. Râie n-am luat nici una dintre noi! Frigul, tăria patului, lumina puţină n-ar fi însemnat nimic, dacă n-ar fi umblat şorecii pe noi. Toată noaptea, trează şi în somn, ciocăneam cu un papuc în patul alăturat, ca să nu se apropie vreun şoarece de mine. (...) Mâncarea era compusă din patru alimente, care alternau: orez, varză, fasole şi cartofi, cu carne sau fără. La prânz şi seara, fără excepţie. Câte o pâine mare şi bună de om pe zi. Hotărât lucru că şantierul nu era bine organizat. Când ceream şefilor o mătură şi un făraş, ca să putem curăţa baraca, eram privite ca nişte burgheze pretenţioase şi fandosite. O cană de cărat apa? Ce absurditate, ce exigenţă!”

SANTIERUL NATIONAL SALVA-VISEU "VASILE LUCA"
Ca şi alte obiective industriale, străzi, cămine culturale botezate după numele unor lideri sovietici, din lagărul comunist sau autohtoni, şantierul Salva – Vi­­şeu a purtat numele lui Vasile Luca, la acea oră membru în Se­cretariatul CC al PMR. A fost unul din cele trei mari şantiere deschise la 1 aprilie 1948, care aveau ca termen de finalizare data de 7 noiembrie, în cinstea aniversării “Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie”. S-a construit o linie ferată lungă de 63 de kilometri, care a legat Maramureşul, până atunci izolat, de restul ţării. Lucrarea a necesitat construirea unui tunel lung de 2.400 de metri, 250.000 metri cubi de terasamente, din care 150.000 în stâncă, trei viaducte cu înălţimi între 22 şi 32 de metri, 14 podeţe şi cinci gări.

SANTIERUL BUMBESTI-LIVEZENI "GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ"
Linia ferată Bumbeşti – Li­ve­zeni fusese începută pe vremea “bur­ghezo-moşierimii”, până în 1944 fiind terminată circa 60% din lucrare. Brigadierilor sosiţi la 1 aprilie 1948 le-au mai rămas 20%, restul executându-se între 1944-1947. Linia ferată de 31,4 km traversa Carpaţii (Ma­sivul Parâng), scurtând astfel distanţa de transport a căr­bu­ne­lui din Va­lea Jiului la centrele industriei grele din Ar­deal, Banat şi Muntenia. Alt efect be­ne­fic a fost decongestionarea li­niei Predeal – Plo­ieşti şi creşterea tra­fi­cu­lui de măr­furi şi de călători dintre Oltenia şi Tran­silvania. Rea­li­za­rea liniei fe­ra­te care lega Bum­beş­tiul de Li­ve­zeni a presupus ex­ca­va­rea a două milioane metri cubi de stâncă şi pământ pentru terasamente, construirea a şase viaducte şi poduri, 13 po­duri cu des­chi­dere mai mare de opt metri, 16 via­duc­te de coastă, 84 de poduri şi po­de­ţe.

AGNITA - BOTORCA
Primul şantier, în ordine cronologică, ce a utilizat munca voluntară fusese Agnita-Botorca. 700 de voluntari trudiseră pentru a pune în funcţiune o conductă de 55 de kilometri, care fur­ni­za Bucureştiului 450.000 de metri cu­bi de gaz metan zilnic, destinat industriei. “Succesele de la Agnita – Botorca, scria presa, au constituit chezăşia încrederii pe care factorii de răspundere ai eco­nomiei noastre naţionale o au în tineret.”